Poison Whiskey

The Artist (Franța/Belgia, 2011)

2012-02-22T17:43:00.000+02:00

The Artist

(Franța/Belgia, 2011)

Regia: Michel Hazanavicius

Cu: Jean Dujardin, Bérénice Bejo, John Goodman, James Cromwell

Rating: 3.5/5

Intro & Context

Sunt un admirator al filmului mut făcut de Mel Brooks în 1976 și intitulat simplu ”Silent Movie”. Atunci, Brooks juca rolul unui regizor decăzut din grațiile studiourilor, care încearcă să revină cu un „revoluționar” film mut, pentru reușita căruia are însă nevoie să convingă cât mai multe star-uri să apară în el. Filmul era o pastișă fără rușine, care satiriza toate aspectele Hollywood-ului de la acea vreme, de la corporațiile care punea mâna pe casele de producție până la celebritățile care se confundă cu imaginea lor publică. ”The Artist”, în schimb, care spune povestea unui actor decăzut în căutarea unei reveniri, privește nostalgic către o anumită epocă din istoria cinematografiei americane, pe care o reproduce aproximativ, prezentându-se atât drept pastișă, cât și epic romantic în tradiția anilor '30.

1927-1932

Anii între care se petrece acțiunea din ”The Artist” au produs multe filme de calitate. La sfârșitul anilor '20, cinematografia mută a atins culmi care nu au fost depășite de atunci. Dacă e să ne referim strict la filme hollywood-iene, pelicule precum ”The Crowd” (Vidor), ”The General” (Keaton) sau ”Sunrise” și ”Tabu” (Murnau) sunt încă pietre de hotar ferme. Începutul anilor '30, pe de altă parte, a fost dominat de ceea ce numim acum pre-code movies - filme precum ”Scarface”, ”I Am a Fugitive from a Chain Gang” sau ”Dr. Jekyll and Mr. Hyde” rescriau regulile, în timp ce Chaplin semna ultimele mari capodopere ale filmului mut: ”City Lights” și ”Modern Times”. ”The Artist” nu are un scenariu destul de solid pentru a se lua la întrecere cu astfel de filme. El este cealaltă față a monedei: filmul de mare public, thin for lack of a better word, entertainment pur...

Jean Dujardin

Pentru mine, interpretarea lui Dujardin este centrul acestui film. Sigur, Hazavanivius este un regizor abil și dovedește că poate trece destul de lejer de la imitarea unui film cu Douglas Fairbanks la imitarea unui musical cu Fred Astaire și Ginger Rogers sau la invocarea unui film noir sau a unei pelicule suprarealiste (precum în secvența coșmarului). Dar unitatea acestor „omagii” este dată de traseul personajului principal. Dujardin are figura potrivită pentru a fi eroul unidimensional à la Fairbanks, în același timp cu artistul chinuit, alcoolic, disperat, dar în continuare mult prea mândru. Probleme filmului este că realizatorii nu s-au hotărât ce vor să facă: o simplă pastișă sau o dramă adevărată. Au făcut un pic din amândouă, dar doar cea din urmă are sens.

Referințe

Sfera de referințe pe care ”The Artist” o invocă este mai largă decât cea a cinema-ului mut, mergând până la a fura o secvență din ”Citizen Kane” (care rămâne aici fără sens) până la a împrumuta o bucată sonoră celebră din ”Vertigo” (care mi s-a părut că nu se potrivește chiar cum trebuie). Care este scopul acestora, nu îmi este neapărat foarte clar. Hazanavicius face cu ochiul spectatorilor cunoscători, care pot vedea corespondențe cu clasice adorate, dar adevărul este că filmul suferă în treimea mijlocie. În această porțiune, povestea avansează greu, iar Hazanavicius plusează cu halucinații, ploi torențiale etc. Din fericire, Hazanavicius are un aliat puternic în muzica lui Ludovic Bource, care inventează teme și leitmotive în stilul acompaniamentelor tradiționale pentru filmele mute. Acestea revin la intervale regulate și începem să anticipăm ce urmează să se întâmple după primele 3-4 note cu care debutează o scenă. Mi-a plăcut coloana sonoră jucăușă mai mult decât raccourci-urile camerei de filmat.

Deci, o să câștige Oscar-ul?

Cele nouă filme nominalizate anul acesta reprezintă un line-up destul de mediocru. Fiindcă nu am văzut încă ”Hugo” (încă aștept ca un distribuitor sau un festival să îl aducă într-un cinema din vecinătatea mea), nu pot să spun decât că două filme ies în evidență. ”The Tree of Life”, pentru că este cel mai bun film din competiție și ”The Artist”, nu atât fiindcă este un film franțuzesc, mut, în alb-negru și în format 4:3, cât fiindcă este un film care place tuturor (mie inclusiv). Dar un lucru este sigur. Dacă va câștiga, nu este din niciunul dintre motivele de mai sus, ci fiindcă în spatele lui se află oamenii potriviți. Aceeași care au fost în spatele lui ”The King's Speech” anul trecut. Este un lucru trist, dar dacă victoria lui ”The Artist” îi va face pe oameni să dea o șansă unor filme mute de pe vremea străbunicilor, eu sunt mulțumit. Plus că nici cele 100 de minute ale ”Artistului” nu vor fi irosite de niciun spectator.

Ghost Rider: Spirit of Vengeance (SUA/EAU, 2012)

2012-02-20T18:18:00.000+02:00

Ghost Rider: Spirit of Vengeance

(SUA/EAU, 2012)

Regia: Mark Neveldine, Brian Taylor

Cu: Nicolas Cage, Ciarán Hinds, Christopher Lambert

Rating: 1.5/5

Singurul interes pe care acest sequel îl poate oferi este faptul că aproximativ două treimi ale sale sunt filmate în România. Astfel, castelul de la Hunedoara, Transfăgărășanul și Sibiu cu centura aferenta, toate își fac apariția pe rând, înainte ca acțiunea să se deplaseze undeva în Turcia, unde ne întâlnim cu Christopher Lambert. În rest, filmul nu prea are cu ce se lăuda, în afară de prezența ca de obicei captivantă a lui Nicolas Cage, care deja ne-a obișnuit cu cel puțin un film prost în această perioadă a anului.

”Ghost Rider: Spirit of Vengeance” îl regăsește pe Johnny Blaze auto-exilat undeva în „Europa de Est”, unde încearcă să îi reziste demonului care îl posedă. Din păcate, tot în această regiune a lumii, își face apariția și Diavolul cu chipul său de om (Ciarán Hinds), aflat în căutarea unui băiat a cărui trup urmează să îl închirieze pe perioadă nedeterminată. „Demonul pe 2 roți” devine protectorul acestui copil și, cu ajutorul unui cult străvechi, încearcă să-i strice planurile Necuratului. Partea bună este că regizorii Mark Neveldine și Brian Taylor (previously: ”Crank”, ”Gamer”) sunt conștienți că nu fac o capodoperă (sau măcar un film bun) și par să se distreze realizând un film intenționat over-the-top, campy și trashy. Din păcate, am impresia că publicul nu se bucură la fel de mult de film precum cei care l-au făcut. Nu după multă vreme, repetarea anumitor tropi deja specifici filmelor bazate pe benzi desenate sau a unor efecte și tertipuri vizuale devine plictisitoare, chiar dacă Neveldine și Taylor încearcă să aducă o doză necesară de umor (Best line: Imagine a flamethrower...)

Spre deosebire de primul film, efectele speciale sunt mult îmbunătățite. Totuși, craniului în flăcări îi prefer chipul hiper-expresiv al lui Nicolas Cage. În rest, filmul arată pur și simplu ieftin și mi-a amintit mai degrabă de filmele de acțiune sau horror de serie Z care sunt de obicei filmate în România, în loc de un mini-blockbuster cum se vrea acest ”Ghost Rider 2”. Asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că este filmat în 3D, pe care eu nici măcar nu l-am mai observat după vreo 2-3 minute.

BAFTA 2012 Aftermath...

2012-02-13T18:36:00.000+02:00

Am prezis corect 16 din 24 premii, ceea ce nu e rău deloc. Sunt în special mândru că am nimerit premiul pentru montaj, acordat documentarului ”Senna”. În rest, ”The Artist” a câștigat mult mai mult decât mă așteptam și suspansul în continuare este complet distrus.

List of winners:

Best Film: The Artist
Best Director – Michel Hazanavicius (The Artist)
Best Leading Actress – Meryl Streep (The Iron Lady)
Best Leading Actor – Jean Dujardin (The Artist)
Best Supporting Actress: Octavia Spencer (The Help)
Best Supporting Actor: Christopher Plummer (Beginners)
Best Adapted Screenplay: Tinker Tailor Soldier Spy (Bridget O’Connor, Peter Straughan)
Best Original Screenplay: The Artist (Michel Hazanavicius)
Best British Film: Tinker Tailor Soldier Spy
Academy Fellowship: Martin Scorsese
Best Animated Film: Rango
Best Documentary: Senna
Best Film not in the English Language: The Skin I Live In
Production Design – Hugo (Dante Ferretti, Francesca Lo Schiavo)
Best Cinematography: The Artist (Guillaume Schiffman)
Best Editing: Senna (Gregers Sall, Chris King)
Best Original Music: The Artist (Ludovic Bource)
Best Costume Design: The Artist (Mark Bridges)
Best Sound: Hugo (Philip Stockton, Eugene Gearty, Tom Fleischman, John Midgley)
Outstanding Debut: Tyrannosaur
Best Visual Effects: Harry Potter and the Deathly Hallows, Pt 2
Best Make Up & Hair – The Iron Lady (Mark Coulier, J. Roy Helland, Marese Langan)
Best Short Film: Pitch Black Heist
Best Short Animation: A Morning Stroll
Outstanding Contribution To British Cinema: John Hurt

War Horse (SUA, 2011)

2012-02-11T18:59:00.001+02:00

War Horse

(SUA, 2011)

Regia: Steven Spielberg

Cu: Jeremy Irvine, Peter Mullan, Emily Watson, David Thewlis

Rating: 3.5/5

Mi-a plăcut ”War Horse” poate mai multe decât ar fi trebuit să îmi placă. Bazat pe un roman pentru copii adaptat inițial pentru scenă cu mare succes (Premiul Tony în 2011), filmul lui Spielberg este un epic în stil clasic hollywood-ian, amintind nu de puține ori de „Pe aripile vântului”. Nu am văzut demult un astfel de film (cu atât mai puțin la cinema), dar nu acesta a fost motivul pentru care mi-a plăcut. Mai degrabă pentru că un film care a fost descris ca fiind episodic, fragmentar mi s-a părut foarte unitar, nu datorită poveștii sale, ci datorită ritmului impus de curgerea imaginilor si de muzica lui John Williams, care face legătura între diferitele „episoade” ale filmului prin repetarea unor leitmotive subtile. În plus, această poveste despre un cal miraculos, martor al celui mai mare conflict armat al vremii sale (Primul Război Mondial), este uneori mai degrabă un basm decât un epic de război semnat David Lean.

”War Horse” arată extraordinar. E ca o plimbare de două ore și jumătate printr-un muzeu consacrat picturilor după filme celebre. Spielberg recreează în culori și texturi aparte regiunea Devon, Franța rurală și câmpurile de luptă, reușind să creeze exact ceea ce cred că și-a dorit: un film de război cu rating-ul PG-13. Accept că filmul este prea lung și poate prea siropos (eu, personal, nu am plâns, dar multe scene fac apel la lacrimile spectatorului). Dar nu acesta este filmul pe care l-am văzut eu. Am văzut un film despre o (posibil ultimă) încercare disperată de a face un film așa cum se făceau de odinioară, de un realizator care are, totuși, o voce proprie... Sunt curios dacă Spielberg este conștient de acest conflict. Filmul este imperfect, cum numai el putea să îl facă.

P.S.: Cea mai bună secventă a filmului, în care un soldat englez și unul german colaborează în no man's land pentru a-l elibera pe calul din titlu din sârma ghimpată, ar merita un Oscar dacă ar candida ca scurt-metraj „independent”.

BAFTA 2012 Predictions

2012-02-11T09:56:00.002+02:00

Ușor mai greu de prezis decât Oscar-urile (dar nu cu mult), ținând cont și de un ușor bias pentru producțiile autohtone (care este normal, de altfel).

Best Film: The Artist

Outstanding British Film of the Year: Tinker Tailor Soldier Spy

Best Actor: Gary Oldman, TTSS

Best Actress: Meryl Streep, The Iron Lady

Best Supporting Actor: Christopher Plummer, Beginners

Best Supporting Actress: Octavia Spencer, The Help

Best Director: Michel Hazanavicius, The Artist

Best Original Screenplay: Woody Allen, Midnight in Paris (why not?)

Best Adapted Screenplay: Tinker Tailor Soldier Spy

Best Cinematography: The Artist (alternativa: ”War Horse”)

Best Editing: Senna

Best Production Design: Hugo

Best Costume Design: Jane Eyre

Best Film Music: The Artist

Best Make Up/Hair: Harry Potter 7 part 2 (alternativ: ”The Iron Lady”)

Best Sound: The Artist

Best Special Visual Effects: Rise of the Planets of the Apes

Best Film Not in the English Language: A Separation

Best Animated Feature Film: Rango

Best Documentary: Senna

Rising Star Award: ???Chris Hemsworth???

Outstanding Debut by a British Writer, Director or Producer: Paddy Considine & Diarmid Scrimshaw, Tyrannosaur

Best Short Animation: ???A Morning Stroll???

Best Short Film: ???Pitch Black Heist???

Tinker Tailor Soldier Spy (UK/Franța/Germania, 2011)

2012-02-06T20:14:00.002+02:00

Tinker Tailor Soldier Spy

(UK/Franța/Germania, 2011)

Regia: Tomas Alfredson

Cu: Gary Oldman, Colin Firth, Tom Hardy, Toby Jones, Mark Strong, Benedict Cumberbatch, Ciarán Hinds

Rating: 3.5/5

Ultimul film de mare profil bazat pe un roman de John Le Carré (dar fără spioni în timpul Războiului Rece) a fost ”The Constant Gardener”, un film incisiv, actual, implicat politic și social. ”Tinker Tailor Soldier Spy” este, din contră, o întoarcere la conflictele din trecut, un film anacronic din toate punctele de vedere, atât în ceea ce privește subiectul cât și stilul în care este realizat. Cu ajutorul unor decoruri extraordinare (nebăgate în seamă de o anumită academie de film), a câtorva efecte speciale subtil integrate și a unei cantități impresionante de grain pe peliculă, regizorul Tomas Alfredson creează iluzia anilor '60, timpul în care personajul principal al mai multor romane semnate Le Carré, George Smiley, trebuie să găsească o cârtiță infiltrată la cel mai înalt nivel al serviciilor secrete britanice.

Romanul a mai fost adaptat o dată într-o miniserie de șase episoade, cu Alec Guiness ca protagonist. Condensând materialul într-un film de două ore, scenariștii Bridget O'Connor și Peter Straughan construiesc un narativ dislocat, plin de elipse și digresiuni, imitând misterul care ni se dezvăluie non-cronologic. Nu este un film greu de urmărit, dar solicită atenție la detalii. Este lent, dar intens, dens și stratificat. Din acest motiv cred că ar putea plictisi sau chiar frustra un public mai puțin receptiv la astfel de filme cerebrale. O critică ceva mai justificată pe care i-aș aduce-o filmului este că excesul de stil și reconstituirea minuțioasă a epocii sunt mai degrabă un element alienant decât imersiv. Lui ”Tinker Tailor Soldier Spy” îi lipsește un pay-off satisfăcător, nu fiindcă misterul dezvăluit ar fi dezamăgitor, chiar din contră: la final, avem impresia că de-abia am început să râcâim suprafața intrigilor și relațiilor dintre acești bărbați cinici, ridați, îmbătrâniți.

Aș adăuga două mențiuni speciale. Prima este pentru Alberto Iglesias și a sa coloană sonoră ritmică, antrenantă. Iar a doua este pentru Gary Oldman. Deși întregul cast este excelent din toate punctele de vedere (poate cam light la capitolul feminin), dar rolul pe care Oldman îl creează este extraordinar. Un personaj ursuz, a cărui chip este o mască permanentă, a cărui calm pare să ascundă o amenințare latentă... El nu ni se dezvăluie decât într-o singură scenă, care îți dă fiori reci în momentul în care Oldman livrează o replică pe care pastișele după James Bond păreau să o fi anihilat-o demult, dar care aici devine chintesența întregului personaj: We are not so different... you and I...

The Descendants (SUA, 2011)

2012-02-04T11:47:00.001+02:00

The Descendants

(SUA, 2011)

Regia: Alexander Payne

Cu: George Clooney, Shailene Woodley, Robert Forster, Beau Bridges

Rating: 3.5/5

După ”The Ides of March”, al doilea film cu George Clooney înscris în cursa pentru Oscar-uri care ajunge la noi pe ecrane la începutul acestui an este ”The Descendants”, regizat de Alexander Payne, unul dintre regizorii-scenariști pseudo-indie răsfățați de Academie în trecut (remarcat pentru ”Election” și ”About Schmidt”, premiat pentru scenariul lui ”Sideways”). ”The Descendants”, deși pare să fie un film mai liniștit, mai manierat, mult mai puțin cinic, s-ar putea totuși să fie cel mai bun film al lui Alexander Payne, nu în ultimul rând fiindcă locațiile alese pentru filmări emană un farmec aparte, dublat de muzica hawaiiană care însoțește întregul film pe coloana sonoră.

În ”The Descendants”, personajul lui Clooney trebuie să își realinieze viața după ce soția sa a intrat în comă permanentă. Acest lucru include să restabilească relația cu cele două fiice ale sale, să îl confrunte pe amantul soției și să rezolve o importantă tranzacție în care sunt implicați toți verii săi. Este un rol mai dificil decât pare, Clooney trebuind să fie credibil în cămăși multicolore și pantaloni scurți. Din punctul meu de vedere, Clooney se achită destul de bine de treabă. Nu este un rol care să te dea pe spate, dar cred că atinge toate notele sentimentale, fără să fie patetic sau să apeleze la tertipuri ieftine. Astfel, scena în care vedem în sfârșit o singură lacrimă scurgându-se pe obrazul său ajunge să fie un punct culminant foarte satisfăcător.

În ciuda aparențelor, ”The Descendants” este un film care merită văzut pe un ecran mare. Chiar dacă nu este nimic special în drama acestor personaje, ele par să fie larger than life, dominând ecranul cu figurile lor impunătoare (fie că este vorba de Clooney sau Shailene Woodley, ca să nu mai vorbim de Robert Forster). Iar acest lucru se leagă de câteva dintre ideile principale ale filmului, care are în centrul său o familie numeroasă, cu origini nobile și o avere pe măsură. Iar pentru personajul lui Clooney, unitatea acestei familii, perpetuarea ei și continuitatea valorilor pe care le au în comun sunt mai importante decât orice altceva.

Une vie de chat (Franța/Olanda/Elveția/Belgia, 2010)

2012-01-29T10:57:00.002+02:00

Une vie de chat

(Franța/Olanda/Elveția/Belgia, 2010)

Regia: Jean-Loup Felicioli, Alain Gagnol

Voci: Dominique Blanc, Bruno Salomone, Jean Benguigui

Rating: 4/5

Una dintre nominalizările surpriză la Oscar-urile de anul acesta a fost mențiunea pentru acest foarte puțin cunoscut film franțuzesc în categoria Cel Mai Bun Film de Animație, luând efectiv locul ”Aventurilor lui Tintin”. „Une vie de chat”/”A Cat in Paris” este primul lungmetraj al echipei Felicioli-Gagnol. Începutul filmului impresionează negativ prin excesul de detalii în ceea ce privește plot-ul: avem o pisică, care noaptea este complicele unui spărgător simpatic, iar ziua se gudură pe lângă o fetiță care nu vorbește, a cărei mamă este polițistă și trebuie să îl prindă pe gangsterul care i-a ucis soțul, ignorându-și astfel fiica ș.a.m.d. Meritul realizatorilor este că, odată prezentată toată expozițiunea stufoasă, filmul te antrenează într-o cursă pe acoperișurile Parisului, în care viețile personajelor par să fie cu adevărat puse în pericol, totul culminând cu o extraordinară secvență fantastică, în care Colosul din Nairobi (MacGuffin-ul filmului) își face apariția printre clădirile orașului. Și totul se termină în aproximativ 60 de minute - filmul nu este chiar un tur de forță, dar nu este plictisitor niciun moment.

„Une vie de chat” este o animație „tradițională” (deși, evident, realizatorii au folosit computere pentru a construi anumite secvențe de acțiune mai pretențioase). Atu-urile ei (dincolo de durata scurtă) sunt bogăția paletei de culori și alegerea unghiurilor de ”filmare”. Arhitectura Parisului (privit din perspective à la ”Inception”) este scenografia filmului, iar secvențele cele mai palpitante sunt cele în care clădirile par să participe la acțiune (fie că ridică obstacole peste care hoțul cel bun trebuie să sară la nesfârșit sau că posedă gargui ale căror brațe întinse îl prind pe acesta când cade de pe Notre-Dame). Într-un fel, „Une vie de chat” și ”Tintin” au multe în comun: ambele filme au o intrigă complicată, pe care o sacrifică pentru un show de acțiune non-stop, plus un animal de companie de încredere. Ambele filme sunt foarte dinamice, dar în timp ce Spielberg favorizează cadrele lungi, Felicioli și Gagnol fragmentează mai mult acțiunea, fiecare cadru putând fi un instantaneu dintr-o bandă desenată. Cele două filme ar face un double-feature foarte interesant.

