Best of the Year 2014 - Last Part

"South Park Season 18, Episode 2 - Gluten Free Ebola” (Trey Parker, 2014)

South Park - Season 18

În ultimii ani, realizatorii South Park parcă au început să „lenevească”. Sezoanele recente sunt per ansamblu mediocre, iar numărul episoadelor a scăzut de la 14 la 10, toate comasate în final de an. Totuși, al optsprezecelea sezon - probabil mai bine gândit de dinainte - a reprezentat o impresionantă revenire în formă. Toate cele 10 episoade sunt legate de un narativ lax care include diferite planuri ale lui Cartman de a cuceri lumea (de la o companie de succes finanțată prin crowdfunding care nu produce nimic până la născocirea unei senzații virale care meta-invadează realitatea), dar și viața dublă a lui Randy Marsh (care este identitatea secretă a cântăreței Lorde). Rezultatul este surprinzător de coerent: zece episoade despre dependența crescândă pe care noi toți, dar mai ales cei mai tineri dintre noi, o au de noile tehnologii (rețele sociale, realitatea virtuală, freemium games etc.) și dualizarea identității umane: într-un reală și una virtuală. Admirabil este că Trey Parker și Matt Stone au o atitudine relativ neutră față de toate acestea, dar se vede că ze preocupă să ia lucrurile în serios Highlight-urile „moralizatoare” ale sezonului sunt Sharon Marsh făcând o pledoarie pentru diversitate și Satan explicând comportamentul adictiv. Și, da, între timp realizatorii găsesc timp să își bată joc de celebrități precum Bill Cosby sau - pentru a nu știu câta oară - Michael Jackson. #IHATECARTMANBRAH

”Tom à la ferme” (Xavier Dolan, 2013)

Tom à la ferme

Penultimul film al lui Xavier Dolan este și singurul său thriller de până acum. Tânărul canadian revine și în rolul principal, făcând probabil cel mai complex personaj de până acum. Iar ca regizor, se descurcă admirabil într-un teritoriu mai degrabă hitchcockian decât „obișnuitul” pop-sentimentalism. Cum Hitchcock însă nu ezita să își încarce filmele de tensiune gay între personaje, parcă cei doi nu mai par să fie la așa mare distanță unul de celălalt. Din păcate, filmul parcă nu a avut expunerea neceasară și un pic a căzut în umbra lui ”Mommy”, dar cred că nu trebuie să îi trecem cu vederea calitățile evidente și nici să uităm scene de antologie (precum confruntarea în lanul de porumb sau tango-ul, ambele între personajul lui Dolan și fratele boyfriend-ului decedat)

”True Detective - Season One” (Cary Fukunaga, 2014)

True Detective - Season One

Serialul / mini-seria care a monopolizat spațiul public la începutul anului. Fiecare din cele opt episoade ale primului sezon au fost așteptate su sufletul la gură de fani în fiecare duminică/luni, invalidând strategia Netflix de a lansa un sezon întreg dintr-o lovitură. ”True Detective” este un mix curajos de Twin Peaks + Se7en + Red Riding Trilogy + Chinatown + Silence of the Lambs + literatură obscură a secolului XX, a cărui intrigă este în același timp un exemplu și o deconstucție a thriller-ului american. Realizatorii jonglează cu diferite planuri temporale, accelerând și încetinind parcă simultan progresul anchetelor, după principiul enunțat de perosnajul principal - Time is a flat circle. Faptul că toate episoadele au un scenarist (Nic Pizzolatto) și un regizor (Cary Fukunaga) unic ajută la impunerea unui stil unui, dar aparte, ușor diferențiabil de restul producțiilor de televiziune (ajută și bugetul impresionant oferit de HBO). Al treilea om responsabil de unicitatea serialului este omul cu muzica, T Bone Burnett, care asamblează pentru fiecare episod un soundtrack blues-country numai potrivit pentru atmosfera de Southern Gothic pe care True Detective o emană. Să nu uităm și de actori, Woody Harrelson și Matthew McConaughey, acesta din urmă datorându-și probabil Oscar-ul câștigat în februarie mai degrabă prezenței sale săptămânale în cel mai urmărit serial al lumii decât rolul pe care l-a făcut efectiv în ”The Dallas Buyers Club”.

”Under the Skins” (Jonathan Glazer, 2014)

Under the Skin

SF revizionist și cel mai bun film al lui Jonathan Glazer. Scarlett Johansson ca alien în chip uman invadează Scoția zilelor noastre, răpind nesătulă bărbați creduli pentru cine-știe-ce motive dubioase. Un film rarefiat narativ, dar plin de imagini senzaționale, precum încăperea întunecată în care sunt atrași victimele Văduvei Negre (see what I did there?) sau dezvăluirea în final a ceea ce se ascunde under the skin. Extrem de bizat, ”Under the Skin” atestă posibilitățile nelimitate ale unui gen mult prea sufocat în zilele noastre de blockbustere răsuflate. Give it a try! Do it for Scarlett's tits!

