Tuesday, October 30, 2012

După dealuri (România/Franța/Belgia, 2012)

După dealuri
(România/Franța/Belgia, 2012)


Regia și Scenariul: Cristian Mungiu
Cu: Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuță

Rating: 3.5/5

„După dealuri” este cel mai important film românesc al anului, nu doar datorită prestigiului regizorului și intrării în cursa pentru Oscar-uri, dar și prin prisma vâlvei create în jurul subiectului și intențiilor acestui film, inspirat liber din cazul foarte mediatizat al exorcismului de la mănăstirea Tanacu. Povestea filmul se concentrează pe relația dintre cele două protagoniste, care s-au îndepărtat odată ce au părăsit căminul în care au copilărit: una a plecat la muncă în Germania, cealaltă și-a găsit o casă și poate chiar o menire în sânul unei mănăstiri. Cele două nu pot fi mai diferite: Alina, venită din străinătate, este impulsivă, revoltată. Voichița, pe de altă parte, s-a obișnuit cu viața monahală liniștită și nu vrea să părăsească acest loc. Amândouă sunt în fond niște copile, iar Mungiu insistă asupra imaturității fiecăreia, înainte de a introduce conflictul cu cel de-al treilea personaj central al dramei, strania figură părintească reprezentată de părintele care urmează să devină exorcist. 



Sunt multe lucruri care trebuie spuse. Cred că Mungiu a fost conștient că filmul său va fi un eveniment și, în consecință, a încercat să îl îmbogățească cu o serie de pilde sociale cu tentă moralizatoare: uite, poliția face așa, sistemul de asistență socială e așa, medicii fac așa, biserica face așa etc... „4,3,2” era un denunț al unui întreg sistem, construit subtil în jurul unui „fapt divers”. Aici, am impresia că „mesajele” sunt prea ușor telegrafiate către spectator și că situațiile complicate din realitate sunt simplificate. Este regretabil că momente precum întâlnirea cu psihiatrul sau sosirea finală la urgență sunt tratate caricatural. Pe de altă parte, mi-a plăcut cum Mungiu a reinterpretat anumite scene pe care le tot întâlnim în filmul românesc nou: cina de familie (à la „4,3,2”), aici cu maicile în jurul preotului sau interogatoriul cu organele de ordine, care are loc în interiorul bisericii. Iar tot filmul este plin de nice touches, precum secvența în care Voichița aruncă pești vii într-o chiuvetă, jocul cu focus-ul din ultimul cadru sau melodia folosită pe genericul de final.



O altă problemă a filmului a fi că, în încercarea lui de a fi distant, obiectiv, Mungiu pare că se scoate pe el însuși din ecuația filmului. Forța unor filme precum „4,3,2”, „Moartea domnului Lăzărescu” sau cele ale fraților Dardenne (care aici sunt producători) rezidă în capacitatea lor de a privi realitatea brută în ochi, de a-ți arăta un trup mort sau un fetus aruncat pe podeaua din baie. În „După dealuri”, Mungiu evită să fie explicit, lăsând mare parte din exorcism în afara cadrului și filmând adesea scenele mai „dificile” cumva pe deasupra capetelor personajelor. Ceea ce nu ar fi o problemă în sine. Nu mă așteptam (și nu voiam) să văd un nunsploitation, dar efectul secundar al deciziilor lui Mungiu este absența aproape totală a Alinei în ultima parte a filmului. Vedem foarte puțin din suferința ei (atât înainte, cât și în timpul exorcismului) și înțelegem foarte puține lucruri despre ea (dincolo de traseul ei simplificat prin viață: casă de copii - Germania - mănăstire), iar acest lucru mi se pare un defect.



Îmi dau seama că ce am scris sună oarecum negativ, dar nu e intenția mea să demolez acest film. Din contră, cred că este un film care trebuie văzut. În primul rând, pentru că este o sursă pentru lungi dezbateri și cred că încurajează dialogul, mai degrabă decât să atace o religie. În al doilea rând, este foarte bine filmat. Știu că mulți comentatori (unii chiar cu acte în regulă) ar strâmba din nas la ceea ce face Oleg Mutu, dar pentru mine „După dealuri” are cea mai bună imagine din ce am văzut tot anul. Mutu și Mungiu au găsit distanța focală și apropierea de personaje potrivite pentru tonul și povestea pe care s-au înhămat să o spună, iar puterea unor astfel de imagini nu trebuie negată. „După dealuri” nu este plictisitor pentru niciunul dintre cele 150 de minute ale sale. Dar nici nu te ține cu sufletul la gură și nici nu te întoarce pe dos, iar fiindcă ne-am obișnuit cu astfel de experiențe transcendentale de la filmul românesc, filmul lui Mungiu nu poate să nu pară o ușoară dezamăgire.