La Oscar-uri, categoria pentru filmele de animație se prezintă foarte divers în acest an. De o parte, avem două animații tradiționale „străine” (acesta și ”Chico & Rita”, favoritul meu), de cealaltă parte două producții hollywood-iene în franciză (”Puss in Boots” și ”Kung Fu Panda 2”, pe care încă nu m-am obosit să le văd), iar între ele unul dintre cele mai surprinzătoare filme de gen făcute la Hollywood (”Rango”, care pare să fie în poll-position). „Une vie de chat” nu are nicio șansă să câștige, dar simpla mențiune a filmului confirmă faptul că cei care aleg filmele de animație sunt ceva mai deschiși la minte decât restul membrilor Academiei.

The Ides of March (SUA, 2011)

2012-01-28T18:00:00.001+02:00

The Ides of March

(SUA, 2011)

Regia: George Clooney

Cu: Ryan Gosling, George Clooney, Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti, Marisa Tomei, Jeffrey Wright

Rating: 3/5

Când Clooney a debutat în regie în 2003 cu ”Confessions of a Dangerous Mind”, nu știam la ce să mă aștept. Acel film s-a dovedit a fi una dintre revelațiile anului pentru mine, dar în rest a trecut relativ neobservat (cu excepția unui Urs de Argint la Berlin pentru extraordinarul rol făcut de Sam Rockwell). Clooney, însă, a fost recunoscut ca regizor pentru următorul său film, ”Good Night and Good Luck”, un film serios, politic, incisiv și ușor monoton. Despre ”Leatherheads” cred că nu mai are rost să aduc vorba. Mie mi s-a părut amuzant, dar nimeni nu s-a obosit să îl bage în seamă. Cum să primim atunci acest ”The Ides of March”, un nou film serios, a cărui titlu sugerează comploturi antice și tragedie shakespeare-iană, iar a cărui poster xeroxat după o imagine iconică din ”Persona” sugerează un complex thriller psihologic.

Filmul se dovedește a fi mai mult un thriller pur și simplu decât orice altceva. Film politic nu este... nu cred că mai are cineva iluzii despre cum se conduc campaniile prezidențiale. Iar toată politica filmului este simplificată pentru un public larg, care înțelege că există Democrați (care ar fi mai buni și trebuie să câștige) și Republicani (personaj colectiv absent în această peliculă, dar care în realitate probabil ar mătura pe jos cu candidatul interpretat de Clooney, pe care - sincer - nu văd cum l-ar putea vota majoritatea americanilor). Nici la capitolul intrigă filmul nu strălucește. Avem câteva laitmotive (relația extraconjugală, gesturi disperate necugetate etc.) cu care scenariul se joacă, acestea fiind puse în scenă by the numbers, fără riscuri, de un regizor deja experimentat în a face astfel de filme.

Cu ce rămânem atunci? Ryan Gosling este destul de bun în rolul tânărului manager de campanie (sau ce o fi), dar este devansat în scenele în care trebuie să le dea replica mai experimentaților Philip Seymour Hoffman și Paul Giamatti. Scenariul scris de Clooney, Grant Heslov și Beau Willimon este bazat pe o piesă scrisă de acesta din urmă și a fost proaspăt nominalizat la Oscar - de ce nu? Filmul beneficiază și de o coloană sonoră over-dramatică, care parcă încearcă să compenseze banalitatea restului filmului, compusă de omniprezentul Alexandre Desplat (no really, check out his recent credits: ”The King's Speech”, ”Harry Potter 7” ambele părți, ”The Ghost Writer”, ”The Tree of Life”, ”A Better Life”, ”Carnage”, ”Extremely Loud & Incredibly Close” - damn!)

A Better Life (SUA, 2011)

2012-01-26T17:45:00.001+02:00

A Better Life

(SUA, 2011)

Regia: Chris Weitz

Cu: Demián Bichir, José Julián

Rating: 3.5/5

Ignorat de publicul american (și de distribuitorii europeni), ”A Better Life” a fost resuscitat în ultimele săptămâni prin două nominalizări-surpriză pentru interpretul rolului principal, Demián Bichir, la Premiile SAG și la Oscar. Bichir îl joacă pe Carlos, un imigrant mexican ilegal, care lucrează ca grădinar în California. Între timp, trebuie și să-și crească de unul singur fiul (care are cetățenie), iar lucrurile se precipită în momentul în care camionul de care depinde afacerea sa este furat de un proaspăt subaltern. Paradoxal, pornind în căutarea camionului, Carlos și fiul său se vor reapropia unul de celălalt.

”A Better Life” este un film cu mesaj, dar nu este genul de film care să se prăbușească sub greutatea subiectului pe care îl abordează. Pentru cea mai mare parte a sa, este un film plăcut de urmărit, cu două personaje foarte credibile în prim-plan. Sigur, sunt câteva sub-plot-uri care nu sunt deloc bine dezvoltate (precum eventuala racolare a fiului într-o bandă sau povestea mătușii sale, care pare să apară din senin în momentele în care este nevoie de ea), dar relația dintre cele două personaje centrale este credibilă și este sursa reușitei filmului. Carlos și fiul său cutreieră mai multe cartiere din Los Angeles (?) pe parcursul unei zile și jumătate, prilej pentru câteva scene foarte reușite: vizita la fosta locuință a hoțului, pe care o împărțea cu alți zeci de oameni, carnavalul cu rodeo și în special recuperarea camionului. Epilogul filmului, în cheie minoră, anti-climatic, readuce în discuție chestiunile sociale, dar este punctat de o scenă destul de reușită între cele două personaje principale.

Filmul este regizat de Chris Weitz, care are pe conștiință o bucățică din ”American Pie”, plus câteva dude, precum ”Down to Earth” (un film cu Chris Rock pe care numai eu mi-l amintesc) sau ”New Moon” (pe care și-l amintește mai multă lume). Acesta este cel mai bun film al său, ceea ce nu pare să spună multe, dar în realitate ar trebui să fie o laudă. Cât despre Demián Bichir, recenta sa nominalizare la Oscar este perfect justificată. Personajul pe care îl joacă nu cade în clișeele genului, nefiind imigrantul pur la suflet distrus de un sistem injust. Din contră, este un personaj destul de complex, ale cărui defecte sunt evidente din primele scene, dar care ne câștigă simpatia încet și meritat, pe măsură ce ajungem să îl cunoaștem mai bine.

Puteți citi acest articol și pe www.filmetari.com

J. Edgar (USA, 2011)

2012-01-22T12:19:00.000+02:00

J. Edgar

(SUA, 2011)

Regia: Clint Eastwood

Cu: Leonardo DiCaprio, Armie Hammer, Naomi Watts, Judi Dench

Rating: 4/5

”J. Edgar” este cel mai bun film al lui Clint Eastwood din ultimii 20 de ani (de la ”Unforgiven” încoace), legenda vie a Hollywood-ului trecut și prezent fiind alegerea perfectă pentru a aduce pe ecran această poveste, care face slalom printre decenii și politică pentru a face portretul „celui mai puternic om din lume”, care „distruge tot ceea ce iubește”, în dulcele stil clasic, à la ”Citizen Kane”. Și, cu siguranță, machiajul lui DiCaprio amintește de bătrânul Kane, interpretat de Orson Welles acum 70 de ani.

Nu am nicio îndoială că scenariul filmului este doar povestea romanțată a lui J. Edgar Hoover, cosmetizată pentru marele ecran, cu detalii omise și altele imaginate, pentru a se potrivi cu tiparul clasic al poveștii. Eastwood nu pare interesat de a face un film despre politica americană (deși ar fi unul dintre cei mai în măsură să o facă). Chiar dacă în film regăsim portrete negative atât ale unor comuniști cum ar fi Emma Goldman (mult mai puțin simpatică decât reîncarnarea ei din ”Reds”, filmul lui Warren Beatty), precum și a unor ultra-conservativi ca Nixon, în centrul filmului lui Eastwood este J. Edgar, un personaj în același timp admirabil și detestabil, exponentul spiritului întreprinzător american și al modului în care puterea corupe. În acest rol, DiCaprio este extraordinar și parcă devine din ce în ce mai bun odată cu trecerea timpului.

Filmat mai mult în încăperi claustrofobe, cu lumini atenuate și multe nuanțe de gri și maro, ”J. Edgar” pare un film mohorât. Dar Eastwood impune un ritm destul de alert în timp ce pendulăm din anii '60 în anii '20 sau '30, care ne obligă să fim atenți la ceea ce se întâmplă și ne captează atenția destul de eficient. Spre sfârșit, scenele devin parcă mai lungi, chiar și actorii vorbesc mai lent, iar J. Edgar nu mai este inovatorul criminalisticii, ci un bătrân trist, care nu mai e demult în pas cu vremurile. E greu de spus dacă ”J. Edgar” are something special about it, sau dacă este doar un film foarte bine regizat. Deși am fost sceptic în legătură cu Eastwood în ultima vreme (doar ”Mystic River” și ”Changeling” mi-au plăcut din ce a făcut în anii 2000), tind să înclin înspre a doua variantă.

Golden Globes 2012 Predictions

2012-01-15T19:08:00.000+02:00

Era să și uit de predicții pentru Gloabele de Aur anul acesta. Evident, le fac aproape „pe orb” (nu am văzut cel puțin 2/3 din filmele nominalizate), dar trebuie să menționez oricum că premiile date de HFPA mi se par cele mai imprevizibile și, în consecință, cele mai fun de prezis. Plus, îl au pe Ricky Gervais...

"Hello... (grins) Me again."

Film - Dramă: Hugo

Film - Comedie/Musical: The Artist

Actor - Dramă: George Clooney, The Descendants

Actriță - Dramă: Viola Davis, The Help

Actor - Comedie/Musical: Jean Dujardin, The Artist

Actriță - Comedie/Musical: Michelle Williams, My Week with Marilyn

Actor în rol secundar: Christopher Plummer, Begginers

Actriță în rol secundar: Octavia Spencer, The Help

Regie: Martin Scorsese, Hugo*

Scenariu: Moneyball*

Melodie originală: fuck, habar n-am și nici nu-mi pasă... dar mi se pare foarte probabil să câștige Madonna

Coloană sonoră: Howard Shore, Hugo*

Film de Animație: Rango

Film străin: A Separation

*consider că există o șansă foarte mare să câștige altcineva la acesta categorii (Hazanavicius sau Alexander Payne pentru regie, ”The Artist” pentru muzică și Woody Allen pentru scenariu), dar îmi asum aceste riscuri... Puteți să vă dați seama cât de accurate pot să fiu după predicțiile de anul trecut.

Carnage (Franța/Germania/Polonia/Spania, 2011)

2012-01-13T23:02:00.001+02:00

Carnage
(Franța/Germania/Polonia/Spania, 2011)

Regia: Roman Polanski

Cu: Jodie Foster, Kate Winslet, Christoph Waltz, John C. Reilly

Rating: 2.5/5

Prima excursie cinematografică a lui 2012 a fost pentru mine acest ”Carnage”, care de-abia se poate numi film. Adaptând o piesă de teatru de succes, Polanski se mulțumește în a filma (destul de bine, totuși) dialogurile dintre două cupluri (Foster-Reilly și, respectiv, Winslet-Waltz), reunite pentru a aplana un conflict între copiii lor. Discuțiile degenerează rapid și finalul îi regăsește pe toți actorii în full over-acting mode, gesticulând în afara cadrului și încercând să acopere vocile celorlalți. Pentru genericul de final, Alexandre Desplat a compus o scurtă, dar dramatică melodie, în care timpanele bat destul de tare la un moment dat, sugerând o tensiune pe care restul filmului nu o are. ”Carnage” este o înregistrare banală a unor evenimentele destul de banale și ele (chiar dacă nu lipsite de haz).

Sunt și lucruri bune care trebuiesc spuse despre acest film. În primul rând, durează doar 79 de minute, ceea ce e foarte bine, pentru că nu știu dacă aș fi suportat mai mult de atât. În al doilea rând, nu pot să spun că nu am râs... Chiar de mai multe ori, iar motivele au fost foarte diverse, de la replici istețe la insulte grosolane și reacții fiziologice. Și că veni vorba, trebuie să spun că am văzut multe scene în care oamenii vomită la viața mea, dar puține au impactul pe care îl are scena din ”Carnage” - ilară și, în același timp, brutală, realistă. Din păcate, însă, per ansamblu filmul pare o piesă de teatru rătăcită pe marele ecran și nu o adaptare inteligentă, cinematică. Pentru a ne convinge, ajunge să privim cu doar câteva luni în urmă, la ”A Dangerous Method”, tot o dramă în 4-5 personaje în esență, dar excelent pusă în scenă pentru cinema de David Cronenberg.

M:I-4 & Sherlock Holmes

2012-01-09T21:07:00.000+02:00

Mi-au rămas restanțe de pe 2011 două filme de acțiune care au încheiat anul și nu au reușit să mă dezamăgească. Fiindcă sunt încă în cinematografe, cred că merită fiecare câteva cuvinte.

Mission: Impossible - Ghost Protocol

Regia: Brad Bird

Cu: Tom Cruise, Jeremy Renner, Simon Pegg, Paula Patton

Rating: 3/5

”M:I-4” este un succes în întreaga lume, în mare parte datorită proiecțiilor în IMAX. Eu l-am văzut într-un cinematograf normal și este destul de entertaining oricum. Totuși, din punctul meu de vedere, filmul trebuie să se termine după secvențele din Dubai. Atât escaladarea lui Burj Kalifa cât și urmărirea prin furtuna de nisip sunt foarte bine realizate și până în acel moment filmul urmează un crescendo, iar acest secvențe ar fi un adevărat climax. Din păcate, filmul se lungește cu o concluzie prelungită în India, în care filmul își pierde ritmul și nici confruntarea finală într-un parking automat (care mi-a provocat flashback-uri cu ”Minority Report”) nu îl mai poate resuscita. Dar Brad Bird a făcut treabă bună, per ansamblu. Cu posibile excepție a filmului lui De Palme, ”Ghost Protocol” este cel mai bun ”Mission: Impossible” de până acum. Cât despre Tom Cruise, acest abordează rolul lui Ethan Hunt precum un adept al metodei. Îmi place să văd filmele sale de acțiune, pentru că știu că este chiar el atârnând de colțul unui munte sau al unui zgârie nori. Tom Cruise este un method action star.

Sherlock Holmes: A Game of Shadows

Regia: Guy Ritchie

Cu: Robert Downey Jr., Jude Law, Noomi Rapace

Rating: 3/5

Între primul ”Sherlock Holmes” al lui Ritchie și această continuare, am reușit să citesc integrala poveștilor lui Arthur Conan Doyle care îl au în prim-plan pe detectivul din Baker Street. Deși nu sunt un purist și mă enervează persoanele care comentează chestii de genul „cartea a fost mai bună”, trebuie să recunosc că am fost oarecum neliniștit de acest film. Și, de asemenea, trebuie să recunosc că nu mi-a plăcut foarte mult pentru primele 2 treimi. Mă săturasem deja de explozii și slow-motion-uri, dar odată ce personajele au ajuns în Elveția, începea să devină clar că filmul va intra pe făgașul cel bun. ”A Game of Shadows” este un exemplu rar de adaptare care reușește să fie fidelă sursei (deși împrumută din mai multe povestiri) și să își creeze propriul său univers. Pentru Guy Ritchie, acest două filme au fost o adevărată revenire în forță, mai ales după ce regizorul părea pierdut în lumea filmelor de acțiune de serie Ț, odată încheiată epoca Madonna.

Top Ten 2011

2012-01-02T09:01:00.000+02:00

Cu o ușoară întârziere, iată și topul personal al celor mai bune zece filme care au avut o premieră (cât de cât) oficială în România în 2011. Foarte dificilă anul acesta a fost departajarea - mi-au plăcut multe filme, din diferite motive, dar niciunul nu mi s-a părut că iese cu adevărat în evidență.

1. Le quattro volte (Michelangelo

Frammartino) - review & TIFF

2. Aurora (Cristi Puiu) - review

3. Melancholia (Lars von Trier) - review & F/X

4. Black Swan (Darren Aronofsky) - review

5. Super 8 (J.J. Abrams) - review & blockbusters

6. A Dangerous Method (David Cronenberg) - review

7. Des hommes et des dieux (Xavier Beauvois) - review & top 2010

8. Drive (Nicolas Winding Refn) - review

9. La piel que habito (Pedro Almodóvar) - review

10. Source Code (Duncan Jones) - review

Notes:

- în mare parte, topul este alcătuit din „abonați”, regizori care au apărut frecvent și în topurile din alți ani: Lars, Cronenberg, Aronofsky, chiar și Puiu sau Almodóvar; dar să remarcăm cinci regizori „noi”, ale căror filme precedente nu prea au fost distribuite pe la noi în trecut (cu excepția lui Abrams).

- la fel ca în topul de anul trecut, relativ puține filme americane, și niciunul între primele trei. Von Trier este singurul regizor care a avut un film notabil în ambii ani, în timp ce David Fincher a ratat topul de anul acesta la mică distanță...

The Girl with the Dragon Tattoo (SUA/Suedia/UK/Germania, 2011)

2011-12-31T20:28:00.001+02:00

The Girl with the Dragon Tattoo

(SUA/Suedia/UK/Germania, 2011)

Regia: David Fincher

Cu: Rooney Mara, Daniel Craig, Christopher Plummer, Stellan Skarsgård, Robin Wright

Rating: 3.5/5

Înainte de a începe, vreau să clarific două lucruri. În primul rând, filmul nu este un remake, ci a doua adaptare a romanului lui Stieg Larsson. Înțeleg aversiunea față de remake-urile americane care apar imediat după un film străin, dar ”The Girl with the Dragon Tattoo”, din varii motive, nu merită această aversiune. Nu există niciun moment în care acest film să arate ca cel care l-a precedat. În al doilea rând, David Fincher este unul dintre cei mai buni regizori contemporani, dar asta nu înseamnă că nu dezamăgește uneori. ”The Game”, ”The Curious Case of Benjamin Button” sau chiar, după părerea mea, ”Zodiac”, deși le consider filme bune, par să fie eforturi uriașe din partea realizatorului, iar rezultatele „slăbuțe”.

Sunt convins că filmul de față este cel mai bun rezultat pe care îl poți obține și să fii și fidel sursei. Comparat cu filmul lui Niels Arden Oplev, care are estetica unui film de televiziune, filmul lui Fincher este un noir pervers, pulpy, gritty și unul dintre cele mai remarcabile exemple de imagine digitală ale anului. Fincher reînnoiește colaborarea cu operatorul Jeff Cronenweth, iar Trent Raznor și Atticus Rose revin și ei pentru a semna excelent coloană sonoră, un asediu electronic minimalist care infiltrează fiecare scenă. Acestea fiind zise, filmul are totuși peste două ore jumate și nu are niciun motiv să fie atât de lung. Am apreciat faptul că pentru Fincher cazul la care lucrează Blomkvist nu este la fel de important ca personajele sale, dar faptul că ”The Girl with the Dragon Tattoo” se prelungește cu o jumătate de oră nu este necesar. Continuarea este anunțată, dar eu unul nu îl văd pe Fincher pierzându-și vremea cu o a doua parte.

Și, în final, două cuvinte despre actori. Trebuie din start să spun că nu mi-a plăcut Noomi Rapace în primul film, dar că interpretarea ei s-a îmbunătățit în episoadele următoare. Totuși, prefer imaginea, corpul și figura lui Rapace, în timp ce Mara mi se pare că este ajutată de machiaj. Dar interpretarea sa este una dintre cele mai bune ale anului, ajutată fiind și de Daniel Craig, care acceptă să treacă în planul doi (atât în unele momente ale filmului cât și în materialele de promovare). Christopher Plummer este excepțional în cele câteva scene ale sale și aduce un plus de teatralitate într-un film care mizează pe un realism dur, iar Stellan Skarsgård joacă un rol care nu pare să necesite prezența unui actor (foarte) cunoscut, unless...

Top 5 Filme Româneşti 2011

2011-12-30T02:07:00.001+02:00

După TIFF-ul de anul acesta, nu credeam că o să reuşesc să fac mai mult decât un top 3 pentru filmele autohtone. Totuşi, premierele de toamnă nu au fost deloc rele (nu în totalitate), aşa că mai jos avem cele mai bune 5 filme româneşti, cu care nu ar trebui să ne fie ruşine să ieşim în lume.