Visitors

Godfrey Reggio lucrează la scară „mai mică”, noul său film fiind în esență o colecție de portrete în alb-negru și nu o serie de imagini time-lapse de pe întreg mapamondul. Experiment reușit, care se vrea critic la adresa ființei umane, auto-declarată stăpânitoarea unei planete, însă pentru mine a fost mai mult o fascinantă celebrare a mimicii umane, de la cea mai subtilă încruntare până la grimase bizare obținute de „subiecții” care aparent erau filmați în timp ce jucau jocuri video sau se uitau la televizor. Nu mi-a scăpat însă ironia prezenței unei gorile în tot acest catalog de prim-planuri. 

”Visitors” (Godfrey Reggio, 2013)

The Wolf of Wall Street

Orgie și exces marca Scorsese. DiCaprio ni se revelează ca un mare talent comic și Jonah Hill câștigă pedigree. Mai pe larg, aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/01/the-wolf-of-wall-street-sua-2013.html

Xi You (Le Voyage a l'Occident)

Tsai-Ming Liang a fost prezent în cinematografe (mai occidentale, așa) cu ”Stray Dogs” anul acesta, însă eu din păcate nu l-am văzut. Va trebui să mă mulțumesc să menționez acest mediu-metraj experimental, în care Lee Kang-sheng (actorul său cel mai de încredere) și Denis Lavant merg în slow-motion pe străzile aglomerate și multiculturale ale Marsiliei. L-am lăudat încă de când a scăpat pe internet: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/03/journey-to-west-frantataiwan-2014.html

”Three Landscapes” (Peter B. Hutton, 2013)

Three Landscapes

Am mai văzut un singur film de Peter B. Hutton, ”At Sea”, care cronica viața unei nave de transport, de la „nașterea” într-un șantier naval, la călătoriile pe mare și, în final, la dezasamblarea ei odată eșuată pe o plajă din Bangladesh. La fel ca și acesta, ”Three Landscapes” este un film perfect mut (eu mi-am pus niște muzică baroc de acompaniament, totuși), care ilustrează - aproximativ în stilul lui James Benning - trei peisaje: un combinat industrial, o fermă și un deșert populat de beduini și cămile. Un documentar experimental de doar 50 de minute, care găsește mai multe idei vizuale pentru a exprima o idee simplă: în comparație cu natura și cu realizările sale, omul este minuscul. Vezi, de exemplu, zoom-ul din ce în ce mai mic al imaginilor succesive în care doi muncitori escaladează combinatul în care lucrează sau finalul în care cămilele se îndepărtează, până când oamenii nici u se mai disting, iar datorită aerului cald, animalele par să plutească deasupra orizontului ca un miraj. Filmul este găsibil...

”Whiplash” (Damien Chazelle, 2014)

Whiplash

Late-entry (l-am văzut acum câteva ore), dar - ca norocul - începe cu W și poate intra la sfârșitul acestul „clasament” alfabetic. Pe scurt, J.K. Simmons în rol de profesor de jazz terorizează un toboșar aspirant (Miles Teller), Full Metal Jacket-style (comparație nu îmi aparține). Intensitatea secvențelor în care aceștia doi se confruntă, într-o claustrofobică sală de repetiții, atestă talentului regizorului Damien Chazelle, aflat la doar al doilea film de lungmetraj. Acesta îndrăznește chiar, în final, să ne ofere un întreg jazz standard (secvență de vreo 7-8 minute), chestie pe care nu cred că am mai văzut-o până acum. Veți mai auzi despre acest film, nu în ultimul rând pentru că Simmons pare destinat să câștige un Oscar.

Best of the Year 2014 - Part Three of Four

Kuime (Over Your Dead Body)

Remake, upgrade și reinventare a unei povești clasice cu fantome, ecranizată deja în 1959 (Tokaido Yotsuya Kaidan). Miike e în formă bună, în special în bizarul act final. Vezi și aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/09/letrange-festival-2.html

”Love Is Strange” (Ira Sachs, 2014)

Love Is Strange

Am mai văzut un film de Ira Sachs - destul de impresionantul ”Keep the Lights On”, acum doi ani. Însă ”Love Is Strange” este la un cu totul alt nivel. Inspirat de ”Make Way for Tomorrow” și de alte filme care la rândul lor sunt inspirate de ”Make Way for Tomorrow”, precum ”Tokyo Story”, ”Love Is Strange” îi găsește pe John Lithgow și pe Alfred Molina în rolul a doi prospăt căsătoriți gay (însă după o relație de câteva decenii), forțați să locuiască separat din motive economice. FIlmul este sublim de la un capăt la celălalt, dar sunt câteva scene care punctează decisiv: revederea celor doi într-o noapte ploioasă sub privirile familiei lui Lithgow, Alfred Molina citind din off scrisoarea adresată părinților de la academia catolică de unde este concediat după ce s-a căsătorit și, nu în ultimul rând, finalul care ne propune un al treilea personaj principal al acestei povești. 

Maps to the Stars

Mult prea ignorat acest film, în care Cronenberg pare mai acid ca niciodată, iar JUlianne Moore face, fără nicio exagerare, cel mai bun rol al carierei. See here: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/05/maps-to-stars-canadasuafrantagermania.html

”Mommy” (Xavier Dolan, 2014)

Mommy

Xavier Dolan can do no wrong. Este al doilea regizor care care două filme în acest round-up. Despre ”Mommy” am scris deja aici: http://poisonwhiskey.blogspot.com/2014/10/mommy-canada-2014.html. Despre ”Tom à la ferme”, în ediția următoare. 