P.S.: S-a făcut ceva tam-tam prin presă zilele trecute, Mungiu fiind nemulțumit de calitatea proiecției de gală de la Cinema Patria din București și ulterior de dificultățile pe care le-a avut la conferința de presă de la Cluj, la Cinema City, în mall. Din punctul meu de vedere - vina lui! Prima proiecție a filmului în România trebuia să fie în iunie, la TIFF, la Cinema Republica/Florin Piersic, care acum poate satisface toate cerințele pentru o proiecție de bună calitate. 

Monday, October 29, 2012

Hoshi o Ou Kodomo (Japonia, 2011)

Hoshi o Ou Kodomo
(Japonia, 2011)


Regia și Scenariul: Makoto Shinkai

Rating: 4.5/5

Încă un film văzut la retrospectiva Anim'est pe care vreau să îl scot în evidență. ”Hoshi o Ou Kodomo”, cunoscut și ca ”Children Who Chase Lost Voices from Deep Below” în engleză sau, mai simplu, ”Călătorie spre Agartha” la noi, este cea mai recentă creație a lui Makoto Shinkai, autor de anime-uri pe care l-am amintit deja când scriam despre 5 Centimeters per Second”. Comparat cu celelalte filme ale lui Shinkai, care orbeau pline de patos despre trecerea timpului și persistența sentimentelor, ”Călătorie spre Agartha” seamănă mult mai mult cu producțiile studiourilor Ghibli (sub a căror egidă acest film nu a fost produs) și se creionează în special ca un omagiu adus filmelor lui Miyazaki.


Personajele principale ale filmului sunt Asuna, o tânără elevă, și profesorul ei, care descoperă intrarea înspre mitica lume Agartha, ascunsă undeva în adâncul Pământului, unde se pot aventura pentru a încerca să îi readucă la viață pe cei dragi. În cazul profesorului, el este mânat de dorința puternică de a-și reînvia soția, scop pentru care este în stare de orice. Asuna, în schimb, nu este atât de motivată de a-și readuce la viață tatăl sau un prieten recent decedat, astfel încât este mult mai receptivă la minunile cu care noua lume îi întâmpină. Ea reacționează la aceleași imagini la care reacționează și publicul, fascinat de peisajele și compozițiile care îți taie răsuflarea. De mult nu am văzut un film care să îmi solicite simțurile într-un asemenea hal prin sute de stimuli vizuali și auditivi în aproape fiecare cadru. Și, totuși, „Călătorie spre Agartha” nu este deloc obositor. Mai mult, energia și munca insuflată de talentații artiști care l-au realizat îi insuflă parcă din ce în ce mai multă viață de la o secvență la cealaltă.


Bineînțeles, câteva dintre temele care l-au preocupat anterior pe Shinkai se regăsesc și în acest film, inclusiv ideea că poveștile de dragoste nu au un final fericit, chiar dacă sunt în stare să depășească barierele fizicului. Dar sunt mult mai importante temele împrumutate din filmele lui Miyazaki: maturizarea unei copile, descoperirea naturii și legendelor etc. Shinkai copiază oarecum și stilul acestuia, dar nu vreau să zic că avem de-a face cu o simplă copie. Iar atenția pentru detalii specifică lui Shinkai este ceva ce nu se poate împrumuta. Mai degrabă, ”Călătorie spre Agartha” pare o încercare (reușită) de a fi el însuși în lumea altuia, de a încerca ceva nou, fără să-și trădeze propria operă. Se poate ca filmul să pară lung (114 minute), dar eu unul de mult nu am mai văzut un film care să mă facă să vreau să mai petrec câteva ore în lumea sa. 

Saturday, October 27, 2012

Le tableau (Franța/Belgia, 2011)

Le tableau
(Franța/Belgia, 2011)


Regia: Jean-François Laguionie
Scenariul: Jean-François Laguionie, Anik Leray

Rating: 4/5

Tocmai am văzut ultimul film al animatorului francez Jean-François Laguionie la retrospectiva Anim'est de la Cluj-Napoca. „Le tableau” este povestea personajelor dintr-un tablou. Ei se împart în trei caste - Les Toupins (Isprăviții), Les Pafinis (Jumăticii) și Les Reufs (sau Les Roughs, Schițele). Disprețuitori față de ceilalți, Isprăviții le interzic accesul în Castel și plănuiesc să scape odată pentru totdeauna de „indezirabili”. Singura soluție ar fi ca Pictorul să se întoarcă și să își termine creația, dar fiindcă acest lucru tot întârzie să se întâmple, trei personaje, câte unul de fiecare tip, pornesc în căutarea Creatorului, în afara tabloului, ”Prometheus”-style.