1. Aurora (Cristi Puiu) - review

2. Din dragoste cu cele mai bune intenţii (Adrian Sitaru) - review

3. Crulic - drumul spre dincolo (Anca Damian) - review

4. Principii de viaţă (Constantin Popescu) - review & TIFF

5. Periferic (Bogdan George Apetri) - review

"Din dragoste cu cele mai bune intenţii"

Top 10 cele mai proaste filme pe care le-am văzut în 2011

2011-12-27T11:56:00.001+02:00

Suntem în acea perioadă a anului în care tragem linie și facem câteva topuri pentru a vedea cu ce am rămas din 2011. O să urmeze mai multe topuri, inclusiv cele mai bune filme românești, cele mai bune filme care nu au ajuns în România (și probabil nici nu vor ajunge) și poate chiar și un top cu documentare. Dar, până să ajungem la filmele care chiar merită văzute, să ne amintim de cele pe care trebuia să le evităm. Evident, nu m-am obosit să văd toate dudele de anul acesta, mai ales în a doua parte a anului, dar filmele de mai jos sunt printre cele mai triste experiențe pe care le-am avut la cinema anul acesta și eu cred că sunt destule.

Cel mai prost film al anului:

Your Highness (r. David Gordon Green) - un film benign, bineînțeles, dar idiot și fără nicio urmă de umor.

"Your Highness". Mr. Skin will tell you exactly how much of this movie you need to watch.

Runner-up:

Copilăria lui Icar/L'enfance d'Icare (r. Alex Iordăchescu)

Următoarele 8 poziții, în ordine alfabetică:

Arthur

Colombiana

Drive Angry 3D

Morning Glory

Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides

Sucker Punch

Transformers: Dark of the Moon

Ursul

„Copilăria lui Icar”

Mențiuni de dezonoare & Dezamăgiri:

Bridesmaids

Dacă (nu) doriți să revedeți:

- topul de anul trecut, când Serj a ieșit triumfător...

Silver screen & silver bells - Filme de vazut de Crăciun

2011-12-23T12:35:00.000+02:00

Ne-am adunat vreo zece colindaci să vă urăm prea fericite sărbători și să vă recomandăm câteva filme oarecum de sezon.

Adina

Crăciun à la Bergman: Fanny and Alexander

Sub toată puzderia de brizbrizuri, mese pantagruelice, pupături pe obraji rumeni și îmbrățisări de rubedenii întru măsurarea taliei ceiluilalt, Ingmar Bergman a dosit câteva elemente/sentimente primordiale și caracteristice sărbătorii: angoasa și imprevizibilul. Nefiind neapărat un film despre Crăciun ci mai degrabă un basm moralizator-apăsător-intravenos, Fanny and Alexander îi dedică totuși o anticameră tapetată cu roșul organic, chirurgical specific lui Bergman și opulent decorată cu personaje baroce, discursuri vii, cu personaje vii și discursuri baroce...

Marian

Mâine seara vine Crăciunul şi după o sesiune de colinde şi mâncăruri alese parcă ar merge şi un film. Nu ştiu alţii ce preferă, dar eu în preajma sărbătorilor îmi place să vizionez Home Alone. Da, ştiu e un film tipic de sărbători, e o comedie expirată cu un băieţel şi nişte hoţi proşti, dar îmi place. Mă distrează de fiecare dată când îl văd şi cred că din 1992 încoace l-am văzut de vreo 20 de ori. Kevin mă face să intru în atmosfera Crăciunului, să zâmbesc, să apreciez cina de Crăciun alături de cei dragi şi chiar mă face să mai suport încă o zi de cumpărături. Probabil că un altfel de film ar fi mai potrivit ca o recomandare ţinând cont de tema sesiunii, dar pentru restul genurilor avem vreo 363 de zile la dispoziţie. Merry Christmas and a Happy New Year! Vizionare plăcută.

Andres

Cine nu are o familie de Craciun sa-si cumpere una! Cam asa as rezuma “Surviving Christmas”, un film tare simpatic si tare de sezon. L-am vazut de vreo patru ori pana acum si nu pot spune ca m-am saturat. Acum nu stiu exact daca e vorba de subiect in sine, de actori sau de Ben Affleck in mod special. Hmm, da, Ben Affleck e de vina! Il gasesc tare simpatic si rolul ala e perfect pentru el. Parca nu as fi astezat-o langa el tocmai pe blondina de Applegate, dar se pare ca fac echipa buna. Cel putin la ciondaneli si la sanius. Craciunul se petrece in familie! Un mesaj perfect.

Matiuska

M-am tot gandit zilele astea la un film deosebit pentru perioada asta, mi-au venit in cap tot felul de Singur(atati) acasa si alte mici comedioare absente din platforma consacratilor de filme de genul asta; m-am gandit ca v-ar placea si The Holiday care e o mixtura nu chiar cheesy, am ajuns apoi departe la Modern Times si la ideea ca un clasic ajunge, aproape negresit, in suflet si ca pe deasupra va mai si umple chipurile de zambet, dar nu, aleg Serendipity care mi se pare de departe cel mai potrivit pentru iubire, caldura si obraji colorati. Sa aveti un Craciun fericit!

Klausen

O lume inca imaginara, calda, fara zapada, fara Hrusca si colindele-i depresive, fara zurgalai, o lume in care renii se vor fi scufundat de mult … Cu exceptia cazului in care se vor fi transformat in amfibii iar Santa ar fi evoluat catre o forma mai vesela a “Omului din Atlantis”, jucat, demult, de Patrick Duffy, mai cunoscut drept unul dintre personajele obositor de pozitive ale legendei “Dallas” … O lume fara zambet, o lume fara Craciun, o lume in care cadourile au fost inlocuite de jafuri iar colindatorii de ucigasi anuntati de huruitul ruginit al jetsky-urilor turate salbatic … O lume trista, dominata de blazare, unduitoare, precum mirajul unui Craciun de mult uitat …

Nu am sa pretind ca am vazut filmul asta de fiecare Craciun, pentru ca nu este asa. L-am vazut o singura data, cred ca pe un post german care hotarase ca printre zecile de ore cu Macaulay Caulkin in varianta preteen, adica foarte soft, printre “oooh, brazi frumosi”, apfelstrudels si bere neagra in editie limitata de sarbatori, ar merge si doua ore de evadare intr-un viitor indepartat, umed si post-apocaliptic. Si, sincer, chiar daca filmul nu avea nici in clin nici in maneca cu spiritul Sarbatorilor actuale, in timp ce il vedeam, pentru o clipa, m-am gandit ca intr-o lume a apelor, Mos Craciun e musai sa aiba branhii …

Waterworld, by Kevin Costner …

Piratul Cinefil

Daca anul acesta spiritual sarbatorilor e saracacios de-a binelea poate din lipsa zapezii, a oamenilor bine dispusi sau a urarilor de genu ce am vazut intr-un scurt-metraj jegos ce bantuie pe aici

Filmul meu recomandabil pentru starea de fericire in jurul sarbataorii de Craciun e Polar Express, o animatie pentru copilul din noi, o adevarata calatorie spre binecunoscutul taram al lui Mos Craciun, un adevarat traseu plin de peripetii, umplut cu imagini splendide desprinse dintr-o iarna de vis si o imaginatie bogata pentru a trezi sentimentele de fericire/bucurie.

Khronos

Ce altceva poate fi mai potrivit să urmăriți de Crăciun decât o incursiune într-un bar de homosexuali intitulat subtil "Rectum", și o scenă de viol anal (cu nimeni alta decât Monica Bellucci) de 10 minute, toate astea și multe altele în capodopera lui Gaspar Noé, Irréversible.

Cristi

Cu riscul să fiu off-topic, o să recomand de Crăciun un film... având ca temă Crăciunul. :) Mai exact este vorba despre Surviving Christmas, un film din 2004 cu Ben Affleck, pe care l-am văzut recent şi care mi-a plăcut. Nu-i perfect, nu-i lipsit de exagerări, nu-i lipsit de defecte, dar este funny. Recomandarea lui merge pe linia: nici nevasta ta nu-i perfectă (dac-o ai, iară dacă n-o ai atunci iar nu-i perfectă, nefiind nicicum) dar ai luat-o pentru calităţile ei şi nu pentru cusururi. Aşadar, ca un exerciţiu de a privi, recomand un film cu doar 5.0 pe IMDB, relaxant, nesolicitând altceva decât muşchii faciali şi antirasist, în sensul că poate fi vizionat de către oricine.

Poison Whiskey

They're selling hippie wigs in Woolworth, man!

Regizorul Bruce Robinson s-a întors anul acesta după o lungă absență, dar ”Withnail & I” este filmul pentru care va intra în istorie. Iar în apropierea sărbătorilor, putem învăța câte ceva despre excese de la personajele din acest film. Richard E. Grant și Paul McGann plonjează într-un vârtej auto-distructiv antrenat de alcool, toate tipurile de droguri existente și (printre alții) Jimi Hendrix. What a piece of work is man! Dar există și o morală, iar ca să fie totul limpede - și fiindcă chiar nu are rost să ne speriem de spoilere în acest caz - voi dezvălui finalul:

Radu

Cu ocazia Crăciunului recomand filmul Bad Santa (2003). Pentru că e în temă, are umor negru de calitate, îl are printre actori pe regretatul Bernie Mac, şi a fost primu care mi-a venit în minte când am primit provocarea lu' Adina. A trecut vreme bună de când l-am vizionat.. aşa că intenţionez să-l revăd şi eu cu acest prilej. Ho! Ho! dragii moşului.

ps: şi la ăsta (Rare Exports: A Christmas Tale) m-aş mai uita; i-am văzut traileru' anu' trecut şi am uitat de el.

Essential Killing (Polonia/Norvegia/Irlanda/Ungaria, 2010)

2011-12-19T14:49:00.000+02:00

Essential Killing

(Polonia/Norvegia/Irlanda/Ungaria, 2010)

Regia: Jerzy Skolimowski

Cu: Vincent Gallo, Emmanuelle Seigner, Zach Cohen

Rating: 4/5

Pe lângă „O Estranho Caso de Angélica”, despre care am scris în ultimul meu post, în topul pe 2011 al celor de la Cahiers du Cinéma se regăsește și ”Essential Killing”, revenirea în forță în cinema a lui Jerzy Skolimowski. Co-scenarist la „Cuțitul în apă” a lui Polanski și realizator a cel puțin două filme britanice de referință ale anilor '70, ”Deep End” și ”The Shout”, Skolimowski a părăsit lumea filmului pentru o perioadă, iar de-abia ”Essential Killing” este un adevărat come-back. Un film aparent problematic, în care un terorist capturat în Afganistan (jucat de Vincent Gallo în spatele unei barbe groase), care evadează în timp ceeste transportat înspre o închisoare din Europa de Est. Filmul începe ca ”The Hurt Locker”, continuă ca ”Road to Guantanamo”, pentru a deveni în final o fabulă despre supraviețuire, plină de simboluri.

Două merite mari ale Skolimowski. În primul rând, evită să facă un film politic. Armata americană nu este criticată mai mult decât o fac jurnalele de știri (waterboarding, închisori secrete etc.), iar personajul principal, deși este urmărit în permanență și asistăm la eforturile sale de a supraviețui într-un climat ostil, nu este deloc un erou, nu este cineva cu care spectatorul se poate identifica. Chiar din contră, este de-a dreptul dezumanizat, înspre final. În al doilea rând, trebuie notat că în marea sa parte filmul este mut. Există muzică (excelenta contribuție a lui Pawel Mykietyn) și efecte sonore, dar dialogul este foarte puțin și în general, irelevant. Alături de „Le quattro volte”, ”Essential Killing” este un film mut modern, în care primează imaginile, atmosfera și peisajele.

Există multe secvențe notabile în acest film, inclusiv o evadare spectaculoasă, niște flashback-uri foarte colorate, o întâlnire cu o femeie în lactație și o excelentă scenă în care personajul principal halucinează, realizată fără efecte speciale, un moment cu adevărat excepțional. În final, Vincent Gallo trebuie și el felicitat. Și el un om problematic, face de data aceasta un rol extraordinar și cred că este cea mai reușită apariție a sa de la ”Buffalo '66” încoace, recompensată pe bună dreptate cu un premiu la Veneția. ”Essential Killing” nu e pentru toată lumea și are lungimi pe alocuri, dar este un film șocant, aparte. Nu rescrie regulile cinema-ului, dar nici nu ține cont de ele.

O Estranho Caso de Angélica (Portulagia/Spania/Franța/Brazilia, 2010)

2011-12-16T17:39:00.002+02:00

O Estranho Caso de Angélica

(Portulagia/Spania/Franța/Brazilia, 2010)

Regia: Manoel de Oliveira

Cu: Ricardo Trêpa, Pilar López de Ayala, Leonor Silveira

Rating: 4/5

În ultimele zile, au început să apară pe internet primele topuri ale anului. Și, ca de obicei, în măsura posibilităților, încep să văd cât mai multe dintre filmele pe care le-am ratat. Destul de sus în clasamentul celor de la Cahiers du Cinéma (în care a triumfat „Habemus papam”), este acest straniu film, cu un foarte straniu titlu, regizat de un „răsfățat” al revistei, cineastul portughez în vârstă de 103 ani (împliniți pe 11 decembrie), Manoel de Oliveira. De ceva vreme încoace, de Oliveira face cam un film pe an (dacă acesta este secretul longevității, Woody Allen pare să fie pe drumul cel bun). Stilul portughezului, riguros vizual și plin de referințe literare, nu este foarte accesibil. Ca dovadă, anul acesta la TIFF, filmul său precedent, „Excentricitățile unei blonde”, deși lung de doar 65 de minute și foarte frumos filmat, a fost unul dintre cele mai prost votate filme de către public.

„O Estranho Caso de Angélica” începe cu Isaac (Ricardo Trêpa, un fotograf evreu, care este chemat în miez de noapte să o fotografieze pe o tânără care tocmai a decedat (provenind dintr-o familie de creștini devotați). În momentul în care o privește prin obiectivul aparatului, i se pare că Angélica deschide ochii și îi surâde. În zilele următoare, nu va reuși să își scoată din minte această imagine, care reprezintă debutul unei expreiențe transcendentale (ceva de genul „Sărmanul Dionis”), la finalul căruia Isaac (sau măcar spiritul acestuia) va parasi spațiul și timpul în care se află.

Este un film solicitant, dar foarte bine gândit și executat. Tematic, este destul de bogat și are mai multe straturi care trebuie descifrate. În acest sens, recomand articolul celor de la Cahiers du Cinéma (Jean-Phillipe Tessé, mai exact) din martie 2011. Este un film care pornește de la o chestiune de identitate și religie și sfârșește prin a pune în discuție viața de dincolo de moarte și natura universului. O excelentă secvență prezintă o discuție la cină între mai mulți oameni de știință, care vorbesc despre acceleratoare de particule și așa mai departe, în timp ce Isaac privește pierdut orașul pe fereastră. Acest gest al său este repetat pe parcursul filmului, fotograful având, în principiu, două perspective complementare, opuse asupra orașului: de la fereastra camerei sale și de pe dealul unde merge regulat să fotografieze niște muncitori.

Chiar și fără a intra în detalii și discuții despre teme, filosofie și alte „prostii”, „O Estranho Caso de Angélica” este un film care mie mi s-a părut destul de ușor de urmărit și plin de imagini excepțioanle, precum un travelling de-a lungul mai multor poze atârnate pe o sârmă și zborul îmbrățișat al lui Isaac și Angélica (reluat în unele postere), care pare desprins dintr-un vitraliu pictat de Chagall. De câteva ori, imaginea digitală distrage atenția, în special în secvențele filmate în plină zi, cu mult soare, dar în mare parte nu se pot reproșa multe imaginii filmului. Recomand „O Estranho Caso de Angélica” pentru cinefilii mai aventurieri. Nu cred că vor fi dezamăgiți.

Moneyball (SUA, 2011)

2011-12-14T19:34:00.001+02:00

Moneyball

(SUA, 2011)

Regia: Bennett Miller

Cu: Brad Pitt, Jonah Hill, Philip Seymour Hoffman, Robin Wright

Rating: 3/5

Nu a fost un an deloc rău pentru Brad Pitt. După excelenta prestație din ”The Tree of Life” (unul dintre cele mai bune roluri ale sale), biletul pentru Oscar pare să îi fi sosit odată cu ”Moneyball”, în care îl interpretează pe Billy Beane, manager al echipei de baseball Oakland Athletics și unul dintre inovatorii jocului. Întregul film gravitează în jurul lui Brad Pitt, care arată ca un Robert Redford „reîncarnat”, întinerit, într-o interpretare reținută, subtilă. Billy Beane-ul din acest film este un personaj trist, care are însă tot timpul un zâmbet de oferit celorlați. Este, în același timp, un loser etern, dar și marele câștigător, cel care - ni se spune în film - a schimbat jocul de baseball.

Regizat de Bennett Miller (”Capote”), bazat pe un scenariu de Steven Zaillian și Aaron Sorkin și filmat de Wally Pfister, ”Moneyball” nu putea să iasă decât un film bine făcut, solid, calculat. Din păcate, nu este mai mult decât atât. Cu o durată de peste două ore, filmul este monoton, dar reușește cumva să mențină un ritm susținut și astfel nu devine plictisitor. Nu există o gradare prea bună și finalul vine destul de brusc. Înainte de a apărea, filmul începea să fie comparat cu ”The Social Network” (din varii motive). Acum, această comparație pare să aducă un deserviciu ambelor filme. Lui ”Moneyball” îi lipsește un regizor cu personalitate și nu se remarcă decât prin rolul făcut de Brad Pitt. Dar merită menționat și Jonah Hill în rolul „ajutorului” lui Billy Beane, un statistician care folosește matematica pentru a evalua jucătorii de baseball, evitând bias-ul antrenorilor și impresarilor. Pentru Hill, acesta cred că este singurul său rol serios și se descurcă destul de bine.

Pithy Reviews (10)

2011-12-05T19:57:00.001+02:00

Short reviews of rare-ish movies, just to pass the time...

Utu (Geoff Murphy, 1984)

Part western, part ethnic cinema, part exploitation, part historical war epic, with hints to Shakespeare, the New Zealand film "Utu" is a quite odd, but very enjoyable piece.

Rating: 3.5 out of 5

Jesus of Montreal (Denys Arcand, 1989)

Biblical allegory, set in the world of French-Canadian theater. However, it does seem to be more a movie about the artistic corruption, as our "Jesus" is a young actor who refuses to compromise his integrity or accept censorship. Very impressive visuals, as well...

Rating: 4 out of 5

Deus e o Diabo na Terra do Sol (Glauber Rocha, 1964)

Also known as "White Devil, Black God", this is one of the most impressive film of the Cinema Novo movement, from one of its leading directors. An esoteric, mystical depiction of social unrest and religious practices in rural Brazil, it definitely should not be missed, even though it isn't exactly an easy watch.
Rating: 4 out of 5

Le gamin au vélo (Belgia/Franța/Italia, 2011)

2011-12-04T13:48:00.001+02:00

Le gamin au vélo

(Belgia/Franța/Italia, 2011)

Regia și Scenariul: Jean-Pierre & Luc Dardenne

Cu: Thomas Doret, Cécile de France, Jérémie Renier

Rating: 4/5

În ceea ce îi privește pe frații Dardenne, nu sunt un cunoscător al operei lor (cred că nu am văzut jumătate dintre filme lor de ficțiune), dar sunt un admirator tacit al celor câteva filme de-ale lor pe care le-am văzut. „Le gamin au vélo” (care urmează, probabil, să fie tradus în românește „Băiatul cu bicicleta”), proaspăt laureat cu un premiu pentru scenariu de către Academia Europeană de Film, nu face excepție. Protagonistul este Cyril, un băiat de vreo 10-12 ani, destul de coleric, este abandonat de tatăl său (singurul părinte în viață) la un azil. În prima parte a filmului, Cyril încearcă să își regăsească tatăl, care și-a schimbat domiciliul, și să își recupereze bicicleta pe care acesta a vândut-o. Este ajutat de Samantha, o coafeză care are grijă de el în week-end-uri. În a doua parte a filmului, Cyril se împrietenește cu Wes, un pungaș/traficant care vrea să îl folosească pe băiat pentru un jaf.

Evident, „Le gamin au vélo” abordează temele favorite ale fraților Dardenne: abuz, abandon, părinți denaturați și părinți-surogat, precum și convingerea că există și oameni cu adevărat buni. Stilistic, filmul seamănă cu celelalte Dardenne-uri, dar, e drept, parcă sunt ceva mai puține planuri-secvență, iar travelling-urile fixate pe ceafa personajelor aproape că lipsesc. Frații Dardenne pun accent pe schema de culori și nu se poate ca vreunui spectator să nu îi rămână întipărită în minte imaginea băiatului în tricou roșu pe bicicletă sau iarba de un verde extrem de viu. Există și câteva secvențe de noapte foarte reușite, atât din punctul de vedere al modului în care sunt filmate și luminate, dar și în ceea ce privește intensitatea lor: Cyril se ceartă cu Samantha, fuge de la ea pentru a comite jaful, apoi încearcă să îi dea banii tatălui său, care îl respinge în mod brutal.