Nymphomaniac

Oh, Lars... Ce ne-am face fără tine? ”Nymphomaniac” este unul dintre rarele filme pe care trebuie să le accepți așa cum sunt și să nu pui prea multe întrebări. Am scris deja despre ambele părți (aici și aici) și nu simt nevoia să mă repet. Dar aș vrea să spun că nu am absolut niciun interes să văd varianta „integrală”. Poate mai la bătrânețe.

„Le paradis” (Alain Cavalier, 2014)

Le Paradis

Filmul lui Alain Cavalier și ultima creație a lui Godard, ”Adieu au langage”, au multe în comun. Ambele filme sunt foarte personale și au fost practic filmat de realizatori în curtea casei, pe un buget minuscul. Godard are în plus 3D-ul și aplauzele criticii internaționale. Dar eu trebuie să mă plasez de partea lui Cavalier, dacă ar fi să fac o comparație. Unde altundeva aș putea să văd ”Odiseea” lui Homer repovestită cu un roboțel de jucărie? ”La paradis” este un film experimental, care poate uneori testa răbdarea privitorului, dar care are un punct în care devine cu adevărat emoționant. Ajunge doar să mă gândesc la modul în care Cavalier revine, de mai multe ori pe parcursul filmului, la mormântul puiului de păun...

P'tit Quin'quin

Vedeți, v-am spus eu că Bruno Dumont o să revină în „clasament”! P'tit Quin'quin este o mini-serie de patru episoade difuzată de canalul arte în septembrie, dar prezentarea filmului la Cannes în mai a rupt gura criticilor. Cahiers du cinema l-au cocoțat chiar în vârful topului de final de an - ceea ce e un pic exagerat. Totuși, în așteptarea revival-ului Twin Peaks, P'tit Quin'quin este cel mai lynchian moment cinematografic din ultima vreme. Personajele atestă de mai multe ori existența unui rău supranatural, însă acesta refuză să se manifeste până la final. Final care, de altfel, nici nu explică mare lucru (poate în sezonul al doilea, dacă se face...) Plin de umor negru, dar și de o stranie naivitate (evenimentele sunt relatate în mare parte prin ochii a doi copii), mini-seria lui Dumont este destinată să continuă să fie purecată în viitor, dar probabil mai degrabă de către cinefili și critici de film decât de consumatorii „de rând” ai serialelor TV.

”Song of the Sea” (Tomm Moore, 2014)

Song of the Sea

Realizatorul frumosului ”The Secret of Kells” recidivează, cu o nouă poveste inspirată de mitologia irlandeză. Dacă primul său lungmetraj țintea o poveste mai amplă - despre nașterea unei culturi, ”Song of the Sea” pare mult mai mult adresat exclusiv copiilor. Ceea ce nu schimbă cu nimic faptul că, în a doua jumătate, imaginația realizatorilor o ia efectiv razna, creând câteva dintre cele mai neașteptate visuals din istoria recentă a cinematografiei de animație. 

Best of the Year 2014 - Part Two of Four

”Fargo” - primul sezon (2014)

Fargo - Season One

Aveam anumite rețineri înainte să mă apuc efectiv să mă uit, dar m-a convins prezența lui Billy Bob Thornton (vetted by the Coens). Până la urmă, mi s-a părut a fi o reinterpretare bine-venită a poveștii din ”Fargo”, precum și o extindere a acesteia, în contextul în care realizatorii urmează cu destulă religiozitate guidelines-urile genului noir. Thornton și Martin Freeman sunt extraordinari, dar adevărata revelație este Allison Tolman în rolul ambițioasei polițiste Molly, adevăratul personaj principal al filmului. Ca o observație, aș menționa că spre deosebire de seriale produse de HBO (more on those later), ”Fargo” a avut un evident deficit de buget, compensat însă de soluții regizorale inteligente - de exemplu, secvența în care Lorne Malvo anihilează întregul sindicat din Fargo este filmată într-un singur cadru, dar din exteriorul clădirii în care are loc masacrul, camera urmărind ferestrele prin care doar ocazional îl vedem pe Thronton „în acțiune”, iar frenezia de pe fondul sonor (împușcături, țipete etc.) contrastează  cu lentoarea aparatul de filmat. Aștept cu interes sezonul al doilea, a cărui acțiune se va petrece cu 30 de ani anterior și se pare că va fi inspirată de ”Miller`s Crossing”. Probabil că la sezonul al treilea, rămași fără idei, realizatorii vor face zece episoade despre Marele Lebowski.

Finding Vivian Maier

Un documentar fascinant despre descoperirea unei artiste necunoscute, eponima Vivian Maier, dădacă de meserie, fotografă prin pasiune, a cărei role de filme nedevelopate au fost descoperite post-mortem, uitate într-un depozit. Foarte interesant portretul pe care realizatorii îl fac acestui personaj (prin intermediul cunoscuților, dar și a unor critici de artă) - retrasă, maniacală și mizantropă, însă adevărata Vivian Maier nu ni se dezvăluie cu adevărat până la sfârșitul filmului. 