Tot filmul gravitează în jurul personajului lui Cyril, un personaj instabil emoțional, plin de nerăbdare, mânie, ură și chiar un pic de răutate, dar, în același timp, naiv și - din punctul de vedere al realizatorilor, cred - lipsit de orice vin pentru faptele sale. Cyril își dorește o familie și continuă să creadă că este posibil să fie reunit cu tatăl său mult după ce este evident că acesta din urmă nu își dorește acest lucru. Thomas Doret este un interpret extraordinar de precoce, iar filmul se poate citi din expresiile de fața sa (căci dialogurile sunt relativ puține). Merită menționată și Cécile de France („L'auberge espagnol”, ”Hereafter”), care face un rol excelent și complex, departe de rolul unidimensional de „mamă sfântă” care ar fi fost foarte ușor de jucat și complet neverosimil.

A Dangerous Method (SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

2011-11-30T16:32:00.001+02:00

A Dangerous Method

(SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

Regia: David Cronenberg

Cu: Michael Fassbender, Keira Knightley, Viggo Mortensen, Vincent Cassel, Sarah Godon

Rating: 4/5

Filmul lui Cronenberg pornește de la întâmplări adevărate petrecute înainte de primul război mondial, care îi au în centru pe Sigmund Freud (Mortensen), pe mai tânărul său coleg Carl Jung (Fassbender) și pe pacienta, ulterior amanta acestuia din urmă, Sabina Spielrein (Knightley). Emma Jung (Godon) și Otto Gross (Cassel) sunt celelalte două personaje mai importante. Cât de mult aderă filmul la realitatea istorică nu aș putea să spun. Conflictul profesional dintre Freud și Jung este amplificat la rândul său, dar în același timp cele două personaje par în anumite momente mai apropiate decât ar fi putut să fie vreodată. Toate acestea contează mai puțin. Cronenberg face o serie de studii de caracter, iar dinamica relațiilor dintre personaje ne acaparează din primele minute.

Comparativ cu filmele de început ale lui Cronenberg (”The Brood”, ”Videodrome”, ”Naked Lunch” etc.), dar chiar și cu cele mai recente (”Spider”, ”A History of Violence, ”Eastern Promises”), ”A Dangerous Method” este mult mai reținut din punctul de vedere al imaginilor pe care le prezintă (deși felul în care Keira își contorsionează trupul și își împinge mandibula în față în primele sale secvențe ne face să ne întrebăm dacă nu există cumva niște tentacule în spatele pielii acesteia). Cronenberg pare mult mai interesat de a face un film foarte riguros: încadraturile sunt exacte, iar lungimea scenelor pare să fie predeterminată astfel încât să producă efectul maxim asupra spectatorului. Filmul are astfel un ritm rapid, deși acoperă o perioadă de peste un deceniu. De fapt, majoritatea filmelor lui Cronenberg au un pacing un alert, întreținut de necesitatea de a acoperi o perioadă destul de mare de timp (cel mai bun exemplu cred că este ”Dead Ringers”).

În ”A Dangerous Method”, aproape toate scenele se petrec între două personaje. Chiar dacă sunt mai multe prezente, întotdeauna dialogul se poartă între două dintre ele, iar acțiunile celei de-a treia nici nu contează așa mult (cu excepția primei scene în care Jung, Spielrein și Emma apar împreună). În plus, există nenumărate repetiții ale aceluiași decor, chiar dacă personajele s-au schimbat. De exemplu, scenelor în care Jung discută cu Freud în biroul acestuia din urmă îi răspund scenele dintre Freud și Spielrein de mai târziu, din același loc. La fel, relației medic-pacient dintre Jung și Spielrein îi răspunde cea dintre Jung și Gross. Mai semnificativ, Freud și Jung sunt văzuți în prima parte a filmului plimbându-se prin grădinile palatului Belvedere, alături de mulți alți vienezi, dar la final îl vedem doar pe Freud, singur în întregul parc. Foarte interesante aceste decizii ale lui Cronenberg, care ne permit să observăm cum evoluează relațiile dintre personaje și să ne schimbe în repetate rânduri percepția asupra lor. Și ceea ce discută este relevant, pentru că avem ocazia să le cunoaștem ideile (nu doar cele profesionale) și prejudecățile.

În final, vreau să îi scot în evidență pe cei trei actori din rolurile principale, dintre care bărbații (Mortensen și Fassbender) fac probabil cele mai subtile, mai reținute roluri din carieră, iar Knightley unul dintre cele mai exuberante. Și o mențiune specială pentru încă o coloană sonoră spot-on compusă de Howard Shore, colaboratorul de peste trei decenii a maestrului Cronenberg.

Ceddo (Senegal, 1977)

2011-11-26T13:15:00.001+02:00

Ceddo

(Senegal, 1977)

Regia: Ousmane Sembene

Cu: Tabata Ndiaye, Moustapha Yade, Ismaila Diagne

Rating: 4.5/5

Filmul ne poartă într-un moment nedefinit din istoria Africii. Un „rege” proaspăt convertit la Islam dorește să impună noua religie supușilor săi, un trib care este încă adeptul ai religiilor și modului de viață tradiționale. Ceddo - căci așa se numesc - încearcă să reziste și, pentru a-l forța pe rege să cedeze, îi răpesc fiica. Acest lucru va accelera multiple conflicte, inclusiv pentru succesiunea la tron, pentru mâna „prințesei”, dar mai ales pentru supremație religioasă și politică. Profitând de evenimente, Imam-ul îl asasinează pe rege și preia puterea.

Regizorul Ousmane Sembene a fost unul dintre cei mai mari cineaști africani. Deși „Ceddo” este primul său film pe care l-am văzut, nu ezit să-l numesc o capodoperă. Personajele sunt foarte bine individualizate și conflictele care apar sunt credibile. Sembene este foarte atent la modul în care actorii vorbesc, se mișcă, gesticulează. Scenele extinse în care aceștia dezbat probleme, cer dreptul la replică sau vorbesc prin intermediar au un ritm extraordinar și te lasă să descoperi care este miza pentru fiecare dintre aceste personaje. Aceste scene sunt contrabalansate de cele dintre „prințesă” și răpitorul ei: acestea se desfășoară undeva departe de trib și fac economie de cuvinte. Mai degrabă, ele sunt dominate de prezențele aparent calme ale celor două personaje, care încearcă să găsească soluții pentru situațiile în care se găsesc pe măsură ce timpul trece.

Sembene nu pare foarte interesat să facă un film strict narativ. Sigur, este destul de clar ce se întâmplă, dar filmul este adesea întrerupt de secvențe ambigue, alegorice, precum o slujbă/înmormântare catolică din secolul XX care apare după ce un non-musulman este ucis sau „visul” răpitorului după ce este împușcat la sfârșitul filmului. Aceste secvențe, plus faptul că anumite întâmplări sunt omise, iar altele se petrec foarte repede, pot lăsa uneori spectatorul în ceață, dar dau filmului un aer de legendă, de poveste atemporală. Contribuie și coloana sonoră îndrăzneață, care combină ritmuri africane cu jazz și melodii gospel. De asemenea, are un stil vizual foarte ingenios, care alternează între realism și un fel de expresionism reținut în anumite secvențe. „Ceddo” este un film care critică lipsa de toleranță religioasă și structurile de stat rigide și pune în valoare caracterul puternic celor care rezistă acestora. Iar în prințesa Dior regăsim un personaj feminin puternic și independent. Recomand filmul, eventual la pachet cu „Hyènes”, un alt film senegalez foarte interesant, regizat de Djibril Diop Mambéty în 1992.

Primos (Spania, 2011)

2011-11-25T22:04:00.001+02:00

Primos

(Spania, 2011)

Regia: Daniel Sánchez Arévalo

Cu: Quim Gutiérrez, Inma Cuesta, Raúl Arévalo, Antonio de la Torre

Rating: 2.5/5

„Verii” este unul dintre puținele filme europene care ajung pe ecrane noastre fără să intre în categoria arthouse. Genul acesta e comedii (parțial) romantice, dacă ar fi mai bine promovate, ar putea reprezenta o alternativă la suratelor lor americane, față de care au ca atu lipsa marilor vedete care se dau oameni obișnuiți și măcar câteva secunde de nuditate frontală parțială. În „Primos”, după ce este părăsit în ajunul nunții de logodnica sa, Diego se întoarce alături de cei doi veri ai săi, Julián și José Miguel, în satul în care aceștia își petreceau mai demult verile. Planul este să o regăsească pe Martina, prima sa dragoste. Dar, evident, lucrurile nu sunt chiar așa de simple...

Regizorul Daniel Sánchez Arévalo s-a remarcat prin comedii cu priză la public și nu doar pe plaiurile natale. Este, poate, mai bine cunoscut pentru filmul său din 2006, „Azuloscurocasinegro”, iar un al film de-al său, „Gordos” („Grașii”), pe care nu l-am văzut, a câștigat Premiul Publicului la TIFF 2010. „Primos” este făcut după o formulă și nu aduce nimic nou în peisaj. Dar faptul că fiecare dintre cei trei veri primesc o porție aproximativ egală din timpul de pe ecran, fiecare cu propriile probleme, asigură un număr mare de variațiuni pe aceeași temă, evitând astfel plictiseala (e drept, cu riscul unei aparente lipse de concentrare). În plus, este probabil unul dintre puținele filme în care se discută despre sindromul Münchausen prin delegație.

The Rum Diary (SUA, 2011)

2011-11-24T23:20:00.001+02:00

The Rum Diary

(SUA, 2011)

Regia: Bruce Robinson

Cu: Johnny Depp, Aaron Eckhart, Amber Heard, Giovanni Ribisi, Richard Jenkins

Rating: 2.5/5

La vreo 13 ani după ”Fear and Loathing in Las Vegas”, Johnny Depp interpretează încă o dată o versiune a lui Hunter S. Thompson, adaptată după romanul său omonim. Acțiunea se petrece pe la 1960 în Puerto Rico, unde Paul Kemp (Depp) este un jurnalist în căutarea unei voci proprii, care este atras într-un proiect dubios de un escroc la patru ace jucat de Aaron Eckhart. Dacă Hunter S. Thompson ar fi un super-erou, aceasta ar fi his origin story. Printre altele, avem ocazia să vedem cum a ajuns să scrie primul articol plin de mânie și asistăm la primul său trip.

Nu vreau să spun că nu m-am distrat și că nu mi-a plăcut filmul. Depp este surprinzător de reținut și acesta este unul dintre cele mai bune roluri ale sale din ultima vreme. Iar pentru regizorul Bruce Robinson, autor al iconicului ”Withnail & I”, care nu a mai făcut un film de aproape două decade, ”The Rum Diary” este un comeback adecvat. Filmând în 16mm, în cadre lungi, adesea filmate din mână, Robinson recreează atmosfera slinoasă, mahmură, care este comună lui ”Withnail & I” și ”Fear and Loathing in Las Vegas”.

Dar filmul are prea multe momente în care nu se întâmplă nimic, iar per ansamblu este prea episodic pentru a forma un întreg. Mai mult, în afară de Kemp, niciun personaj nu este mai mult decât o schiță, o parodie sau o caricatură: Richard Jenkins este patronul corupt al ziarului, lui Eckhart îi lipsesc doar două ”$” în loc de pupile, Amber Heard este focoasa care, evident, se îndrăgostește de protagonist, iar Giovanni Ribisi este un bețivan suedez cu simpatii naziste, care îi deschide calea lui Kemp către noi băuturi și droguri. Ultima jumătate de oră este foarte slabă: filmul își pierde ritmul pe care îl avea până în acel moment și se zbate să găsească un deznodământ tuturor firelor narative pe care le-a propus în primele 90 de minute. Din nefericire, impresia de la final este de oportunitate măcar pe jumătate ratată.

The Tree of Life (SUA, 2011)

2011-11-24T13:44:00.001+02:00

The Tree of Life

(SUA, 2011)

Regia: Terrence Malick

Cu: Bead Pitt, Sean Penn, Jessica Chastain, Hunter McCracken

Rating: 4.5/5

Un rezumat al filmului-puzzle al anului este mai ușor de făcut decât pare. În primele 20 de minute, halucinante, îi vedem pe Brad Pitt și Jessica Chastain ca un cuplu îmbătrânit care află că unul dintre fiul lor a murit și pe Sean Penn în rolul fiului lor cel mare, care rătăcește pierdut în lumea modernă Urmează alte aproximativ 20 de minute de efecte speciale (care se înscriu în continuarea celor din ”2001” și ”The Fountain”), o extraordinară Geneză, ceva care cu siguranță nu s-a mai văzut până acum. După aceea, filmul se încadrează într-un narativ relativ straightforward, însoțit de obișnuitele voice-over-uri șoptite: suntem în Waco, în anii '50, Brad Pitt și Jessica Chastain își cresc cei trei băieți, iar fiul cel mare trece printr-o criză existențială și spirituală. În final, vom avea și o Apocalipsă, iar filmul se va întoarce înspre tonul ambiguu de la început.

”The Tree of Life” a fost îndelung comparat cu ”2001”, dar în afară de colaborarea cu Douglas Trumbull pentru efecte speciale și ambiția nemăsurată a ambilor regizori, cele două filme pornesc în direcții diferite. Cu cât ”2001” pornește mai departe în spațiu în căutarea adevărurilor despre omenire, cu atât ”The Tree of Life” pătrunde mai adânc în sinea interioară a personajelor sale. Pentru Malick, povestea lor este, în același timp, nesemnificativă la scară universală și esențială pentru ca acest Univers să existe. Mai mult ca sigur, există o componentă autobiografică în acest film, iar dincolo de cugetările filosofice, citatele șoptite și căutarea unui Dumnezeu - care există în toate celelalte patru filme ale regizorului - pentru mine ”The Tree of Life” a fost prima dată când am simțit că mi s-a revelat ceva din adevăratul Malick. Mă bucur că a început să facă filme mai frecvent în ultima vreme și de-abia aștept să văd fiecare dintre cele patru (!) proiecte la care lucrează în acest moment.

În final, vreau să revin un pic la comparație cu ”2001”. Cred că aceasta aduce un deserviciu ambelor filme. Singurul lucru pe care vreau să îl spun este că la ”The Tree of Life” percep o anumită ezitare în execuție, care nu există în filmul lui Kubrick (și nici în „Oglinda” lui Tarkovski, cu care, de asemenea, a fost comparat). Ordinea anumitor secvențe pare aleatoare și sunt foarte curios ce alte versiuni ale filmului au existat la montaj. Acestea fiind zise, ”The Tree of Life” este un film de două ore și jumătate care nu m-a plictisit niciun minut, plin de invenții vizuale și imagini extraordinare. Este ceea ce se numește o capodoperă imperfectă și probabil cel mai bun film al lui Malick (deși lupta la vârf e acerbă).

The Guard (Irlanda, 2011)

2011-11-23T19:05:00.001+02:00

The Guard

(Irlanda, 2011)

Regia: John Michael McDonagh

Cu: Brendan Gleeson, Don Cheadle, Liam Cunningham, Mark Strong

Rating: 3.5/5

”The Guard” este debutul în lungmetraj al lui John Michael McDonagh, fratele lui Martin McDonagh, care a regizat excelentul ”In Bruges”. Cele două filme au în comun un anume umor negru și prezența lui Bredan Gleeson în distribuție. De data aceasta, el este cel mai neconvențional polițist irlandez din toate timpurile, care încearcă să oprească niște traficanți de droguri care primesc transporturi pe mare. Fiindcă toți ceilalți polițiști din vestul Irlandei sunt corupți, singurul său aliat este un agent FBI negru (Don Cheadle).

Filmul este greu de încadrat într-un gen anume. Nu este nici thriller, nici dramă, nici comedie propriu-zisă. Personajele sunt mult mai culte decât suntem obișnuiți să vedem (discută despre Nietzche, Bertrand Rusell, se uită la filme precum ”The Shout” etc.) Mai mult, traficanții sunt conștienți de clișeele filmelor cu gangsteri, iar aparițiile lor sunt mai mult folosite pentru a le pune pe acestea în discuție: Liam Cunningham se bucură că nu este un infractor „tradițional”, în timp ce Mark Strong tânjește parcă după o confruntare adevărată cu niște oameni ai legii onești. ”The Guard” este unul dintre cele mai stranii filme ale anului, cu atât mai mult cu cât prima impresie nu este că ar fi ceva special.

Anonymous (UK/Germania, 2011)

2011-11-22T10:09:00.001+02:00

Anonymous

(UK/Germania, 2011)

Regia: Roland Emmerich

Cu: Rhys Ifans, Vanessa Redgrave, Rafe Spall, David Thewlis, Joely Richardson, Derek Jacobi

Rating: 2.5/5

Povestea filmului se bazează pe (relativ) populara teorie alternativă despre adevărata identitate a celui care a scris operele lui Shakespeare, identificat de data aceasta ca fiind Earl-ul de Oxford, Edward de Vere (Rhys Ifans). Ceea ce mă deranjează cel mai mult este că viața adevărată a lui Shakespeare - plină de conspirații politice, conflicte între protestanți și catolici, trupe de teatru itinerante și tragedii de familie - ar face un film destul de palpitant, pe care aș vrea cu adevărat să îl văd. Acestea fiind zise, fiindcă știam la ce să mă aștept, am pornit la film cu mintea foarte deschisă, așteptându-mă la aproximativ două ore de divertisment de bună calitate.

Din păcate, filmul a reușit să mă enerveze. Nu atât fiindcă e absurd, dar pentru că prezintă totul cu convingerea unui ”The Da Vinci Code” Deși povestea este subțire, narațiunea este plină de înflorituri, de comploturi, de uneltiri care mai de care mai îndepărtate de tărâmul logicii. Mai mult, filmul prezintă alternativ evenimente din două, trei sau - la un moment dat - chiar patru perioade diferite, ceea ce ar trebui fie să accelereze desfășurarea acțiunii, fie să creeze suspans, dar nu reușește decât să se manifeste prin tăieturi de montaj stângace. Am auzit unii comentatori care se plângeau că e greu să îți dai seama ce rol este jucat de diferiți actori, dar aceasta nu este deloc o problemă, fiindcă aproape de fiecare dată când un personaj intră în scenă (fie că este sau nu unul nou), un altul îi exclamă numele de pe margine: Will! Will Shakespeare! sau Jonson! Ben Jonson! sau Ea e soția mea Anne, care e fiica socrului meu Cecil, care o sfătuiește prost pe regină etc. etc. etc.

”Anonymous” merită văzut pentru decoruri, efecte speciale și imagine. Era greu să îmi închipui acum câțiva ani că un film de epocă făcut în digital ar putea fi convingător, dar tehnologia a evoluat destul de bine. Sunt multe momente în care te poți pierde în detaliile scenografice ale acestui film, de la reconstrucția Londrei elisabetane la modul în care flăcările lumânărilor se reflectă de pe chipul personajelor. Toate acestea, bineînțeles, trădează un scenariu slab și lipsa de claritate a regiei. Actorii mai salvează onorea filmului, în special Vanessa Redgrave (probabil cea mai bună Elisabeta I din câte am văzut) și David Thewlis, care e aproape de nerecunoscut. Și mai sunt mici aluzii la operele lui Shakespeare presărate din loc în loc, uneori relativ amuzante. Cât despre rama poveștii, în care Derek Jacobi introduce filmul de pe o scenă, ca o piesă de teatru, permiteți-mi să fiu foarte neimpresionat, mai ales că același Jacobi făcea același lucru muuuuuuult mai bine pentru ”Henry V”, de Kenneth Branagh.

RO 2011 - Partea a 8-a: Crulic - drumul spre dincolo

2011-11-11T21:46:00.001+02:00

Crulic - drumul spre dincolo

(România/Polonia, 2011)

Regia: Anca Damian

Voci: Vlad Ivanov, Jamie Sives

Rating: 3.5/5

Documentarul de animație nu mai este la ora actuală o noutate, precum era ”Waltz with Bashir” acum câțiva ani. Un precedent există chiar și la noi: scurtmetrajul „Mátyás, Mátyás”, de Cecilia Felméri. Totuși, un lungmetraj animat românesc nu a apărut de foarte multă vreme, iar „Crulic” este mai degrabă o reconstituire decât un documentar propriu-zis. Povestea este destul de bine cunoscută: în 2007, românul Claudiu Crulic a fost acuzat pe nedrept de furt în Polonia. În închisoare, acesta a făcut greva foamei și, ulterior, datorită neglijenței medicilor și a autorităților, a decedat. Filmul are doi naratori, Vlad Ivanov (cu accent moldovenesc full-on!) interpretându-l pe Crulic însăși, povestindu-și viața și experiența din post-mortem în cel mai natural mod cu putință și Jamie Sives (Triage, Game of Thrones), naratorul englez care preia povestirea în momentul în care Crulic începe să fie mai mult inconștient.

Recunosc că nu aveam foarte multe speranțe de la acest film și, sincer, nu cred că a început chiar foarte bine. Vocea lui Ivanov surprinde perfect toate nuanțele personajului și nu trebuie să știi mai mult despre el decât este redat prin vocabular, inflexiuni verbale etc. Însă primele aproximativ 10-15 minute insistă parcă prea mult pe biografia personajului principal și filmul pare să își găsească greu un ritm și un stil, sub greutatea unui voice-over prea bogat. Cu timpul, însă, lucrurile încep să se așeze, filmul demarează și începem să întrezărim viziunea regizoarei. În final, filmul te prinde și te imersează în această poveste, care începe să pară, cu fiecare minut care trece, din ce în ce mai ieșită din comun.

Animația este minimalistă și se bazează foarte mult pe colaje, dar regia are un caracter cinematic, la scară largă. Există mult experiment în acest film, nu toate momentele sunt reușite, dar Damian caută în continuare unghiuri noi în care să își privească personajele. Cele mai reușite secvențe sunt cele în care narațiunea lipsește, iar acțiunea decurge fluid, fără tăieturi de montaj, precum un lung travelling în plonjeu care trece în revistă mai multe celule din închisoare sau halucinațiile lui Crulic dinspre sfârșitul filmului. „Crulic” mi-a amintit cel mai mult de filmul lui Steve McQueen, ”Hunger”. Deși nu vreau să compar aceste filme, vreau doar să notez că ambele au și un mesaj politic (nu același, bineînțeles) și ambele insistă, în a doua lor jumătate, pe greva foamei și moartea lentă a personajelor principale.

Filmul Ancăi Damian a fost pentru mine o surpriză plăcută și consider că, fiind unul dintre cele mai bune filme românești ale anului, trebuie văzut de cât mai multă lume.

Meek's Cutoff (SUA, 2011)

2011-11-11T00:23:00.001+02:00

Meek's Cutoff

(SUA, 2011)

Regia: Kelly Reichardt

Cu: Michelle Williams, Bruce Greenwood, Paul Dano, Rod Rondeaux

Rating: 4.5/5

”Meek's Cutoff” (Scurtătura lui Meek, dacă ar fi să fie vreodată tradus în română) este unul dintre cele mai frumoase filme ale anului și, în același timp, unul dintre cele mai bizare. Cineasta Kelly Reichardt ne propune un western „independent”, existențialist, filmat în demult abandonatul format 1,33:1, despre un mic grup (trei familii) de coloniști pierduți în teritoriul Oregon, cândva la jumătatea secolului XIX. Călăuza lor, Stephen Meek (Bruce Greenwood, aproape de nerecunoscut) pretinde că știe drumul. Inițial, acesta pare să fie genul de anti-erou tipic western-urilor clasice, dar nu dovedește că ar fi mai mult decât un neghiob plin de prejudicii. Lucrurile par să se schimbe pentru călători când capturează un indian, care pare să fie de acord să îi ghideze.

Un film foarte lent, ”Meek's Cutoff” este compus în mare parte din lungi cadre statice, care pun în valoare relieful american: de la deșertul de sare la câmpiile înalte și pustii. Alegerea de a filma în 1,33:1 nu este un moft, ci se potrivește perfect cu atmosfera filmului și cu ceea ce simt personajele, care par să fie prinse ca într-o capcană în acest spațiu aparent infinit. În completarea imaginilor vine muzica atonală compusă de Jeff Grace, iar rezultatul este auster, dar acaparant. Actorii nu au multe replici de dat, așa că totul se bazează pe expresii și pe limbajul corporal. Michelle Williams este o femeie puternică, care își asumă rolul de conducător din umbră în momentele-cheie; Paul Dano este un tânăr destul de anxios și nehotărât; dar a doua parte a filmului este dominată de imaginea indianului nevorbitor de limbă engleză jucat de Rod Rondeaux (cascador în mai multe western-uri recente).

Multe conflicte se nasc în această mică comunitate... Femei contra bărbați, albi contra indieni, coloniști contra lui Meek, omul contra naturii, chiar și omul contra divinității. ”Meek's Cutoff” este o scenă foarte bună pentru astfel de conflicte „absolute”, cu atât mai mult cu cât nu există o narațiune propriu-zisă. Mai degrabă, filmul ne invită să observăm, preț de o oră și jumătate în care sunt surprinse mai multe zile, viața acestor oameni. La final, nu există un deznodământ, iar personajele nu par să fie mai aproape de destinația lor. În mijlocul pustietății, stă un singur copac cu doar o jumătate de coroană, la adăpostul căruia coloniștii se sfătuiesc, în timp ce indianul continuă să meargă mai departe.

La piel que habito (Spania, 2011)

2011-11-10T01:07:00.000+02:00

La piel que habito

(Spania, 2011)

Regia și Scenariul: Pedro Almodóvar

Cu: Antonio Banderas, Elena Anaya, Jan Cornet

Rating: 4/5

„Pielea în care trăiesc” pare să înceapă acolo unde filmul lui Georges Franju „Les yuex sans visage” se oprea, atât în ceea ce privește premisa, cât și, într-un fel, narațiunea. Astfel îl avem pe Banderas în rol de dr. Frankenstein/Pygmalion modern, estetician renumit, care ține captivă în vila sa retrasă o tânără femeie (Elena Anaya) și o folosește pentru a experimenta cu substituenți de piele. Chipul ei, însă, pare a fi modelat după cel al soției sale, moarte în urmă cu zece ani în urma unui accident de mașină. Filmul lansează mai multe piste false în prima sa parte, dar totul se întoarce împotriva spectatorului cu foarte multă imaginație și un pic de cultură cinematografică - în momentul în care Almodóvar dă timpul înapoi la jumătatea peliculei. Banderas și Anaya pătrund amândoi într-un flash-back care schimbă sensul a ceea ce am văzut până atunci.

„La piel que habito” (”The Skin I Live In”) merge foarte bine alături de „Volver”, cel mai bun dintre filmele recente ale lui Almodóvar. Ambele filme împrumută câte ceva de la „Vertigo”, ambele ne păcălesc la început, au un pacing relativ lent și își dezvăluie secretele fără grabă, pulsând în ritmul muzicii lui Alberto Iglesias, dar fiecare merge în direcții diferite, iar estetica lor este diferită. Deși încă foarte dibace în a folosi culorile, parcă de data aceasta look-ul filmului este mai sobru, mai auster, care se potrivește cu izolarea în care trăiesc personajele și neîncrederea care există între ele. Pe de altă parte, preocuparea pentru piele și diferite texturi fac ca acesta să fie unul dintre acele filme pe care simți că le poți atinge (fără să fie în 3D). Dar privind prea mult suprafața obiectelor, putem pierde din vedere ceea ce regizorul face cu adevărat. Prin artificiul narativ, povestea filmului pare să demareze de mai multe ori, dar privind retrospectiv, dinamica relației dintre cele două personaje nu urmează nici ea ordinea cronologică. Ambele personaje par să sufere de un fel de amnezie în prima parte, care le va facilita apropierea; își amintesc apoi întregul, dar doar unul dintre personaje și conștientizează ceea ce s-a întâmplat, iar acest lucru precipită deznodământul.

Filmul acesta este despre obsesie, nebunie, răzbunare, pasiune, dominare și alte dintre temele preferate ale lui Almodóvar, dar mai ales despre identitate sexuală. O contribuție majoră o are regia actorilor. Deși se rostesc relativ puțin cuvinte, există ceva teatral în această mizanscenă. Fiecare privire într-o parte, fiecare gest, fiecare expresie amplifică sensul scenei sau îi dă o cu totul altă conotație. Suspectez că la o a doua vizionare aș descoperi foarte multe astfel de momente. Cele două personaje trec prin mai multe transformări de-a lungul filmului. Obiectul pasiunii fiecăruia se schimbă în permanență, în cazul personajului jucat de Anaya în funcție de transformările fizice ale personajului său. La început, ea pare mai degrabă asexuală, în costumul ei bej, neutru. Încearcă să se conformeze cerințelor trupului său seducându-l (fără succes) pe doctor. De-abia după ce este violată de un intrus (scenă în timpul căruia este neclar ce simte personajul ei), relația dintre protagoniști pare să se poată consuma, dar rememorarea trecutului schimbă detaliile problemei. Iar scena finală (deși aparent banală), prin modul în care personajele sunt așezate în cadru, lasă loc tuturor posibilităților.

Almodóvar este unul dintre puținii realizatori care reușesc să provoace senzații tari, dar și să fie respectat atât în Europa cât și în America. „Pielea în care trăiesc” nu e unul dintre cele mai bune filme ale sale, dar solicită o anumită reacție din parte spectatorului și e cu siguranță o continuare pe strania traiectorie pe care cinematografia regizorului spaniol a luat-o în ultimul deceniu. Ne amintește de alte Almodóvar-uri, dar nu seamănă cu niciunul dintre ele. Nu mă pot hotărî dacă este un film atât de bun pe cât arată nota pe care i-am dat-o, dar cred că în ceea ce privește regia, nu i se pot reproșa prea multe. Și mi-a plăcut să-l văd pe Banderas jucând iar un rol adevărat (și chiar foarte bun), după ani de roluri secundare, eroi de acțiune și pisici animate.

Festivalul Filmului Francez - ”Tomboy” (preview!)

2011-11-04T01:05:00.000+02:00

Ziua de vineri a Festivalului Filmului Francez 2011 va începe la ora 17 cu proiecția filmului ”Tomboy”, de Céline Sciamma (al doilea său lungmetraj), pe care vreau să îl recomand cu acestă ocazie. Prefer să nu spun despre ce este vorba, pentru că ”Tomboy” este genul de film pe care e bine să îl vezi fără să știi nimic despre el. Ajunge să spun că este un film cu și despre copii, care stă într-o serie de interpretări excelente oferite de câțiva foarte tineri actori.

Situat undeva între un film de frații Dardenne și „Rebel fără cauză” (cu cel puțin o trimitere la Antonioni), ”Tomboy” este un film destul de scurt, dar care știe ce vrea să transmită. Deși este filmat cu o oarecare distanțare, reușește să creeze un foarte intim portret psihologic al unui copil de 10 ani care cochetează cu o nouă identitate. E un film care necesită un pic de răbdare și, cel puțin în primul sfert de oră, un plus de concentrare din parte spectatorului, dar nu e niciun moment în care să pară greoi sau să piardă din ritm. Foarte bine filmat și atent construit, ”Tomboy” se delimitează un pic de tradiția filmelor europene asemănătoare care se bazează pe misterul creat în jurul personajului principal (precum „Le fils”, unele filme ale lui Michael Haneke și chiar câteva filme românești din „noul val”). În schimb, Sciamma ne dezvăluie surpriza destul de repede, iar suspansul domină restul filmului. ”Tomboy” e destul de bun și ocazia de a-l vedea nu ar trebui ratată!

Festivalul Filmului Francez - "My Little Princess"

2011-11-03T22:10:00.000+02:00

Selecția de anul acesta a Festivalului Filmului Francez pare cea mai bună din ultima vreme. Filmele sunt actuale (mai multe dintre ele fiind proiectate la Cannes anul acesta), iar oferta este foarte diversă, de la filme de animație la filme politice. În prima zi a festivalului de la Cluj a rulat, printre altele, și primul film al Evei Ionesco, ”My Little Princess”, povestea cvasi-autobiografică despre copilăria alături de mama sa, fotografa Irina Popesco, transformată aici în Hanna Giurgiu, în interpretarea lui Isabelle Huppert.

Filmul relatează episodic, sacadat, relația tensionată dintre mamă și fiică. Prima, cu ambiții de fotografă, obsedată de moarte și sexualitate, a doua, modelul ei inocent, convinsă să pozeze în ipostaze care, sincer, sunt la marginea pornografiei. Filmul nu este foarte bun, dar are momentele sale. Principala problemă sunt cele două actrițe (Huppert și Anamaria Vartolomei), care sunt foarte talentate, dar sunt lăsate cam de capul lor. Așa că avem o serie de manifestări histrionice, gesticulări și înjurături care obosesc de la o vreme. Fondul sonor este bogat, dar nu este un tot unitar (din punct de vedere muzical). Iar numărul impresionant de costume, decoruri și stilul liber de povestire au efectul advers al unor gafe de montaj destul de supărătoare (de exemplu, bretele de pe umerii fetei au tendința să cadă și apoi să se ridice singuri). Pe de altă parte, filmul nu arată deloc rău. Deși este filmat în puține locații și decorurile nu sunt foarte ofertante (cu excepția „atelierului” mamei), lumina este foarte bine folosită și, alături de narațiunea destul de laxă, dă filmului o aură onirică. Percepem ”My Little Princess” ca pe un vis, ca pe o fantezie à la Lewis Carroll, care este citat - printre alții - în film.

The Adventures of Tintin (SUA/Noua Zeelandă, 2011)

2011-11-02T23:28:00.000+02:00

The Adventures of Tintin

(SUA/Noua Zeelandă, 2011)

Regia: Steven Spielberg

Cu: Jamie Bell, Andy Serkis, Daniel Craig, Simon Pegg, Nick Frost

Rating: 3.5/5

Cu aproape două luni înainte de premiera oficială din State, ”Aventurile lui Tintin” poposește pe ecranele din mai multe țări europene, inclusiv la noi. Bănuiesc că strategia se bazează pe un eventual nucleu european al fanilor Tintin, dar cel puțin în România, rezultatele de la box-office au fost mai degrabă slabe, ultimul film al lui Spielberg & Jackson terminând pe locul doi, după ”In Time”. De neînțeles pentru un film care are potențialul de a atrage întreaga familie la cinema, mai ales fiindcă nu este deloc lipsit de merite artistice.

Pentru Spielberg, acesta este primul film de animație (folosind extensiv și tehnica motion capture). Regizorul folosește resursele genului pentru a crea mai mult dinamism. Practic, nu există niciun obstacol în fața camerei de filmat, calculatorul simulând cele mai complexe mișcări de cameră posibile, culminând cu un impresionant cadru de vreo 4 minute care îți taie răsuflarea. Am auzit deja câteva critici aduse filmului în care se spune că tehnologia nu reușește să creeze personaje expresive și sunt absolut de acord, dar Spielberg compensează prin acest stil dezlănțuit, punctat de câteva secvențe de acțiune impresionante (dintre care bătălia pe mare iese în evidență).

Personajele capătă totuși viață datorită vocilor cu care sunt înzestrate. Mai multe nume celebre au colaborat, dar dintre toate Andy Serkis (în rolul căpitanului Haddock/Hadoque) este cel care fură prim-plan-ul. Ok, rolul său de aici nu este nici la fel de reușit nici la fel de ofertant ca Gollum sau ca Caesar din ”Rise of the Planet of the Apes”, dar se vede din prima cine este specialistul în motion capture din întregul ansamblu. Și să nu uităm de muzica lui John Williams (care amintește cel mai mult de ”Catch Me If You Can” și ”Harry Potter and the Prisoner of Azkaban”), mai jucăușă ca oricând, împletind teme similare într-un fond sonor bogat și antrenant.

Ușoara mea dezamăgire în urma filmului se datorează faptului că, în ciuda (sau poate datorită) avalanșei de acțiune și a calității design-ului, nu pare bine închegat. De asemenea, îi lipsește un deznodământ adevărat, ceea ce se explică prin faptul că va urma și a doua parte, de data aceasta regizată de Peter Jackson. Dacă scenariul și tehnologia se vor îmbunătăți, avem toate promisiunile unui clasic. Însă doar peste câțiva ani....

In Time (SUA, 2011)

2011-10-31T23:03:00.001+02:00

In Time

(SUA, 2011)

Regia și Scenariul: Andrew Niccol

Cu: Justin Timberlake, Amanda Seyfried, Cillian Murphy, Olivia Wilde

Rating: 3/5

Nu a fost un an deloc rău pentru distopii SF. În prima parte a anului am avut parte de ”The Adjustment Bureau” și ”Source Code”, ”Rise of the Planet of the Apes” a fost unul dintre cele mai bune filme ale verii, iar acum Andrew Niccol revine la genul SF cu ”In Time”. Premisa de data aceasta este că - grație ingineriei genetice - toți oamenii încetează să îmbătrânească la 25 de ani, dar nu mai au decât un singur an de trăit după aceea. Dar, cum Timpul este noua monedă de schimb, poți să muncești ca să câștigi mai mult timp... Evident, nu trebuie să-ți bați capul cu munca dacă ești „bogat” și ai, la propriu, tot timpul din lume. Prăpastia socială este mai adâncă decât niciodată, dar e ok, pentru că Justin Timberlake (care provine din clasa muncitoare) și Amanda Seyfried (fiica unuia dintre „regii timpului”) se decid că inegalitățile trebuie să dispară.

Filmul este plin de plot holes, care sunt evidente până și pentru cineva ca mine, care nu se uită după ele în mod special. Dar așa sunt toate filmele de genul său și, chiar dacă ”In Time” este ceva mai șubred, nu cred că trebuie insistat. O problemă mai serioasă de scenariu este lipsa de direcție a acestuia. A două jumătate oscilează între o poveste à la ”Bonnie & Clyde” și un fel de thriller politic despre colapsul economiei globale. Scenele se leagă greu între ele de la un anumit moment și impresia mea este că anumite bucăți au căzut la montaj. Totuși, ca scenarist, Andrew Niccol pare să fi pierdut ceva din magia care a făcut din ”Gattaca” (debutul său regizoral, acum 14 ani - mi-e groază de cât timp a trecut de atunci... get it?) și ”Truman Show” clasice instantanee.

Asta nu înseamnă că filmul nu are punctele sale forte. Amanda Seyfried (aproape de nerecunoscut față de ”Mamma Mia”) și Cillian Murphy joacă foarte bine. Timberlake este ușor miscast, dar până la urmă se scoate cumva la liman (prima mea impresie este că nu e un actor deloc rău, dar are nevoie de un regizor precum Fincher care să îi moduleze interpretarea pentru a fi cu adevărat memorabil pe marele ecran). De pe genericul de final am aflat că Roger Deakins a semnat imaginea filmului, iar ochiul său se vede. Prin modul în care sunt folosite culorile și unghiurile de filmare ușor dezaxate, imaginile narează filmul mult mai bine decât scenariul sau regia lui Niccol reușește să o facă. Per ansamblu, ”In Time” este un SF de serie B un pic cam prea plin de mesaje, dar deloc rău; numai că vrem mai mult de la Andrew Niccol, nu doar un re-hash după ”Gattaca”.

Anim'est 2011: Competiția de film românesc

2011-10-29T22:51:00.001+03:00

The Scream from Felician Lepadatu on Vimeo.

Filmulețul de mai sus, ”Țipătul” - o reinterpretare a tabloului lui Edvard Munch, pe muzică de Pink Floyd - este câștigătorul competiție de scurtmetraje de animație de la ”Anim'est 2011”. La fel ca în fiecare an, selecția este foarte eterogenă: animație digitală, tradițională, stop-motion (chiar si animație inserată în imagini live-action), cu dialoguri sau fără, realizatori români și maghiari, de ambele sexe etc. Highlights-urile de anul acesta includ:

[klun] , de Vlad Sandu, o poveste cu personaje formate din litere, care este oarecum dificil de urmărit și înțeles, dar iese în evidență prin design.
Visul ciulinilor , de Nina Mihăilă, care combină mai multe stiluri de animație.
Evoluție cromatică , de Ana Tomescu, care mie mi s-a părut extraordinar de amuzant, dar - pe de altă parte - am fost singurul din sară care a râs, deci cine știe (video-ul e mai jos, ca să vă lămuriți).
IRA , de Radu Gaciu, mai mult un clip decât un scurt, dar o realizare foarte viscerală.
Dodo și Tic , de Gabriel Vasiliu, care nu excelează prin animație, dar este un film pentru copii destul de reușit și ar trebui să existe mai multe de genul lui produse la noi.
The Dog and a Little Bird , de Adrian Băluță, iarăși un film mai pentru copii, cu morală, dar care arată bine și e amuzant.
Growing , de Roxana Bențu, o animație minimalistă despre banalitatea vieții.

Enjoy some more videos!

Clinic from Torok Tihamer on Vimeo.

Chromatic Evolution - short 3d animation from Ana Tomescu on Vimeo.

IRA from Radu Gaciu on Vimeo.

GROWING from Roxana Bentu on Vimeo.

The dog and a little bird from adrian baluta on Vimeo.

Traveling with my thoughts full of hope - animated short from adrian baluta on Vimeo.

Comedy Cluj 2011, ultimul capitol - "Tamara Drewe"

2011-10-22T22:02:00.002+03:00

Acesta este ultimul articol despre Comedy Cluj 2011 pe care îl voi scrie. Pentru mine, festivalul s-a terminat cu ”Tamara Drewe”, în timp ce la alt cinematograf se decernau premiile - marele premiu a mers la ”Pinoy Sunday”, pe care nu l-am văzut. Despre filmul lui Stephen Frears pot însă să spun că este mult mai amuzant decât mă așteptam. Acțiunea se petrece în Anglia rurală, unde mai mulți scriitori sunt retrași la o fermă pentru a scrie cărți de toate felurile (polițiste, eseuri serioase). Liniștea lor e perturbată de Tamara Drewe (Gemma Arterton), vecina sexy care se mută înapoi la țară pentru a scrie un roman inspirat de propria autobiografie. Nu cred că are rost să intrăm mai mult în detalii, dar filmul este plasat undeva la intersecția între filmul independent bazat pe benzi desenate și, de cealaltă parte, ”The Trouble with Harry” sau ”Midsomer Murders”. În final, se simte un pic oboseala unei povești cu prea multe premise și montajul începe să fie cam hiperactiv și dezorientat (totuși, filmul durează aproape două ore), dar în ansamblu ”Tamara Drewe” este o comedie neagră foarte distractivă, cu ceva cam multe personaje ieșite din minți.