”The Grand Budapest Hotel” (Wes Anderson, 2014)

The Grand Budapest Hotel

Cum am mai spus-o, mă bucur că Wes Anderson s-a hotărât să facă desene animate cu actori în carne și oase. ”The Grand Budapest Hotel” este o indulgență minunată, dominată de un cast răsunător și de câteva tururi de forță vizuale - precum urmărirea pe skiuri. Micro review aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/04/micro-reviews-2.html

Her

Ignorat la Oscarurile de anul trecut, filmul lui Spike Jonze se încăpățânează să îmi rămână întipărit în memorie. Joaquin Phoenix este perfect încă o dată în acest rol aparent non-ofertant - un semi-ratat care se îndrăgostește de sistemul său de operare, numai pentru a fi părăsit de acesta odată ce inteligența artificială evoluează dincolo de posibilitățile de înțelegere ale tristelor ființe umane. SF-ul sentimental al anului! Un review (mai) adevărat aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/02/her-sua-2013.html

”It Follows” (David Robert Mitchell, 2014)

It Follows

Nu știu sigur care este morala acestui hit al horror-ului independent american: nu faceți sex deloc sau, dacă faceți, faceți cu cât mai mulți oameni? Oricum, regizorul-scenarist David Robert Mitchell sondează inteligent disforia sexuală a suburbiei americane albe și middle-class. Unul dintre cele mai cool filme ale anului, undeva între John Carpenter și early Richard Linklater (da, aceste trimiteri, și multe altele, sunt evidente și asumate de către Mitchell). Un review la cald aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/09/letrange-festival-1.html

Kaguyahime no monogatari (The Tale of the Princess Kaguya)

Probabil cel mai bun film al anului (după părerea mea) și un adevărat cântec de lebădă pentru studiourile Ghibli (care au anunțat că închid producția de lungmetraje pentru marele ecran). Isao Takahata revine în forță pe circuitul animat internațional cu această reinterpretare a unei clasice povești japoneze, despre o „prințesă” a Lunii coborâtă printre pământeni. Takahata se dedică într-un totul mitologiei și nu face nicio concesie realismului. Stilul este departe de exuberanța altor producții Ghibli, Takahata orientându-se înspre un look simplu, în care personajele par uneori de-abia schițate, iar compozițiile nefinalizate. O recentă expoziție Ghibli atestă însă că animația este mult mai sofisticată decât pare și mult talent și grijă par să fi fost investite în această producție. Finalul este devastator, iar locul prințesei Kaguya în topul all-time al filmelor de animație pare a fi asigurat de recunoașterea pe care o primește, chiar dacă expunerea este limitată. Iar în ceea ce privește șansele de Oscar, nici să nu vă gândiți că s-ar putea întâmpla o minune - not everything is awesome.

”The Tale of the Princess Kaguya” (Isao Takahata, 2013)

Kaze tachinu (The Wind Rises)

După Takahata, urmează confratele Miyazaki, a cărui ”The Wind Rises” (de anul trecut de fapt, dar ce contează?) miroase a fiind un „ultim film”. Mai puțin extravagant ca majoritatea filmelor acestuia și probabil cel mai ancorat în realitate (deși ”Porco Rosso” îl precede din multe puncte de vedere), încât până și animația este domolită, cu excepția evidentă a celor câteva secvențe aeriene. Pasiunea lui Miyazaki pentru aviație este cunoscută, dar aceasta este probabil prima dată când aceasta este pusă într-o perspectivă istorică, ”The Wind Rises” fiind o relatare semi-exactă a vieții unui pionier al aviației nipone. Efectul principal este unul de profundă melancolie și cred că Miyazaki ne-a spus tot ce a avut de spus cu acest film. Nu este capodopera sa absolută, dar este un frumos film de adio. 

”The Knick” - primul sezon (Steven Soderbergh, 2014)

The Knick - Season One

Hey, știați că toți marii regizori și actori se îndreaptă spre televiziune? Da, acest lucru se întâmplă de câțiva ani, din motive mai mult sau mai puțin evidente. Eu mă declar un sceptic al serialelor TV - aceleași povești, aceleași premise, inepția scenariștilor este direct proporțională cu numărul sezonului, iar regizorul este absolut irelevant (oricum sunt cinci-șase pe sezon). ”The Knick” este o reușită în principal pentru Steven Soderbergh preia controlul de la un capăt la celălalt, regizând toate cele 10 episoade, anihilând cu fiecare ocazie limitările televizualului, punând în scenă o minuțioasă reconstucție istorică din toate punctele de vedere, adesea în cadre lungi, dinamice. Clive Owen joacă un fel de proto-Dr. House, un chirurg arogant și dependent de cocaină, aflat în primul eșantion al lumii medicale din jurul anului 1900. André Holland îi dă replica, în rolul unui ambițios chirurg de culoare, care se înfruntă cu rasismul epocii. Insistența pe care Soderbergh o acordă invențiilor acelor vremuri (de la radiografie la megnetofon) ne conduce la două concluzii: cât de mult am evoluat într-un secol și cât de ridicoli și înapoiați o să părem probabil urmașilor noștri. Acțiunea din ”The Knick” se petrece în 1900, dar acesta este un serial despre zilele noastre: la fel ca doctorul Thackery și contemporanii săi, și noi trăim într-un apogeu tehnologic, aroganți și parcă inconștienți  de câte progrese mai sunt de făcut, nu în ultimul rând în felul în care ne acceptăm unii pe ceilalți.  

Best of the Year 2014 - Part One of Four

Mda, anul acesta nu am fost deloc activ pe blog, fără nicio postare în ultimele două luni. Dar, pe final de an, îmi propun să recuperez, cu câte o postare o dată la două zile (sau cam așa ceva) despre cele câteva reușite ale anului. Unele au mai fost deja discutate, altele nu. Evident, sunt multe pe care nu le-am văzut, dar, as a change, voi include mai multe animații și chiar și seriale TV, iar ordinea este, deocamdată, alfabetică. Top Ten, la sfârșit.

Al doilea joc

Experimentul reușit al lui Porumboiu (sau al Porumboilor, mai degrabă) a fost, din păcate, cam prea puțin văzut. Nu este un film despre fotbal, ci un film despre un tată. Mai pe larg - și mai coerent - aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/04/al-doilea-joc-romania-2014.html

”Bird People” (Pascale Ferran, 2014)

Bird People 

Unul dintre sleeper-hit-urile anului, ”Bird People” este unul dintre rarele momente cinematografice ale acestui an în care fantezia este lăsată să pătrundă în interiorul unei realități posace. A doua jumătate a filmului este pur și simplu superbă din toate punctele de vedere (și include un pic de Bowie). Am scris foarte pe scurt aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/07/micro-reviews-4.html

Borgman

Parcă în fiecare an se face un remake după Teorema lui Pasolini, iar anul trecut am avut o variantă olandeză, din partea lui Alex van Warmerdam. Cum la noi a ajuns prin cinematografe pe la începutul primăverii, nu pot să nu îl includ. Vezi și aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/01/micro-reviews.html

”Boyhood” (Richard Linklater, 2014)

Boyhood

Momentul acela în care mi-am dat seama că nu am scris nimic despre ”Boyhood” în aproape cinci luni de zile de cât l-am văzut. Unul dintre filmele cu care 2014 se va mândri cel mai mult în anii care urmează, destinat să câștige Oscarurile (dacă nu îi pune Birdman - pe care nu l-am văzut - vreo piedică). Sigur, este vorba despre un proiect ambițios, care îți zgândără nostalgia, dar Linklater regizează cu atâta încredere în sine încât gimmick-ul din spatele camerei este rapid uitat. Aș mai menționa două lucruri: 1) Patricia Arquette face rolul carierei și 2) alegerile de pe soundtrack (melodii destinate să descrie ultimii 12 ani) sunt exact ceea ce mă așteptam de la Linklater - cine altcineva ar mai fi pus în filmul său o melodie de pe unul dintre recentele albume de blues al lui Bob Dylan? 

Calvary

Popa Brendan Gleeson vs. enoriașii. Unul dintre cele mai bine scrise filme ale anului, plin de replici glumețe, witty, incisive... Dar dincolo de haz, acesta este un film serios, despre un om care nu își mai găsește locul printre semenii săi. O parabolă mesianică (dacă nu v-ați prin din titlu), dar despre un Mesia a cărui „jertfă” este incert că va salva pe cineva. Link indispensabil: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/07/micro-reviews-4.html

Camille Claudel 1915
Teoretic un film din 2013, dar unul care și-a făcut cumva loc în cinematografele din România și mi s-ar părea nedrept să nu remarc, încă o dată, stilul de-a dreptul monahal al lui Bruno Dumont și rolul superb făcut de Juliette Binoche. Aceasta din urmă joacă și în filmul care este următor pe listă, iar ca teaser pentru postările ulterioare, pot să vă spun că va reapărea și Bruno Dumont. Cât despre ”Camille Claudel 1915”, vă invit să clickuiți aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2013/11/camille-claudel-1915-franta-2013.html

”Clouds of Sils Maria” (Olivier Assayas, 2014)

Clouds of Sils Maria

Ajungem și la ”Maps to the Stars” imediat, dar aceasta este - într-un fel - varianta europeană a filmului lui Cronenberg. Semnat de Olivier Assayas, ”Clouds of Sils Maria” pune în valoare tandemul Juliette Binoche - Kristen Stewart. Prima joacă rolul unei actrițe de talie internațională, iar cea de-a doua este asistenta de nădejde care o ajută cu replicile. Rolurile din piesă și cele din viața reală se confundă, apare și Chloe Grace Moretz să fută meciul, bla-bla, nimic neobișnuit, dar Assayas reușește să pătrundă în profunzimea acestor personaje. Binoche este nesigură pe deciziile de viață și de actorie, speriată de perspectivele unui viitor mult mai puțin ofertant pentru cariera sa, dar nu reușește să înțeleagă appeal-ul oricărui alt tip de cinema decât arthouse-ul pe care îl practică (îmi amintește de „disprețul” pe care pseudo-Robin Wright îl arăta față de genul SF în The Congress). Însă cea mai palpabilă este frustrarea crescândă a personajului interpretat de Kristen Stewart, iar dispariția ei în ultimele minute ale filmului creează un adevărat vid și lasă atât de necesarele semne de întrebare la ieșirea din sala de cinema. 