Comedy Cluj 2011 - Din dragoste cu cele mai bune intenții

2011-10-21T23:54:00.001+03:00

Marele eveniment al zilei la Comedy a fost avant-premiera ultimului film al lui Adrian Sitaru, „Din dragoste cu cele mai bune intenții” (sau, pe englezește, doar ”Best Intentions”), laureat la Locarno cu premiul pentru regie și pentru cel mai bun actor. Alex (Bogdan Dumitrache) primește un telefon în primele minute ale filmului, în care află că mama sa a avut un atac cerebral. Imediat, pleacă din București înspre micul oraș de pe undeva din județul Hunedoara, unde începe să trăiască aventura tipică aparținătorului unui pacient român: prima idee care apare este să o mute pe mama sa la Cluj (sau la București sau la Timișoara), pentru că doctorii sunt cum sunt, condițiile din spital sunt cum sunt și, bineînțeles, toate cunoștințele sunt experți în probleme medicale și trebuie să își spună/impună părerea.

Nu mi-a plăcut foarte mult primul film al lui Adrian Sitaru, „Pescuit sportiv”, pe care l-am văzut proiectat în competiție la un festival de film din Franța pentru filme de debut. Dar mi-a plăcut scurt-metrajul său, „Colivia”, și, bineînțeles, Sitaru este unul dintre cei doi regizori ai serialului HBO „În derivă”. Impresia generală pe care mi-o lasă Sitaru este că poate fi un regizor versatil și are șansa de a aduce ceva nou în cinematografia românească. Prima sa „inovație” a fost folosirea exclusivă a unghiurilor subiective în „Pescuit sportiv” (procedeu ușor obositor de la o vreme). Acestea sunt reluate în ”Best Intentions”, însă nu se bucură de aceeași exclusivitate. Începutul și sfârșitul filmului sunt filmate „normal” și pe parcurs există mai multe scene în care personajul principal se găsește singur, care sunt redate, de asemenea, prin unghiuri obiective, care - deși distante - parcă reușesc să transmită mai bine starea în care este personajul în acele momente. Nu sunt convins de folosirea unghiurilor subiective și cred că Sitaru le va abandona încet-încet în filmele următoare, dar în ”Best Intentions” nu deranjează așa tare.

Sitaru a evoluat foarte mult de la „Pescuit sportiv”. În primul rând, ca scenarist: filmul are mai puține cuvinte, dar mult mai multe personaje, dar Sitaru evită să folosească toate perspectivele diferite în aceeași scenă, iar intuiția îmi spune că scenariul conținea indicații clare de imagine. Și, în al doilea rând, ca regizor, iar acest lucru se vede în jocul actorilor, cu care pare să fi lucrat destul de mult (sau măcar destul de serios) și în cadrele parcă mai lungi și mai atent construite. Deși este departe de a fi un film perfect sau de a fi o revelație, „Din dragoste cu cele mai bune intenții” traduce pe ecran o realitate în esență banală (toți trecem prin așa ceva până la urmă) cu destul meșteșug încât să capteze atenția privitorului pentru 100 de minute. Unul dintre cele mai bune filme românești ale anului.

„Din dragoste cu cele mai bune intenții” va avea premiera oficială în România vinerea viitoare (28 octombrie). Din distribuție mai fac parte Natașa Raab, Marian Râlea, Alina Grigore și Adrian Titieni (probabil actorul preferat al lui Sitaru).

Comedy Cluj 2011: Defendor & Adalbert

2011-10-19T23:35:00.001+03:00

Defendor (Peter Stebbings, 2009), filmul care a deschis oficial festivalul de anul acesta, este un indie canadian, cu Woody Harrelson în rolul unui inadaptat social, care se îmbracă în super-erou și atacă diverși interlopi și polițiști corupți, în căutarea arch-nemesis-ului său, Captain Industry. După ”Defendor” au apărut și alte filme pe aceeași temă, inclusiv ”Kick-Ass” (bazat pe un comic, dar totuși) și, mai recent, ”Super”, dar în timp ce acestea mizează pe acțiune și pe estetica de benzi desenate, ”Defendor” e un film foarte bine ancorat în realitate, spre deosebire de eroul său. Comedie neagră, aluzii la clișeele filmelor cu super-eroi, elemente de thriller și dramă televizuală se contopesc într-un produs final care mi-a plăcut filmul mai mult decât mă așteptam. Dar filmul nu ar fi fost nimic fără interpretarea lui Harrelson, care face un personaj foarte ușor de simpatizat, un fel de Forrest Gump justițiar, nu foarte inteligent, dar hotărât să schimbe lumea prin forțele proprii.

Visul lui Adalbert este singurul film românesc din competiția festivalului (și, cred, singurul film românesc care a fost în competiție la Comedy Cluj). Regizat de Gabriel Achim, filmul stă de fapt pe umerii lui Gabriel Spahiu, care interpretează un angajat al Biroului de Protecția Muncii al unei uzine din Prahova, în anul 1986, a cărui sarcini par să fie realizarea de reconstituiri și documente video. Cu ocazia sărbătoririi a 65 de ani de la înființarea Partidului Comunist, el pregătește și un film mai experimental, intitulat ”Visul lui Adalbert”, tot pe tema siguranței la locul de muncă. Filmul este încă unul dintre acelea care își bate joc de comuniști și ultimul act al filmului este plin de discursuri în bine-cunoscuta limbă de lemn a vechiului regim. Filmul se revendică de la ”Reconstituirea” lui Pintilie și chiar face trimitere aproape directă, dar ”Reconstituirea” nu este filmul cu care să te compari și cred că ”Visul...” pierde mult prin simpla comparație. Singurul punct de interes pe care îl oferă filmul este faptul că este filmat, în marea sa parte, în Super VHS și la un aspect ratio de 1.33, un format care se potrivește cu perioada pe care filmul o evocă și cu pasiunea personajului pentru filme pe casete video. Singurele scene filmate în alt format sunt cele din filmele produse pentru uzină, filmate în Super8 și, posibil, o scenă în care este povestită o întâmplare cu o vulpe, care pare un pic mai HD decât restul filmului. ”Visul lui Adalbert” este un film inegal, dar onest, cu o doză substanțială de umor negru și minimalism tipic pentru filmele românești din ultima vreme, dar care nu depășește nivelul unui film experimental, „de școală”.

Comedy Cluj 2011 - "Just Like Us" & "Life of Brian"

2011-10-18T15:14:00.002+03:00

Revin cu încă două recomandări:

Just Like Us l-am văzut din greșeală. Am pornit să văd ”Capela roșie”, un documentar despre doi comici danezo-coreeni care urmează să dea un spectacol în Coreea de Nord, dar după 10 minute s-a stricat DVD-ul. Ni s-a oferit, la schimb, ”Just Like Us”, un documentar despre comici americani de diferite origini (arabi, greci, italieni etc.) care urmează să facă un turneu prin țări din Orientul Mijlociu. Într-un fel, filmul este o combinație de ”Les Barons” cu ”Looking for Comedy in the Muslim World”, dar a fost mai bun decât m-am așteptat, mai ales că primul film nu a început chiar foarte bine (dar, bineînțeles, nu pot să fac o apreciere după doar 10 minute văzute). Sigur, comicii din ”Just Like Us” vizitează locuri în care se poate face stand-up comedy fără frica de represalii (Dubai, Cairo, Beirut, chiar și în Arabia Saudită) și filmul nu este atât de relevant din punct de vedere geo-politic pe crede că este. Dar este amuzant să auzi glume vechi de când lumea (sau măcar de când există taximetriști) spuse cu un twist musulman sau arab, iar ceata de comedianți este diversă și în număr mare (de la un greco-canadian obez la femei în hijab. Filmul este regizat, narat și cu participare lui Ahmed Ahmed, care nu este o gazdă deloc rea pentru un film de doar 75 de minute.

”Just Like Us” va mai rula la Cinema Arta, Duminică (15/10) de la ora 13:30. ”Capela roșie” nu știu când va mai rula.

Life of Brian (1979) este capodopera celor de la Monty Python. Mai bine decât în oricare al film al lor, structura pe bază de scheciuri se constituie într-o narațiune coerentă. ”Life of Brian” este una dintre cele mai bune satire din toate timpurile, aproape fiecare aspect al vieții religioase și politice fiind luat la rost și „deconstruit” de cei de pitoni. În mod straniu, este filmul în care output-ul lui Terry Gilliam este cel mai puțin vizibil (nu este creditat ca regizor, doar ca designer, foarte puține animații și, în cel mai bun caz, o singură apariție memorabilă pe ecran). Ceilalți membri, însă, au fiecare șansa să își etaleze talentele: Graham Chapman este perfect distribuit în rolul principal, Brian Cohen, un ”evreu” ghinionist a cărui destin pare să meargă în paralel cu cel al lui Jesus. Pe lângă regie, Terry Jones semnează și rolul mamei lui Brian, rostind una dintre cele mai celebre replici ale filmului: He's not the Messiah! He's a very naughty boy! John Cleese interpretează o serie de masculi înalți și amenințători, cu concepții politice cam ciudate și îi dă lui Brian o bine-meritată lecție de gramatică. Michael Palin are mai multe roluri în film, dar face deliciul fanilor în rolul lui Pilat. Iar Eric Idle semnează cântecul care închide filmul, celebrul ”Always Look on the Bright Side of Life”. Ar mai fi de menționat că proiecție de luni seara de la Cinema Victoria a fost sub-standarde: imaginea era bună, dar sunetul (care este foarte important de data aceasta) a fost oribil. Dar filmul tot e genial.

”Life of Brian” mai rulează la Arta, Miercuri (19/10) de la 11:00 și încă o dată la Victoria, Vineri (21/10) de la 12:30.

Twitty Reviews!

2011-10-17T14:29:00.001+03:00

La cererea fanilor, mi-am făcut un cont de twitter, unde probabil o sa arunc vreo două vorbe din când în când și despre filme. Click on the button below for future enjoyment!

Follow @VictorBuzura

There you go! Thanks!

Comedy Cluj: "Made in Dagenham" & "Holy Grail"

2011-10-16T23:26:00.000+03:00

Made in Dagenham (r. Nigel Cole, 2010) este o cronică a grevei celor 150 de mașiniste angajate de uzinele Ford la Dagenham, in Marea Britanie, care a condus apoi la o schimbare în legislație care garanta salarii egale între sexe. Sally Hawkins conduce și răscoala și filmul, Bob Hoskins este un fel de mentor care aplică învățăturile războiului în lupta cu sindicatele, iar Miranda Richardson o joacă pe Barbara Castle, ministra Muncii din acea vreme. Distribuția e completată Rosamund Pike și Richard Schiff, printre multe alte fețe recognoscibile (dar nu neapărat după nume). Filmul este un pic cam lung (113 minute), iar scenariul nu se îndepărtează prea mult de tiparul obișnuit al unui astfel de film, deși este destul de stufos (un anumit subplot, cu personajul jucat de Geraldine James, putea fi lejer lăsat deoparte). Dar este destul de bine făcut și echilibrează destul de bine partea serioasă cu umorul, nefiind deloc un manifest stângist (așa cum mă temeam) și, oricum, mult mai bun decât corespondentul său franțuzesc, ”Potiche”. Și mi-a plăcut destul de mult și look-ul filmului, ușor spălăcit, de parcă ar data din epoca pe care vrea să o prezinte (sau poate că doar a fost prost proiectat, ceea ce nu cred că e cazul...)

Monty Python and the Holy Grail (r. Terry Gilliam & Terry Jones, 1974):

Nu am ceva de spus în mod special despre ”Holy Grail” (al doilea cel mai bun film al celor de la Monty Python. Dar vreau să spun că sala a fost plină, copia care a fost prezentată a fost de foarte bună calitate, am râs aproape în continuu și acuma vreau neapărat să vad și ”Life of Brian” mâine seară. ”Holy Grail” mai rulează Joi (20/10) de la 22:30 la Victoria și Duminică (23/10) de la 23:00 la Florin Piersic (aka Republica). Recomand cu căldură!

Red State (SUA, 2011)

2011-10-13T17:56:00.001+03:00

Red State

(SUA, 2011)

Regia: Kevin Smith

Cu: Michael Parks, Melissa Leo, John Goodman

Rating: 4/5

Sincer, am avut dubii serioase în privința acestui film. În ultimii ani, Kevin Smith a fost destul de... hai să spunem inconsecvent. După eșecul răsunător al lui ”Cop Out” (pe care nici eu, nici foarte mulți alții nu s-au obosit să-l vadă), un thriller psihologic despre fundamentaliști creștini din Sudul american nu părea chiar cea mai bună idee și părea să aibă toate premisele unui rateu. Din fericire, ”Red State” este de departe cel mai bun film pe care Smith l-a făcut de multă vreme. Lipsit de orice compromis, filmul ne conduce inițial pe o pistă falsă (trei adolescenți încearcă să se cupleze cu o femeie mai în vârstă), pentru ca, după nici un sfert de oră, să dezlănțuie iadul (ghici ce, femeia e membră a unui clan-sectă de fundamentaliști porniți pe homosexuali, liberali, homosexuali, evrei, homosexuali, negrii și, mai ales, homosexuali).

Smith nu ezită să elimine personaje fără nici un fel de discriminare, fie că au roluri principale și am ajuns să ne atașăm de ele, fie că tocmai au apărut în film și de-abia au schimbat două replici. Totul în film decurge din rău în mai rău și regizorul nu umblă deloc cu mănuși. Make no mistake, ”Red State” e un film horror. Există și un element de comedie neagră, presărată pe alocuri pentru a mai ridica din tensiune, însă filmul este departe de a fi o farsă. Smith are ceva de zis și o spune direct, fără menajamente. Iar totul este redat într-o paletă de culori destul de cenușie, în care petele de culoare ocazionale sunt mai amenințătoare decât întunericul (cămașa portocalie a pastorului, de exemplu), totul filmat, evident, în digital, formatul de rigoare al exploitation-ului modern.

Și, în final, câteva cuvinte de laudă pentru actori, care probabil au suportat multe în cele 25 de zile cât au durat filmările. Adolescenții sunt perfect distribuiți în roluri de carne de tun, dar nu am răbdare să caut cum îi cheamă. Melissa Leo mai bifează un rol white trash, dar acesta cred că este cel mai puțin siropos dintre toate. John Goodman este ofițerul care trebuie să rezolve situația și acesta este cel mai bun rol al său de foartă multă vreme. Însă cel care fură filmul este Michael Parks în rolul pastorului, care predică la infinit despre sfârșitul lumii adus de homosexuali, punctându-și ideile cu un rânjet diavolesc și, din când în când, un dans și un cântecel.

Comedy Cluj 2011 - Recomandări și curiozități

2011-10-12T13:41:00.002+03:00

It's that time of the year again... Între 14 și 23 octombrie, are loc a treia ediție a Festivalului Internațional al Fimului de Comedie ”Comedy Cluj”. Anul trecut am fost destul de prezent la festival, așa cum se vede în această serie de articole. Nu o să fie cazul anul acesta, dat tot pot să fac o ușoară trece în revistă a principalelor lucruri care m-ar atrage.

COMPETIȚIA

Dintre filmele înscrise în competiție, nu am văzut de ”Four Lions”, un film despre teroriști musulmani în Marea Britanie, care se cam joacă cu limita a ceea ce poate fi făcut într-un astfel de film. Nu întrece măsura, dar nici nu este foarte amuzant. Restul filmelor îmi sunt în mare parte necunoscute, deși unele titluri le-am mai auzit (posibil pentru că au rulat la TIFF sau ceva de genul). Singurul film care m-ar interesa cu adevărat este filmul românesc din competiție (un eveniment în sine!), ”Visul lui Adalbert”, de Gabriel Achim. Also, anul acesta este, în premieră, o competiție de scurtmetraje, care pare foarte interesantă.

MONTY PYTHON, BILL PLYMPTON & BUNUEL

Partea de filme clasice este reprezentată anul acesta de maeștrii ai absurdului. Festivalul de oferă două filme marca Monty Python - ”Holy Grail” și ”Life of Brian”. Acesta din urmă este una dintre cele mai bune comedii făcut vreodată și, totodată, unul dintre cele mai bune filme (oarecum) cu și despre Isus. De asemenea, va fi proiectat și cel mai bun film al lui Luis Bunuel, „Farmecul discret al burgheziei”, o capodoperă în adevăratul sens al cuvântului, cu Fernando Rey și Delphine Seyrig (printre alții). Animația este reprezentată de americanul Bill Plympton, cu un lungmetraj - ”Mutant Aliens” (nu cel mai bun film al său) și un scurtmetraj - ”Horn Dog”.

”Tamara Drewe”

OTHERS

So, what else? Câteva comedii britanice care nu au prea ajuns la noi pe ecrane s-ar putea să fie interesante, în special ”Made in Dagenham” și ”Tamara Drewe” (r. Stephen Frears). Să nu uit de documentarul danez ”Capela roșie”, premiat la Sundance în 2010! Iar un eveniment ar fi proiecția în avant-premieră națională a ultimului film al lui Adrian Sitaru, „Din dragoste cu cele mai bune intenții” (”Best Intentions”), laureat cu Leopardul de Argint la Locarno. Nu am fost foarte impresionat de primul lungmetraj al lui Sitaru, „Pescuit sportiv”, dar sunt chiar foarte curios dacă va reuși să facă și altceva cu un film realizat integral din cadre subiective.

Mai multe informații despre festival puteți găsi pe pagina oficială și pe blogul oficial al festivalului.

Trolljegeren AKA Troll Hunter (Norvegia, 2010)

2011-10-11T20:10:00.001+03:00

Trolljegeren AKA Troll Hunter

(Norvegia, 2010)

Regia: André Øvredal

Cu: Otto Jespersen, Glenn Erland Tosterud, Johanna Mørck

Rating: 3/5

”Troll Hunter” începe aproape identic cu The Blair Witch Project: trei studenți (o fată ți doi băieți) pornesc să facă un documentar/reportaj despre o serie de urși uciși în condiții misterioase. Încep să urmărească un anume vânător retras, pe nume Hans, care pare să știe ce se întâmplă. Și, într-adevăr, Hans se dovedește a fi singurul vânător de troli, a căror existență este ascunsă de autorități, adevărații responsabili pentru o groază de evenimente stranii din ultima vreme. Inițial, Hans este reticent în a fi filmat, dar cedează foarte repede și chiar îi încurajează pe cei trei să-i filmeze aventurile, dorindu-și să expună o dată pentru totdeauna adevărul.

În centrul filmului stă interpretarea lui Otto Jespersen, comic și actor norvegian, personaj controversat la el acasă, dar care aici face un portret foarte exact al unui angajat guvernamental overworked and underpaid, frustrat de derularea muncii sale foarte importante într-un complet anonimat. Dintre cei trei studenți, doar doi apar destul de des în fața camerei (al treilea fiind cameramanul). Interpretările lor sunt secundare celei ale lui Jespersen, dar sunt credibili ca cineaști amatori, dar poate un pic prea deciși în a-l urmări pe Hans în situații care le pun viața în pericol.

Sincer să fiu, consider că filmul eșuează din mai multe puncte de vedere. Ca fals documentar (found footage) nu aduce nimic nou și are mult prea multe cadre aleatorii, care vor să transmită ideea de material brut, sacrificând narațiunea și pacing-ul. Ca film cu monștri, nu e deloc ”scary”, iar creaturile în sine par mai degrabă desprinse din desene animate (deși imaginile din final, cu un trol uriaș în mijlocul unei pustietăți înzăpezite îți taie răsuflarea). Totuși, poanta care închide filmul (care include un „cameo” interesant), revelează un alt sens filmului. Cu ce rămâi după ”Troll Hunter”, dacă te uiți un pic mai în profunzime, este un portret destul de amănunțit al atitudinilor norvegienilor față de autorități, politică în general, religie (doar 30% dintre norvegieni cred în vreun Dumnezeu, iar trolii simt mirosul de creștin), mediu înconjurător etc. Iar acestea sunt transmise fără prea multe explicații, fără exces de inside jokes înțelese doar de scandinavi și evitând capcana post-modernismului.

Real Steel (USA/India, 2011)

2011-10-10T23:06:00.000+03:00

Real Steel

(USA/India, 2011)

Regia: Shawn Levy

Cu: Hugh Jackman, Dakoto Goyo, Evangeline Lilly

Rating: 2/5

In a future where robots fight for our entertainment... Hugh Jackman is...

Așa ar putea începe trailerul pentru ”Real Steel”, un film care se petrece în anul 2020, când boxul cu roboți a înlocuit boxul uman. Hugh Jackman este un boxer ratat, un manipulator de robot ratat și un tată ratat, care acum are o ultimă șansă de a arăta că poate să facă ceva cu viața sa. Așa că, alături de fiul său pe care l-a neglijat timp de 11 ani, va conduce un robot de doi bani (dar care s-ar putea să aibă o latură mai umană decât pare...) înspre o luptă pentru titlu.