Top 15 2013

Oricât am ordonat și reordonat, nu am reușit să ajung la un top 10 care să mă mulțumească. Așadar, for one time only (bănuiesc), topul cu cele mai bune filme ale anului va cuprinde 15 „norocoase”. Dar nu le voi ierarhiza decât pe primele 5, pentru că de acolo în jos alegerile ar deveni din ce în ce mai dificile (și mai meschine)

Beasts of the Southern Wild

1. Beasts of the Southern Wild (Benh Zeitlin) - review
2. Spring Breakers (Harmony Korine) - review
3. Django Unchained (Quentin Tarantino) - review
4. La vie d'Adèle (Abdellatif Kechiche) - review
5. Gravity (Alfonso Cuarón) - review

Pozițiile 6-15 în ordine alfabetică:
Barbara (Christian Petzold) - review
Blue Jasmine (Woody Allen) - review
Domestic (Adrian Sitaru) - review
Faust (Aleksandr Sokurov)
Inside Llewyn Davis (Joel & Ethan Coen) - review
Lincoln (Steven Spielberg) - review
Passion (Brian De Palma) - review
Silver Linings Playbook (David O. Russell) - review
Tanta agua (Ana Guevara, Latitia Jorje) - TIFF review
Zero Dark Thirty (Kathryn Bigelow) - review

Spring Break Forever!

Observații: 

• Am decis să nu includ decât filme care au rulat în premieră în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013, în cinematografele din Cluj. Astfel a fost exclus (printre altele) Before Midnight, care a rulat doar în București (pentru că așa gândesc distribuitorii noștri). Ceea ce e păcat, pentru că după părerea mea este cel mai bun film din trilogia lui Linklater.
• Singurul film despre care nu am scris o „recenzie” este Faust, pe care l-am văzut în urmă cu peste 2 ani... Altă bilă albă pentru distribuitori.
• Comparativ cu topurile din anii trecuți, sunt mult mai multe filme americane (sau, mă rog, regizate de americani, unele dintre ele fiind finanțate în Europa). În rest, patru filme europene (unul francez, unul nemțesc, unul rusesc și unul românesc, for good measure) și unul uruguayan.
• Cinci regizori „recidiviști”: Allen, the Coens, Cuarón, Spielberg și Tarantino.

 

Faust

Top Ten 2012
Zece filme proaste din 2013
Topul filmelor românești din 2013

Top 5 Filme Românești 2013

Yey! Încă un an în care am reușit să aduc cinci filme românești într-un top de care să nu îmi fie rușine! Singurul regret este că nu am reușit să văd „Sunt o babă comunistă”, iar pentru a-mi face treaba mai ușoară am ignorat cele câteva documentare pe care le-am văzut la cinema (vezi „Evrei de vânzare” și „Afacerea Tănase”). În rest, sunt perfect împăcat cu alegerile mele și cu ordinea în care le voi numi. Here we go! 

„Domestic” (r. Adrian Sitaru)

1. Domestic (Adrian Sitaru) - review
2. Când se lasă seara peste București sau Metabolism (Corneliu Porumboiu) - review
3. Poziția copilului (Călin Peter Netzer) - review
4. Rocker (Marian Crișan) - review
5. Roxanne (Valentin Hotea) - review

„Rocker” (r. Marian Crișan)

Zece filme proaste pe care le-am văzut în 2013

Ultimul week-end al anului este dedicat recapitulărilor și topurilor. Începem, ca de obicei, cu dudele. Trebuie să menționez că am încercat să mă feresc de filmele proste în 2013, așa că acesta nu este un top 10 propriu-zis, ci doar o enumerare a celor mai nefericite experiențe cinematografice pe care le-am avut în acest an. În ordine alfabetică, acestea au fost: 

”The Bling Ring”

Arthur Newman (regia Dante Ariola) - trailerul îl prezenta ca pe o comedie. Filmul în sine a fost unul dintre cele mai plictisitoare și mai lipsite de direcție producții la care am asistat tot anul. Cei doi protagoniști, Colin Firth și Emily Blunt sunt complet irosiți.

The Bling Ring (Sofia Coppola) - personajele principale ale filmului sunt o ceată de adolescenți superficiali, produse ai culturii tabloide și ai consumerismului. Dar filmul reușește să fie chiar mai superficial decât ei. Pentru niciun moment nu am avut senzația că urmăresc oameni reali, ci caricaturi sau cut-out-uri din carton. Am vrut să-mi placă, am vrut să fie un alt fel de ”Spring Breakers”, dar în schimb a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri ale anului.

Condamnat la viață (Bogdan Dreyer) - un film de care, în varianta în care a ajuns în cinematografe, s-au dezis atât interpreții străini (Keitel și Depardieu) cât și  regizorul. Ce să mai spun? Când un film de Sergiu Nicolaescu ajunge să mi se pară un „original” desecrat de un remake, nu mai am cuvinte. Totuși, am scris mai pe larg aici.

Delivery Man (Ken Scott) - am văzut filmul ăsta din greșeală și asta ar trebui să vă spună totul (în programul inițial era trecut ”The Butler”, care a câștigat destulă bunăvoință din partea mea ca să nu intre în acest top). Pentru Ken Scott este un remake al filmului său anterior, ”Starbuck”, iar pentru Vince Vaughn este doar un nou punct într-un șir parcă interminabil de eșecuri. 

Originalitatea lui ”Elysium”

Elysium (Neill Blomkamp) - nu mi-a plăcut mie ”District 9” foarte mult, dar cred că erau multe lucruri de admirat în acel prim film al lui Blomkamp. Care parcă nu a păstrat nimic din ceea ce a asigurat succesul acelui film, în afară de așa-zisa alegorie politică, la fel de transparentă (și la fel de subțire). ”Elysium” este un SF lipsit de imaginație,dar compensează prin bugetul considerabil și prin pretenția de a fi important.