Mai degrabă decât cu ”Rocky”, ”Real Steel” se aseamănă cu ”Over the Top”, un film din anii '80 în care Stallone joacă un șofer de tir, „luptător” de arm-wrestling, care - surpriză! - își cară după el progenitura neglijată. De fapt, este cam același film, dar cu o latură SF (care iese destul de bine) și un protagonist mai carismatic (care arată cât talent poate un om să irosească). Pentru un film despre roboți care se luptă unul cu celălalt, lui ”Real Steel” îi lipsește kinetismul necesar. Regizat de netalentatul Shawn Levy (”Night at the Museum”, ”Date Night”), filmul se pierde în povești secundare și digresiuni, cea mai flagrantă fiind întârzierea cu aproape o jumătate de oră a finalului pentru ca Jackman să-și rezolve superficial problemele cu fiul, într-o serie de scene care strică toată gradarea de până atunci. Singurul lucru inteligent este modul în care cei doi protagoniști se văd pe ei înșiși în robotul lor, dotat cu un soft care îi permite să le imite mișcările, dar până și scenele bune obținute cu acest device par un simplu accident. Și, deși primește un punct în plus pentru efecte speciale foarte reușite (o combinație de CGI și animatronics) ”Real Steel” e un produs de serie, amorf, cu tot product placement-ul de rigoare și o continuare planificată pentru 2014.

RO 2011 - Părțile a 6-a și a 7-a

2011-10-07T21:31:00.002+03:00

Odată cu venirea toamnei, s-a redeschis sezonul la filme românești. ”Principii de viață” și ”Loverboy” sunt primele două. Deși am mai scris despre ele când le-am văzut la TIFF, câteva cuvinte în plus - la distanță de câteva luni - nu strică.

Principii de viață

Regia: Constantin Popescu

Cu: Vlad Ivanov, Gabriel Huian

Rating: 3.5/5

”Principii de viață” e un film de actor prin excelență. Principalul său atu este Vlad Ivanov, care, în rolul unui bărbat de vârstă mijlocie care trăiește după principii la care pare să adere destul de rigid („nu așa se parchează...”, „nu mergem la mare în România”) și se poartă cu ceilalți din jur cu un aer de superioritate combinat cu dulcegării ieftine, iar în familia sa (extinsă) este un mic dictator. Scenariul este scris de Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu și nu se îndepărtează prea mult de la ceea ce ei au făcut alături de Răzvan Muntean, de exemplu: un personaj masculin în rolul principal, acțiunea se desfășoară pe parcursul unei singure zile etc. Iar regizorul Constantin Popescu (a cărui film precedent a fost foarte ambițiosul „Portretul luptătorului la tinerețe”) veghează asupra tuturor cu calmul detașat al unui „minimalist”, construind filmul din lungi planuri-secvență (atât de la modă în filmul românesc recent) și cu atenție la detalii.

Loverboy

Regia: Cătălin Mitulescu

Cu: George Piștereanu, Ada Condeescu

Rating: 3/5

La TIFF, filmul a fost primit cu... amuzament de public, care nu a ezitat să râdă de momentele mai puțin inspirate din ultima parte a filmului. Totuși, pentru primele aproximativ 30-40 de minute, filmul este antrenant și nu este foarte clar în ce direcție o să meargă. Personajul principal feminin întârzie să intre cu adevărat în scenă, ceea ce creează un plus de suspans. În această parte, se vede că Mitulescu poate fi un regizor foarte bun, iar imaginea lui Marius Panduru nu seamănă cu nimic din ce am văzut în ultima vreme în filmul românesc (deși contribuția sa a fost decisivă și în cazul unor „Eu când vreau să fluier, fluier” sau „Periferic”). Din păcate, a doua parte a filmului este „furată” de cei doi interpreți, George Piștereanu și Ada Condeescu, care încă nu mi se par capabili de a duce un film de la cap la coadă. Nu m-au deranjat atât de mult scenele intime (cu replici precum ”Tu ești prințesa mea...”, pe care le-am auzit de destule ori și în viața reală), cât faptul că tot ceea ce s-a construit în prima parte se prăbușește sub greutatea unei melodrame neinspirate, care se chinuie la sfârșit să ajungă la deznodământul pe care toată lumea îl putea anticipa de mult.

"Melancholia" Special Effects Reel

2011-10-06T19:27:00.001+03:00

Nu postez eu prea multe chestii găsite prin diferite părți ale internetului, dar video-ul de mai sus a fost irezistibil. ”Melancholia” folosește efectele speciale în prolog pentru a crea compoziții surprinzătoare, nerealiste și, într-adevăr, foarte wagneriene. Încă mi-e greu să mi-l închipui pe Lars von Trier lucrând cu ecran verde, dar îmi place foarte mult ce a făcut cu el în ”Melancholia”.

Also, astfel de montaje sunt construite și pentru diferite premii. Probabil că o nominalizare la Oscar este greu de obținut, dar cineva sigur s-a gândit la asta.

Bobby Fischer Against the World (SUA/UK/Islanda, 2011)

2011-10-05T09:08:00.000+03:00

Bobby Fischer Against the World

(SUA/UK/Islanda, 2011)

Regia: Liz Garbus

Rating: 4/5

Un foarte interesant documentar HBO spune povestea lui Bobby Fischer, campion mondial de șah în 1972, după o serie de partide împotriva rusului Boris Spassky, care au avut loc în Islanda. Filmul se concentrează inițial asupra copilăriei tulburate a lui Fischer, care i-a deschis calea către obsesia pentru șah, în timp ce porțiunea de mijloc este dedicată meciurilor contra lui Spassky - segmentul cel mai alert al filmului. Apoi, filmul sare câteva decade, Bobby Fischer devenind, între timp, un schizofrenic paranoic și antisemit (deși provenea din părinți evrei).

”Bobby Fischer Agains the World” nu este un documentar revoluționar, nici măcar pentru unul de televiziune. Liz Garbus folosește imagini de arhivă și interviuri cu diferite personalități, așezate în fața unor fundale neutre. Dar a știut să folosească povestea reală pentru a crea un documentar care seamănă mai mult cu o dramă. Filmul chiar are acea structură clasică: ascensiunea personajului - apogeu - declin. Iar, ca și cele mai bune filme de acest gen, în prima parte, când Fischer pare de neoprit, câteva comentarii aparent inocente ale unor intervievați despre obsesia lui Fischer sau despre situația sa familială, anticipează tulburările grave de care acestea se va dovedi că suferă în ultimul act. Fischer ar fi un personaj foarte bun pentru un film de ficțiune și nu cred că este necesar un documentar pentru un studiu așa de amănunțit. Dar privind ”Bobby Fischer Against the World”, ai tendința să uiți că te uiți la un documentar.

Contagion (SUA/EAU, 2011)

2011-10-02T09:38:00.001+03:00

Contagion

(SUA/EAU, 2011)

Regia: Steven Soderbergh

Cu: Matt Damon, Jude Law, Laurence Fishburne, Kate Winslet, Gwyneth Paltrow, Marion Cotillard, John Hawkes, Elliott Gould, Bryan Cranston

Rating: 3.5/5

”Contagion” este un film destul de tipic pentru Soderbergh. Realizat foarte metodic, calculat, cu atât de multe vedete încât nu poți spune că există roluri principale și secundare, filmul relatează izbucnirea și evoluția unei epidemii de gripă care se răspândește rapid pe întregul glob. Personajele care apar sunt oameni de știință (în principiu americani, dar și Marion Cotillard) care încearcă să găsească un leac sau un vaccin, agenți guvernamentali care trebuie să impună cele mai grele măsuri, dar și oameni obișnuiți, așa, pentru empatie, precum personajul lui Matt Damon, imun la virus, sau cel al lui Jude Law, un blogger-„profet” care încearcă să scoată niște bani din toată treaba asta.

În principiu, îmi place Soderbergh (inclusiv filmele alea cu două cifre după titlu). ”Contagion” mi-a amintit cel mai mult de ”Traffic”, un film mai bun, cu mai multe idei, mai puține nume mari și mai mult loc pentru acestea să se desfășoare (dezavantajul este că filmul durează aproape două ore și jumătate). ”Contagion” își revendică virtuozitatea (sau, mă rog, aparența de virtuozitate) de la seria ”Ocean's 11”, iar faptul că filmul trece destul de repede de la un eveniment la altul și prezintă mai multe lucruri care au loc în același timp compensează pentru absența unui fir narativ principal.

Totuși, cred că Soderbergh și scenaristul său Scott Z. Burns (”The Bourne Ultimatum”) nu au reușit să gestioneze foarte bine toate istoriile paralele în a două jumătate a filmului, astfel încât unele personaje primesc scene inutile (precum întâlnirea cercetătoarei jucate de Jennifer Ehle cu tatăl ei în spiral), în timp ce alte personaje, ale căror acțiuni păreau interesante la început, sunt ignorate pe parcurs (Marion Cotillard este uitată chiar de tot, revenind doar în final). E imposibil să știm cât din film a căzut la montaj, dar este clar că aceste ezitări din ultima parte a filmului deranjează. Pe de altă parte, am apreciat că aproape toate poveștile au fost lăsate „în aer”, la fel cum niciuna nu a primit o introducere propriu-zisă.

Melancholia (Danemarca/Suedia/Franța/Germania, 2011)

2011-10-01T18:12:00.000+03:00

Melancholia

(Danemarca/Suedia/Franța/Germania, 2011)

Regia: Lars von Trier

Cu: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sutherland, Charlotte Rampling, John Hurt, Udo Kier

Rating: 4/5

Excelentul prolog al filmului, alcătuit dintr-o serie de imagini apocaliptice în slow-motion, acompaniate de preludiul la ”Tristan și Isolda” de Wagner, se va dovedi a fi compus din fragmente disparate ale finalului, in care Terra va fi lovită de o imensă altă planetă albastră denumită Melancholia, care „se ascundea” în spatele soarelui. După această demonstrație de cinema total, începe și „prima parte” a filmului, care aduce un pic cu primul film Dogma, ”Festen”, de Thomas Vinterberg (deși von Trier încalcă toate vechile „reguli”). Nunta lui Michael și Justine (Dunst) este „sabotată” de depresia din ce în ce mai pregnantă a acesteia din urmă și exasperarea organizatorilor petrecerii (sora și cumnatul Justinei). Odată eșuată nunta, Justine devine aproape catatonică, iar partea a doua a filmului (cel puțin începutul ei), se concentrează asupra surorii sale Claire (Gainsbourg). Aceasta este speriată de amenințarea planetei Melancholia, în ciuda asigurărilor date de soțul ei (Sutherland). Dar, bineînțeles, așa cum prologul face foarte clar, iar Justine este convinsă că se va întâmpla, nu există scăpare...

Sunt atât de multe legături cinematografice de făcut pentru ”Melancholia” încât nu aș știi de unde să încep. Dar cele mai multe sunt destul de evidente, fiindcă în timpul filmului îmi tot treceau prin minte lucruri de genul „ah... tabloul lui Bruegel din Solaris!”, „uite, Festen!”, „o Ofelie... încă una...”, „umbrele copacilor parcă ar fi din Anul trecut la Marienbad...” și așa mai departe. Asta ca să nu mai spunem de cât de mult se aseamănă sau nu cu celelalte filme ale lui von Trier. Este foarte diferit de experimentele Dogma sau ”Dogville”, continuă, atât din punct de vedere tematic cât și vizual ideile din ”Antichrist”, dar - aș spune - nu este foarte îndepărtat nici de ”Epidemic”, un alt film apocaliptic (dar fără Wagner).

Ce trebuie spus este că această planetă despre care nimeni nu vorbește în prima parte a filmului și de care toți se înspăimântă în a doua, este o uriașă metaforă. La fel ca și duhurile rele din ”Antichrist”, Melancholia pare să fie invocată de protagonista filmului, a cărei depresie pare să se manifeste sub forma acestui gigant albastru și ale cărei impulsuri se manifestă în lumina fantomatică a planetei (fie că profanează terenul de golf scump al cumnatului său sau doar se întinde goală pe marginea unui râu). Kirsten Dunst nu numai că face cel mai bun rol al său, dar intră foarte bine în pielea unui personaj care suferă de o depresie profundă, chiar cu manifestări psihotice. Ea vrea să moară și, odată cu ea, să dispară întreaga omenire, iar planeta nu face decât să-i îndeplinească această dorință. Probabil de aceea este singura care rezistă în fața cataclismului.

”Melancholia” este unul dintre cele mai bune filme care au ajuns pe ecrane în România anul acesta și pare destinat să devină cel mai mare succes național al unui film de von Trier. Bineînțeles, este cel mai „comercial” film al său, dar nu este, așa cum mârâie autorul, un film pe care orice alt regizor l-ar fi putut face. Dar este un gen de film oarecum neobișnuit pentru el. Sigur, von Trier a mai ales în trecut genuri populare (muzicalul, serialul TV, horror-ul) pe care le-a îmbogățit cu propriile-i obsesii, dar niciunul nu pare la fel de atrăgător ca filmul-catastrofă. Apocalipsa după von Trier reușește să fie în același timp zgomotoasă, la scară planetară, dar și intimă, melancolică.

Habemus papam (Italia/Franța, 2011)

2011-09-29T09:29:00.002+03:00

Habemus papam

(Italia/Franța, 2011)

Regia: Nanni Moretto
Cu: Michel Piccoli, Jerzy Stuhr, Nanni Moretti

Rating: 4/5

Cel mai recent film al lui Nanni Moretti (prezentat, dar nepremiat la Cannes) este unul dintre cele mai bizare (în sensul bun) filme ale anului. Începe cu imagini filmate la ceremonia de înmormântare a Papei Ioan Paul al II-lea, după care îi urmărește pe cardinalii în conclav. Fiecare dintre ei se roagă să nu fie ales, iar figurile celor ale căror nume sunt citite par împietrite de groază. Într-un final, cardinalul Melville (Michel Piccoli) este ales, dar fix înainte de a-și face prezența ceremonială pe balcon, are o cădere nervoasă. Toate mijloacele spirituale și medicale sunt fără efort, așa că este chemat un psihanalist (Nanni Moretti), ateu, dar care pare singura speranță a Vaticanului. Totuși, filmul nu este un fel de ”Cu Papa la psihiatru”, pentru că Melville reușește să părăsească incinta cetății și să se piardă pe străzile Romei, întâlnind tot felul de oameni, inclusiv o trupă de actori, care îi reaprind fosta pasiune pentru teatru. Între timp, psihanalistul, obligat să rămână în Vatican, îi antrenează pe cardinali într-un turneu de volei, împărțindu-i după continentul de proveniență.

Filmul are un ton ireverențios față de cutumele și dogmele catolice, dar are o mare „virtute” - îi prezintă pe cardinali ca pe niște simpli oameni (o comparație pe care am citit-o altundeva zicea ca niște „pensionari într-un cămin de bătrâni”). Problema lui Melville este tocmai aceasta, că este un simplu om, destul de slab și fără ambiții, care nu vede în el lucrurile mărețe pentru care a fost ales conducător al bisericii de către colegii săi (și, implicit, de către Dumnezeu). Această contradicție lovește într-un punct teologic esențial, natura divină a „procedurii” de alegere a Papei și infailibilitatea acestuia sunt negate din start de Moretti.

Totuși, chiar dacă filmul este în mod evident realizat dintr-un punct de vedere ateu, nu cred că trebuie insistat prea mult asupra acestui aspect, fiindcă nici chiar Moretti nu insistă. El pare mult mai preocupat de a scoate de la Piccoli o interpretare de zile mari. Acesta redă prin gesturi, expresii și doar puține replici (multe dintre ele incoerente) toate procesele de conștiință și frământările unui om neremarcabil pe umerii căruia s-a așezat o mare responsabilitate, la care, în devastator de simplă realizata scenă finală, va și renunța. Ritmul și tonului filmului, precum și fuga personajului principal mi-au amintit de un alt film italian, „Il regista di matrimoni” de Marco Bellocchio, mai degrabă decât alte filme de Moretti (deși nu mă afirm ca specialist în cinematografia italiană recentă).

Voit comic, nerealist și iconoclast, „Habemus papam” este unul dintre cele mai interesante filme ale anului. Este și o revenire în formă pentru Moretti ca regizor, iar Michel Piccoli bifează un excelent rol în ceea ce este, probabil, ultima parte a carierei sale.

Material reciclat (VII)

2011-09-27T11:24:00.000+03:00

Lebenszeichen

M-a surprins cat de multe dintre obsesiile si temele clasice Herzog-iene se regasesc in primul sau lungmetraj. Un personaj care innebuneste intr-un mediu ostil... Lungi secvente care vin in contra-punct cu naratiunea, filmate in stil documentar... ”Interludii” cu diferite animale... Modul in care este folosita... Filmele lui Herzog sunt atipice, incomode. Este greu sa le privesti din aceeasi perspectiva din care privesti filmele in general si sa iti si placa. Eu cred ca iti trebuie o tare de spirit anume, greu de definit, ca sa apreciezi cu adevarat un film de Herzog. Mi-a parut bine sa descopar ca primul sau film este la fel de lipsit de compromisuri artistice ca marile sale succese (si cele cateva rateuri...)

Iar scena cu morile de vant (care par sa acompanieze adesea nebunia) ar trebui sa fie antologica.

Le samourai

Nu am apucat sa il revad si probabil ca nici nu o sa mai am timp... Dintre toate filmele lui Melville pe care le-am vazut, ”Le samourai” este cel mai overrated. Nu vreau sa spun ca este un film prost (chiar din contra), dar din punctul meu de vedere singurul motiv pentru care a devenit un punct de referinta si este omagiat chiar si in zilele noastre (cel mai recent in ”Drive”) este interpretarea lui Alain Delon, care construieste un personaj impenetrabil, ca o stanca.

Emmys?

2011-09-19T11:12:00.000+03:00

Cum am mai spus deja, nu prea sunt consumator TV, oricât de populare ar fi reality show-urile, documentarele sau serialele americane, deci nici premiile Emmy nu mă atrag (oricum, nu atât de mult cât să fac predicții). Dintre chestiile nominalizate nu mă uit decât la ”Mythbusters” (ocazional), ”House” (care nu câștigă nimic), ”The Daily Show” (care câștigă în fiecare an) și la unele animații.

Dintre premiile date anul acesta, trebuie amintit că Scorsese a câștigat pentru ”Boardwalk Empire” și ”Mildred Pierce” (pe care trebuie să îl văd când HBO va programa un maraton) a curățat la categoria Mini-Serie/Film TV. Dar singurul premiu cu adevărat interesant este cel pentru serial de animație, unde ”Futurama” a câștigat pentru episodul ”The Late Philip J. Fry”. Având în vedere că serialul a fost întrerupt timp de câțiva ani, apoi a renăscut pe un alt canal și de-abia în sezonul din vara aceasta pare să-și fi regăsit suflul din epoca de glorie, primul lor Emmy vine atât ca o meritată recunoaștere cât și ca o necesară încurajare.

Drive (SUA, 2011)

2011-09-17T10:35:00.001+03:00

Drive

(SUA, 2011)

Regia: Nicolas Winding Refn

Cu: Ryan Gosling, Carey Mulligan, Bryan Cranston, Albert Brooks, Ron Perlman

Rating: 4/5

Categoric, ”Drive” nu este un film pentru publicul de multiplex, chiar dacă este, probabil, cel mai accesibil film al lui Refn. Povestea este relativ simplă - un tânăr garagist și part-time șofer cascador pentru filme este din când în când și getaway driver pentru tot felul de jafuri. Unul dintre acestea - la care participă doar pentru a-l ajuta pe soțul vecinei care i-a căzut cu tronc (jucată de Carey Mulligan) este de fapt o capcană din care nu sunt prea mult emoduri de a ieși. Pe acest schelet clasic de noir, Refn nu adaugă prea multe lucruri poveștii, dar pune la bătaie stilul propriu, caracterizat de lungi secvențe atmosferice, cu puțin dialog și răbufniri bruște de violență sau suspans. De asemenea, filmul este foarte incitant din punct de vedere vizual, Refn având fler în a folosi culorile (în special acel blue-verzui al nopții și roșul puternic), în a găsi unghiuri neobișnuite și în a filma din mână - look-ul filmului este undeva la granița dintre noir, exploitation și cinema independent american, ”Drive” nefiind cu adevărat niciunul dintre acestea.

Poate că e greu ca cineva să aprecieze filmul dacă nu cunoaște măcar câteva dintre celelalte filme ale lui Refn sau aparentele surse de inspirație pentru acest proiect. ”Le Samourai” a lui Melville pare să fie foarte la modă în a fi citat în zilele astea (vezi și „Americanul” de anul trecut), iar alte comparații făcute frecvent au fost cu ”Bullitt”, ”Mulholland Drive” sau ”Scorpio Rising” (acesta din urmă este, în mod special, de luat în seamă). Dar, pentur mine, filmul cu care ”Drive” este cel mai ușor de comparat este ”Taxi Driver”. Povestea este în mare parte superpozabilă (lipsesc peștii și prostituatele minore, dar personajul principal este la fel de borderline), finalul este aproape la fel de ambiguu, filmările din interiorul mașinilor sunt foarte asemănătoare și, nu în ultimul rând, prezența lui Albert Brooks în distribuție. Nu știu dacă DeNiro, ca președinte al juriului la Cannes anul acesta, a observat aceste asemănări când i-a dat premiul de regie lui Refn, dar este clar că a avut destule motive să rezoneze cu acest film. Totuși, ”Drive” nu este numai un film despre alte filme și, deși duce mai departe tradiția protagonistului anti-erou tăcut, dar eficient (practic, singurul tip de protagonist din filmografia lui Refn), trage propriile concluzii despre rolul său ca solist al filmului și despre modul în care evoluează/se încheie relațiile cu celelalte personaje.