The Hobbit: The Desolation of Smaug (Peter Jackson) - Enough is enough! Dacă în ultima vreme regizori precum J.J. Abrams, Alfonso Cuaron sau (într-o mai mică măsură) Christopher Nolan au încercat să schimbe prejudecățile despre blockbusterele și francizele pe care Hollywood-ul ni le servește fără discernământ, Peter Jackson pare de-a dreptul „retrograd”. A doua parte din trilogia ”The Hobbit” este un exces - două ore și jumătate de acțiune anostă, CGI de calitate variabilă, dialoguri înflorite și probabil cel mai brusc (și mai stupid) final al tuturor timpurilor. 

The Internship (Shawn Levy) - Wow, două filme cu Vince Vaughn și niciunul cu Nicolas Cage! Există un singur cadru interesant în acest film, cel în care îl vedem pe Vince scrutând Google-ul din spatele ecranului calculatorului. Nu foarte original, dar totuși... În rest, multă vorbărie și puține glume reușite, iar săracul Owen Wilson se chinuie degeaba să injecteze un pic de charismă în această comedie fără râsete. 

”The Internship”, cu Vince Vaughn, cel mai nefericit actor al anului

Nu sunt faimos, dar sunt aromân (Toma Enache) - un film plin de bune intenții, dar de un amatorism imposibil de apărat. Probabil l-aș fi numit cel mai prost film al anului dacă aș fi simțit că am contextul necesar. Totuși, rămâne ca un fel de novelty item, fiind vorbit aproape integral în aromână (un pic de engleză strecurată pe ici-colo). 

The Purge (James DeMonaco) - premisă relativ ok, succes de box-office deloc de neglijat, o continuare în lucru... Dar e atât de anost, atât de repetitiv, atât de umplut de toate clișeele posibile și imposibile... 

Trance (Danny Boyle) - un puzzle fără sens; un dezastru, pur și simplu. Danny Boyle este un regizor inconstant, capabil să cucerească ocazional atât publicul și criticii cu filme sale frenetice, (pseudo-)non-conformiste, hiperkinetice. ”Trance” pare un afront adus fanilor care îi adoră fiecare realizare, iar pentru noi ceilalți, care nu mai așteptăm cine știe ce capodoperă de la Boyle, nu prezintă niciun interes.

Comedy Cluj 2013 - Recap & Top 10

Palmares

Cel mai bun film: Paulette

Cel mai bun regizor: Matteo Garrone, Reality

Cel mai bun scenariu: Populaire

Premiul de interpretare: Ton Kas, Matterhorn

Premiul publicului: Quartet

Acestea sunt rezultatele „oficiale”, dar să vedem și ce cred eu:

Top 10 Competiție

"Reality"

1. Reality (Matteo Garrone)

2. Enough Said (Nicole Holofcener)

3. Russendisko (Oliver Ziegenbalg)

4. Song for Marion (Paul Andrew Williams)

5. Quartet (Dustin Hoffman)

6. Matterhorn (Diederik Ebbinge)

7. English Vinglish (Gauri Shinde)

8. Paulette (Jérôme Enrico)

9. Populaire (Régis Roinsard)

10. Tie pohjoiseen (Mika Kaurismäki)

"Enough Said"

Top 3 cu cifra 3 (post aniversar)

Astăzi se împlinesc trei ani de când scriu cât de cât cu regularitate pe acest blog despre filme. Pentru a marca această ocazia, m-am decis să propun un top 3 al filmelor mele preferate care menționează, undeva prin titlu, cifra trei sau o declinație a acesteia. Pentru a-mi face viața mai ușoară, am decis să elimin din ecuația problemei o anumită trilogie a lui Kieslowski.

1. The Third Man (Carol Reed, 1949) 

De la genericul (și muzica de neuitat) din deschidere, până la ultimul cadru, capodopera lui Carol Reed este o colecție de imagini antologice. Joseph Cotton face unul dintre cele mai bune roluri principale ale carierei, dar show-ul este furat de Orson Welles, cu zâmbetul său charismatic și anecdota sa despre ceasul cu cuc. Toate acestea, plus extraordinara Alida Valli, îl fac pe ”The Third Man” chintesența noir-ului britanic. 

2. Trois vies et une seule mort (Raoul Ruiz, 1996)

Am mai vorbit despre Raoul Ruiz și despre filmele sale fascinante, pline de simboluri și povești, de la „L'hypothèse du tableau volé” la „Mistérios de Lisboa”. În „Trois vies et une seule mort”, facem cunoștință cu un Marcello Mastroianni fermecător, căruia îi cad femeile la picioare. Păcat că în același corp locuiesc mai multe personalități, unele dintre ele ușor auto-distructive, chiar criminale. Filmul este amuzant, inteligent și malițios, dar accesibil - aș zice eu - unui public destul de larg (și nu doar „fanilor” lui Ruiz).