”Drive” este un exemplu de ce se poate face bine cu imaginea digitală. Dacă în trecut am avut exemple mai puțin reușite de filme făcut în digital (”Public Enemies” al lui Michael Mann sau chiar filmul anterior al lui Refn, ”Valhalla Rising”), se pare că în ultima vreme cineaștii au început să fie mai dibaci cu noua tehnologie, pe măsură ce aceasta a evoluat și ea. Și, în final, ar fi nedrept să nu amintim actorii care au asigurat succesul acestui film, în special Ryan Gosling, neașteptat de bine distribuit în rolul principal, Carey Mulligan, care nu are prea multe de făcut, dar prezența ei este de neuitat, duo-ul negativ Brooks-Perlman și, nu îl ultimul rând, Bryan Cranston, angajatorul lacom al lui Gosling, cel mai straniu personaj al întregii povești. Am anumite rezerve în privința filmului, dar fie și numai fiindcă este un film care pune în dificultate animalele de multiplex, merită să fie apreciat măcar de un public ceva mai cunoscător într-ale filmului.

Bab el hadid (Egipt, 1958)

2011-09-16T16:19:00.002+03:00

Bab el hadid

(Egipt, 1958)

Regia: Youssef Chahine

Cu: Farid Shawqi, Hind Rostom, Youssef Chahine

Rating: 4/5

"Bab el hadib" („Stația Cairo” sau „Poarta de fier”) este un film egiptean plasat în totalitate în jurul gării din titlu. Personajul principal este șchiopul Qinawi (interpretat de Youssef Chahine, regizorul peliculei), un marginalizat și bătaia de joc a tuturor care își duce existența de mizerie ca vânzător de ziare. Hanouma, o tânără voluptuoasă care vinde ilegal băuturi răcoritoare celor care traversează stația, este obiectul fizației sale și Qinawi încearcă să o cucerească. Dar ea este logodită cu hamalul Abu-Sirih și nu are nici cea mai mică intenție să ia în serios. Iritat de jocurile Hanoumei, Quinawi clachează și, inspirat de o crimă din ziare, îi pregătește sfârșitul.

Povestea sună a ”Porgy & Bess” regizat de Hitchcock, dar filmul are câteva trăsături aparte. Dincolo de culoarea locală, redată în stil neorealist, filmul are o structură narativă originală și un ton aparte. Naratorul este proprietarul standului de ziare și reviste, angajatorul lui Qinawi, cel mai bun pentru a lua locul povestitorul. Filmului nu îi lipsește deloc umorul, mai ales în prima parte, pentru ca apoi, încet-încet să se infiltreze un sentiment de neliniște și amenințare tăcută, până când totul explodează în final. Și ar mai trebui notate cele câteva subplot-uri: Abu-Sirih încearcă să își organizeze colegii într-un sindicat, pentru a nu mai fi exploatați, intrând în conflict cu cei câțiva privilegiați ai situației actuale; doi îndrăgostiți se întâlnesc în secret etc. Toate acestea rămân fără o finalitate clară, dar contribuie decisiv la modul în care simțim acest film.

„Bab el hadib” are secțiuni întregi care se desfășoară aproape în timp real. Are și confruntări pe viață și pe moarte în care câte o mână ridică un cuțit pentru a-l înfinge în dușman. Filmul este „copilul” filmului noir american și al neorealismului italian - una dintre cele mai incitante descoperiri și unul dintre cele mai interesante filme pe care le-am văzut în ultima vreme.

Material reciclat (VI)

2011-09-14T12:57:00.003+03:00

”Bad Timing” (Nicolas Roeg, 1980)

Bad Timing

DISCLAIMER : Imi place Nicolas Roeg… Desi nu a facut un film cu adevarat bun de vreo 30 de ani, nimeni nu ii poate lua inapoi capodoperele pe care le-a facut in anii ’70 si nici contributiile sale ca director de imagine din anii ’60, atat in alb-negru (Dr. Crippen), cat si in color (The Masque of the Red Death, unul dintre highlights-urile carierei lui Roger Corman).

Acestea fiind spuse, ”Bad Timing” este ultimul sau film mare. Fara sa respecte cronologia, filmul deruleaza povestea relatiei vieneze dintre Alex (prof de psihanaliza) si Milena (amanta sa focoasa si nestatornica, asa cum femeile tind sa fie in astfel de filme). Finalul aventurii lor (plasat la sfarsit si apoi in paralel drept rama pentru mai mult flashback-uri) are loc la camera de garda, unde Alex o aduce pe Milena dupa o supradoza, dar sacaitorul politist jucat de Keitel (combinatie de Columbo si ofiter Gestapo) se tine dupa Alex, convins ca acesta ascunde ceva.

Pentru doua ore, filmul penduleaza constant intre noaptea accidentului si trecutul personajelor. Montajul rapid si siret face sa para ca personajele insele sunt capabile sa calatoreasca in timp. Nicolas Roeg are un ochi aparte, iar povestea aproape ca este spusa prin inlantuirea cadrelor, prin modul in care sunt folosite culorile si prin trimiterile la Klimt si Schiele mai degraba decat prin ceea ce spun personajele (chiar si, cateodata, doar in gandurile lor).

Roeg a mai lucrat cu muzicieni in roluri principale. Daca Mick Jagger si David Bowie sunt si actori si muzicieni mai talentati decat Art Garfunkel, acesta este totusi foarte bine distribuit si este credibil in rolul de psihanalist rece, pervers si gelos gandit de Roeg. Theresa Russell – consoarta regizorului – face, la fel, un rol foarte bun si evita tertipurile obisnuite la care apeleaza actrite care trebuie sa joace femei promiscue/isterice/instabile. Ambele personaje sunt impulsive, dar se manifesta in moduri diferite.

Si tot la capitolul muzica, trebuie sa remarc soundtrack-ul filmului. ”Invitation to the Blues” de Tom Waits, ”Who Are You” de la The Who si mai ales Concertul din Koln al lui Keith Jarrett... toate impreuna sunt un acompaniament sublim pentru acest film.

”Skammen”/”Shame” (Ingmar Bergman, 1968)

Shame

Acesta este unul dintre cel mai straniu film pe care l-a facut Bergman si unul dintre cele mai pesimiste ale sale. In centrul actiunii este un cuplu (Liv Ullmann si Max von Sydow), care isi duc existenta conjugala in semi-izolare, in timp ce tara intreaga este cuprinsa intr-un razboi civil. ”Skammen” este un film politic (sau, ma degraba, anti-politic), o declaratie anti-razboi, cu scene de interogatorii, tortura, crime si chiar si cateva scene de actiune si efecte speciale. In consecinta, are toate ingredientele pentru un mare esec.

Si totusi, este unul dintre acele filme rare in care toate elementele se imbina aproape perfect. ”Rusinea” din titlu se poate referi la mai multe momente si la mai multe personaje si este meritul filmului ca reuseste sa gaseasca mai multe exemple pentru a ilustra aceasta idee. Dar personajul care pare sa simta cel mai mult acesta rusine este cel jucat de Max von Sydow, care inainte de razboi a fost violonist, iar acum este incapabil sa isi duca viata mai departe din niciun punct de vedere. Sotia s-a saturat demult de crizele si plansetele lui si nu ezita, initial, sa inceapa o relatie cu un personaj mai influent, care ii poate ajuta, astfel, sa treaca prin greutatile razboiului.

Ultima parte a filmului, care evoca disperare, nebunie si acte necugetate comise in conditiile-limita in care personajele sunt puse este devastatoare. Iar finalul, filmat atat de calm de Sven Nykvist si interpretat cu minim de mijloace de Liv Ullmann intr-un moment de maxima tensiune (fara finalitate) nu poate sa nu provoace oricarui spectator un minim de depresie, cel putin cateva minute dupa ce filmul se termina.

Material reciclat (V)

2011-09-14T12:50:00.000+03:00

„La cérémonie” (Claude Chabrol, 2005)

La cérémonie
Am mixed feelings in privinta lui Chabrol. Am vazut, probabil, cam un sfert din cele 50-60 de filme ale sale, iar cele care imi plac cel mai mult sunt cele timpurii, in special din anii '60 (si de obicei cu Stéphane Audran), dar mi-a placut si ultimul sau film, "Bellamy". In schimb, perioada sa "de mijloc", cu toate reiterarile sale hitchcock-iene si variatiuni pe aceleasi teme date, ma lasa rece (in afara de vreo doua care chiar ma enerveaza), iar filmul meu preferat al sau din anii '70 - '80 - "Les Fantomes du chapelier" - nu pare sa fie apreciat de prea multa lume.
Revenind la filmul de fata, din pacate nu pot sa spun prea multe nici de bine nici de rau. Desi nu stiam despre ce e vorba, am banuit incotro o sa mearga in momentul in care a aparut Huppert. Pe de alta parte, nu este un film plictisitor, are un ritm bun in timp ce trece prin seria de set-up-uri si reveal-uri hitchcok-iene, personajele sunt mai mult decat simple stereotipuri si le avem laolalta pe Isabelle Huppert, Sandrine Bonnaire si Jacqueline Bisset (cu siguranta un plus).
Regia lui Chabrol are ceva aparte si de obicei o apreciez.... Modul in care trece dintr-o camera in alta, de exemplu, oprindu-se asupra unor detalii precum telefonul la care Sophie asculta o conversatie la un moment dat sau felul in care foloseste diferite MacGuffin-uri sunt fermecatoare, chiar daca nu sunt folosite pentru mare lucru. Cat despre lupta de clasa si alte teme, e interesant ca Chabrol aduce in discutie analfabetismul intr-un astfel de thriller, dar eu tind sa simpatizez de data aceasta cu burghezii, oricat de idioti ar fi.

”Goodbye, Dragon Inn” (Tsai Ming-Liang, 2003)

Goodbye, Dragon Inn

"Dragon Inn" (sau "Dragon Gate Inn") este un film timpuriu regizat de King Hu, pionier si maestru al genului wuxia. "Goodbye, Dragon Inn" este plasat la vreo 40 de ani distanta, intr-un cinematograf taiwanez, unde o mana de oameni se aduna pentru o ultima proiectie sa urmareasca filmul de mai sus. Dintre toate filmele lui Tsai Ming-Liang in care aparent nu se intampla nimic, acesta este cel in care, aparent, se intampla cel mai putin.

Si totusi, mai multe povesti sunt prezentate sau macar sugerate.Un turist japonez intarzie la film, dar oricum pare mai interesat de a agata alti spectatori de sex barbatesc su diferite smecherii. Femeia de servici/casierita schiopa cutreiera holurile cinematografului, urmarindu-l discret pe proiectionist (care apare intr-un singur cadru, cred). Iar doi dintre actorii din filmul vechi (unul dintre ei cu nepotul de mana) se intalnesc si rememoreaza pe scurt epoca lor de glorie.

Sigur, filmul pune la incercare rabdarea oricarui spectatori, dar cadrele sale lungi invita mai degraba sa te pierzi in imagini decat sa urmaresti firul narativ al evenimentelor (care, oricum, nu prea exista. "Goodbye, Dragon Inn" probabil nu este cel mai bun film al lui Tsai, dar atesta stilul sau (aproape) inconfundabil si este plasat intr-o locatie pe care Tsai a mai vizitat-o in trecut. Iar temele sunt aceleasi: singuratatea, nostalgia, trecerea timpului si legaturile invizible dintre oameni (sau lipsa acestora).

Colombiana (SUA/Franța, 2011)

2011-09-11T13:40:00.000+03:00

Colombiana

(SUA/Franța, 2011)

Regia: Olivier Megaton

Cu: Zoe Saldana, Michael Vartan, Callum Blue

Rating: 1.5/5

Nu poți să te aștepți la prea multe de la genul de filme pe care Luc Besson le produce în mileniul acesta și, totuși, este imposibil ca un film precum „Columbiana” să nu îți lase un gust amar. Povestea se poate rezuma drept Hanna vs. Scarface (cu un pic de Kill Bill), însă foarte schematică și previzibilă. Regizorul Olivier Megaton are, trebuie să recunosc, un nume excelent (Michael Bay trebuie să fie gelos), dar nu reușește mai mult decât vreo două-trei scene de acțiune mai reușite, restul filmului fiind compus de scene care nu sunt de acțiune, dar sunt regizate ca și cum ar fi... Explozii, împușcături, rechini, crime de tot felul, urmăriri și așa mai departe... acestea sunt mijloacele artistice ale lui Megaton. Dialogurile sunt atât de slabe, pline de clișee și prost redate de actori încât scenele în care, cică, ar trebui să ajungem să cunoaștem personajele mai bine efectiv opresc filmul în loc.

Zoe Saldana este o prezență atractivă și Megaton profită de ea, mai ales fiindcă nu apare decât după ce a trecut deja o jumătate de oră din film. Acest început este cea mai slabă parte a filmului. Nu devine mult mai bun după aceea, dar măcar își găsește o protagonistă pe care să o putem urmări. În rest, ceilalți actori nu fac prea multe. Se chinuie să își rostească replicile stupide cu accente cât mai ciudate și vorbesc când în engleză, când în spaniolă, uneori chiar în cadrul aceleași propoziții. „Columbiana” este unul dintre cele mai slabe filme din 2011 ajunse pe ecrane și, deși pare ciudat, nu pot să nu fiu un pic dezamăgit. Astfel de filme pot să fie amuzante și antrenante, dar din păcate nu este deloc cazul aici.

Yukinojô henge (Japonia, 1963)

2011-09-10T16:25:00.000+03:00

Yukinojô henge

(Japonia, 1963)

Regia: Kon Ichikawa

Cu: Kazuo Hasegawa (x2), Fujiko Yamamoto, Ayako Wakao

Rating: 5/5

Cei care mai citesc pe aici știu, probabil, că nu dau „nota maximă”, „cinci din cinci”, decât foarte rar și că 4.5/5 este, în teorie, cel mai înalt calificativ pe care îl dau. ”Răzbunarea unui actor” este una dintre foarte puținele excepții, un film care nu poate fi încadrat în vreun gen, o operă transcende subiectul pe care îl prezintă, perioada în care a fost făcut și, sincer, chiar formatul cinematografic. În același timp, este un film care abordează teme profunde, iar scheletul dramei este foarte shakespearian, dar nu este deloc greu de urmărit sau foarte serios, ci, din contră, entertaining, vioi, cu explozii de culoare și un pacing aproape perfect.

Mai multe lucruri se întâmplă în „Răzbunarea unul actor”. Povestea interpretului de roluri feminine care vrea sa se răzbune pe oamenii de afaceri care i-au ruinat părinții alternează și se intercalează cu povestea unui hoț care fură de la săraci și dă la bogați. Ambele personaje sunt jucate de același actor, Kazuo Hasegawa, și sunt roluri cât se poate de diferite. Primul este foarte teatral, se bazează foarte multe pe machiaj și pe vocea subțire, în timp ce al doilea este mult mai modern, mult mai cinematic. Pentru fiecare rol, Hasegawa dezvoltă și un limbaj corporal aparte. Yukinojo, actorul, pare greoi și pe scenă se exprimă prin mișcările caracteristice pentru kabuki (sau cum se numește), dar este un adevărat „atlet”, precum o dovedește în scenele de luptă. Yamitaro, hoțul, are o postură mai impozantă, dar se mișcă mult mai natural.

Mai multe alte subplot-uri sunt schițate, dar ceea ce le unifică pe toate sunt temele principale ale filmului: corupție, trădare, răzbunare, foame de avere, cu un pic de comentariu social pe alocuri etc. Însă, luat în ansamblu, „Răzbunarea unul actor” este un film despre film, teatru, actorie, arta povestirii și punctele în care acestea se întâlnesc. Stilul în care filmul este făcut (tăieturi de montaj rapide, culori vii, contrastante, unghiuri de filmare și încadraturi inedite, suprapuneri de imagini, decoruri simple care câteodată dispar, fiind înlocuite de un fundal negru sau monocrom) ne face să reevaluăm posibilitățile cinematografiei ca artă vizuală și ca mediu narativ.

Nu am mai văzut decât un singur film de Kon Ichikawa, ”Tokyo Olympiad”, senzaționalul său documentar din 1965, montat ca un thriller de proporții. „Răzbunarea unul actor” este mai greu de catalogat.. este în același timp reprezentație teatrală, montaj experimental, un clasic „thriller” despre răzbunare, horror/thriller psihologic, artă poetică, film cu samurai, poveste de dragoste tragică și câte și mai câte...

Final Destination 5 (SUA, 2011)

2011-09-07T12:29:00.001+03:00

Final Destination 5

(SUA, 2011)

Regia: Steven Quale

Cu: Tony Todd & a bunch of no-names, including a guy that looks a lot like Tom Cruise (or Christian Bale, in certain scenes...)

Rating: 2/5

Urmează un review foarte scurt pentru ca nu am prea multe lucruri de spus. FD5 e încă o variațiune pe tema binecunoscută, dar, ca precedentul film, este în 3D, așa că mecanismele deceselor acționează mai mult dinspre planul îndepărtat înspre cel apropiat decât de-a lungul ecranului. Sincer, realizatorii seriei încep să aibă probleme de imaginație: în fiecare scenă-cheie se pot observa oportunități ratate, iar finalitatea este de fiecare dată bruscă, neașteptată, încât tot set-up-ul a fost inutil. Dar, pentru ceea ce își propune și ceea ce este, nu pot să spun că nu mi-a plăcut. A trecut repede (chiar m-am mirat că deja se termină...), iar la sfârșit este un twist destul de irelevant, dar oricum amuzant. Singura plăcere pe care filmul o oferă sunt cele câteva apariții ale lui Tony Todd (cel mai bine cunoscut pentru rolul titular într-unul dintre horror-urile mele preferate, ”Candyman”).

Material reciclat (IV)

2011-09-03T13:52:00.003+03:00

"Calendar" (Atom Egoyan, 1993)

Calendar

Toate filmele lui Egoyan pe care le-am vazut penduleaza mereu intre trecut (unde, de obicei, a avut loc o „tragedie”) si prezent (puternic influentat de acel eveniment tragic), iar evenimente importante din istoria personajelor nu ne sunt revelate decat in ultimul act al filmului. ”Calendar” nu face exceptie de la acest tipar, dar se dedica mult mai mult trecutului, in care ne sunt prezentate, episodic, locatiile vizitate de fotograf (care ramane off-screen), sotia acestuia si soferul-povestitor care i-o va fura. Compus in mare parte din cadre statice, filmate cu o camera video, in care ultimele doua personaje vorbesc in armeană (traducand din cand in cand si pentru fotograf), iar pe fundal se afla cate una dintre bisericile pe care acestia trebuie sa le fotografieze pentru un calendar. In ceea ce ma priveste, filmul ar fi putut fi compus exclusiv din aceste cadre, chiar si fara povestitor.

„Prezentul” filmului, intercalat printre aceste imagini, se deruleaza pe parcursul unui an intreg, timp in care fotograful (care este interpretat chiar de Egoyan) ia cina cu prostituate multilingve, scrie in jurnal ca si cum ar vorbi cu fost sa sotie sau primeste mesaje telefonice de la aceasta, carora nu le raspunde. Aceste scene sunt repetitive si Egoyan are prezenta scenica a unui Alan Rickman lobotomizat, iar tot subplot-ul cu prostituatele si telefoanele e cam la limita kitsch-ului (ca unele dintre secventele mai disturbing din ”Exotica”), dar e interesant de vazut cum „trecutul” si „prezentul” comenteaza unul asupra celuilalt, prin intermediul naratiunii, a mesajelor telefonice si calendarului agatat de perete.

"Love Letter" (Shunji Iwai, 1995)

Love Letter

De mai multe ori pe parcursul filmului am avut impresia ca urmeaza sa deraieze, numai ca sa „isi revina” apoi, dovedind ca realizatorii au stiut foarte bine ce fac. Ceea ce initial pare o serie de coincidente destul de implauzibile se dovedeste a fi concluzia logica a unor evenimente demult trecute. Ca si filmul de mai sus, exista un trecut bogat, care incepe sa fie spus prin flashback-uri (care par initial de prisos, ca mai apoi sa devina miezul filmului). ”Love Letter” e un film surprinzator si dulce-amarui, in care nu este vorba despre ceea ce pare sa fie vorba in primele scene. Are cateva personaje cam prea excentrice (precum bunicul-erou) si poate ca e cam cu un sfert de ora mai lung decat ar putea fi, dar este genul de film caruia tind sa ii ignor „defectele”. A fost primul film de Shunji Iwai pe care l-am vazut si sunt cel putin intrigat (as vrea sa ii vad si alte filme in competitie), dar pivotul principal al lui ”Love Letter” este Miho Nakayama, in dubla-protagonista si naratoare a acestui film.