3. 3 Women (Robert Altman, 1977)

Am văzut acest film doar acum câteva săptămâni, dar a devenit Altman-ul meu preferat. Un film cu multiple posibile semnificații, însă fără o explicație adevărată (Altman declară că a visat întregul film), ”3 Women” e un straniu thriller psihologic, iar meritul principal le revine celor două actrițe din rolurile principale - Shelley Duvall și Sissy Spacek - care trebuie să ne reveleze multiplele fațete ale personajelor pe care le interpretează.

TIFF 2013 (4) - Top 12 Competitie

Am să revin cu un review pentru „Corabia lui Tezeu”, filmul indian care a câștigat Trofeul Transilvania anul acesta. Până atunci, însă, vă las cu „tradiționalul” top al filmelor din competiție. Acesta este unul dintre anii în care gusturile mele se cam aliniază cu cele ale juriului. Mai jos voi comenta pe scurt palmaresul.

1. Ship of Theseus (Anand Gandhi)
2. I Catch a Terrible Cat (Rikiya Imaizumi)
3. Tanta agua (Ana Guevara, Letitia Jorje)
4. Wadjda (Haifaa Al-Mansour)
5. Am Himmer der Tag (Pola Schirin Beck) 
6. Nordvest (Michael Noer)
7. Call Girl (Mikael Marciman) 
8. A Hijacking (Tobias Lindholm)
9. It Felt Like Love (Rliza Hittman)
10. The Deflowering of Eva van End (r. Michiel ten Horn)
11. In a Bedroom (Tomasz Wasilewski)
12. Made in Ash (Iveta Grofova) 

"I Catch a Terrible Cat"

Palmaresul oficial: 

Trofeul Transilvania: Corabia lui Tezeu/ Ship of Theseus (r. Anand Gandhi, India) 
Premiul Special al Juriului: Ploaie de vacanță/ Tanta agua (r. Ana Guevara Pose, Leticia Jorge Romero, Uruguay) 
Premiul pentru Cea mai bună regie: Ceasul rău, pisica neagră/ I Catch a Terrible Cat / Koppidoi neko (r. Rikiya Imaizumi, Japonia)  
Premiul pentru Cea mai bună interpretare: Gustav Dyekjær Giese, Nord-Vest/ Northwest/ Nordvest (r. Michael Noer, Danemarca)  
Premiul pentru Cea mai bună imagine: Pankaj Kumar, pentru imaginea filmului Corabia lui Tezeu/ Ship of Theseus
Premiul Publicului: Wadjda (r. Haifaa Al-Mansour, Arabia Saudită, Germania)
Premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj din secţiunea Umbre: Moartea unei umbre/ Death of a Shadow (r. Tom van Avermaet, Belgia)  
Premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film: El limpiador (r. Adrian Saba, Peru)
 
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru categoria Lungmetraj: Aici... adică acolo (r. Laura Căpățână Juller)  
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru categoria Scurtmetraj: O umbră de nor (r. Radu Jude) 
Mențiune specială Zilele Filmului Românesc pentru categoria Scurtmetraj: Claudiu și crapii (r. Andrei Tănase) și Pastila fericirii (r. Cecilia Felmeri)
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru Debut: O lună în Thailanda (r. Paul Negoescu)

"Death of a Shadow"

Nu am văzut niciunul dintre filmele românești premiate (toate la timpul lor, bănuiesc), în afară de „O lună în Thailanda”, despre care prefer să mă abțin să comentez. Dintre scurtmetrajele de la „Umbre” nu am văzut prea multe, ar am văzut - ca prin noroc - câștigătorul, ”Death of a Shadow” (nominalizat și la Oscar anul acesta), care este, într-adevăr, un filmuleț bine făcut, care are o idee bună, iar timpul în care o exploatează nu pune la încercare răbdarea spectatorului. Iar în rolul principal îl avem pe Matthias Schoenaerts (Bullhead, De rouille et d'os), aproape de nerecunoscut. 

Top Ten 2012

Ca de obicei, am luat în considerare doar filmele distribuite oficial în România în 2012. Am să fac poate un fel de top special cu filmele cele mai importante ale anului care nu vor fi aduse la noi în țară, dar asta așa... mai pe la sfârșitul lui ianuarie. Până atunci, va trebui să ne mulțumim cu lista de mai jos, din care măcar primele 5 poziții sunt ocupate de filme foarte bune. 

”Holy Motors”

1. Holy Motors (Leos Carax) - review
2. Habemus papam (Nanni Moretti) - review
3. Oslo, 31. august (Joachim Trier) - review
4. L'Apollonide - Souvenirs de la maison close (Bertrand Bonello) - 

review

5. Le gamin au vélo (Jean-Pierre și Luc Dardenne) - review
6. End of Watch (David Ayer) - review
7. J. Edgar (Clint Eastwood) - review
8. După dealuri (Cristian Mungiu) - review
9. Sin retorno (Miguel Cohan) - TIFF review
10. The Artist (Michel Hazanavicius) - review

”Habemus papam”

Mențiune specială (pentru film de animație): ParaNorman

Notes & Statistics:
- doar doi regizori „recidiviști” (adică au filme și în topurile mele din alți ani): Eastwood și Mungiu; și, în mod surprinzător, doar două filme americane (must be a new low);
- este primul an în care în același top apar două filme care să fi câștigat Trofeul Transilvania la TIFF - Sin retorno și Oslo, 31. august;

”Oslo, 31. august”

Topul din 2011

Topul din 2010