Laguionie combină diverse stiluri de animație. În timp ce decorurile sunt în două dimensiuni (și, de obicei, pe mai multe layers), personajele sunt create în 3D, dar contururile care le sunt aplicate atenuează cele trei dimensiuni, astfel încât ele se integrează destul de bine cu fundalul. Privind prima parte a acestui film, poți sesiza senzația de profunzime pe care realizatorii o obțin prin suprapunerea mai multor straturi de animație. Odată ce se pătrunde în atelierul Pictorului, decorurile devin și ele tridimensionale, iar înspre final sunt integrate chiar și imagini live-action.


„Le tableau” este plăcut ochiului, foarte bine animat și bogat din punct de vedere estetic. Mai mult de atât, oferă și destule teme de gândire sau măcar de discuție, fiind un film care vorbește, destul de pe față, despre creația artistică și creația vieții, despre trecerea timpului, despre egalitate socială etc. Inclusiv din aceste motive cred că este și un film pentru toate vârstele, cu două posibile rezerve: muza dintr-un alt tablou care e la bustul gol în fiecare scenă în care apare și câteva secvențe mai „înfricoșătoare”, precum cea în care sunt descoperite tablouri pe care Pictorul le-a distrus din motive necunoscute. Dar fiindcă principalul punct de atracție - cel puțin inițial - al filmului este estetica sa, vă las cu o galerie foto, care să vă convingă să căutați acest film:







P.S.: Plume, strania Schiță care se aventurează în afara tabloului, îmi pare foarte similară cu omulețul lui Gopo din „Scurtă istorie” (și altele). Nice touch, I thought...


Skyfall (UK/SUA, 2012)

Skyfall
(UK/SUA, 2012)


Regia: Sam Mendes
Cu: Daniel Craig, Judi Dench, Javier Bardem, Ralph Fiennes, Albert Finney, Bérénice Marlohe

Rating: 3/5

”Casino Royale” și ”Quantum of Solace” s-au distanțat de producțiile recente cu James Bond prin abandonarea unor trademark-uri ale acestora (Moneypenny, gadget-urile lui Q etc.) și prin adoptarea unui stil mai realist, în care Craig nu este doar o fantezie a masculinității precum Moore sau Brosnan. Pe de altă parte, faptul că cele două filme se leagă printr-un storyline despre o corporație a crimei ne face să ne gândim la „vremurile bune”, când Connery se războia cu Blofeld pe parcursul a mai multor filme. ”Skyfall” abandonează (poate doar pentru moment) acest storyline, intențiile sale - după toate aparențele - fiind să-l readucă pe Bond la epoca pre-”Casino Royale”: Adele cântă pe genericul de debut în stilul Shirley Bassey (more or less), Q este reinventat, reapar câteva gadget-uri, Bond petrece ceva mai multă vreme în birourile din Londra (unde, pe vremuri, își arunca sexos pălăria în fața secretarei Moneypenny) etc. Dar (și este un dar destul de mare), tonul filmului este mult mai melancolic decât ne-am aștepta (deși nu atinge chiar nivelurile siropoase din ”On Her Majesty's Secret Service”), bătrânețea lui Bond este pusă în discuție, un approach pe care Sam Mendes îl stăpânește destul de bine.


Primele două treimi din film sunt, totuși, destul de clasice, iar Mendes face apel - atât tematic, cât și prin structura poveștii și chiar și prin câteva aluzii vizuale - la câteva filme mai vechi cu Bond, dar și la câteva producții de acțiune recente, precum trilogia inițială cu Jason Bourne și, mai ales, ”The Dark Knight” (influență pe care, am citit ulterior vizionării, Mendes o recunoaște pe față). Dar ultimul act este ceva ce nu seamănă cu nimic din ce am văzut până acum într-un film cu James Bond (și nu pot să nu vorbesc despre acesta fără să menționez spoilere). Odată ce acțiunea se retrage în Scoția, la casa părintească a lui Bond (și care dă titlul filmului), filmul devine mult mai intim, concentrându-se asupra relației (ca între o mamă și un fiu, fie el și adoptiv) dintre M și Bond. Se sugerează o dimensiune a acestei relații care nu era evidentă până acum și probabil nu ar fi fost scoasă la lumină dacă Mendes nu ar fi regizat acest film. Rezultatul este creșterea intensității în momentul confruntării finale, când conacul în care se refugiază este asediat și incendiat de villain-ul blond interpretat de Javier Bardem. Operatorul-șef Roger Deakins alege o paletă de culori reținută, dar foarte expresivă, inițial doar cu câteva nuanțe de verde, albastru, maroniu, iar în momentul incendiului plusând cu portocaliu și roșu (secvențe care amintesc de conductele de țiței incendiate dintr-un film subapreciat al lui Mendes, ”Jarhead”).


Trebuie să recunosc că nu am fost foarte impresionat de prima parte a filmului și, poate cu excepția câtorva cascadorii, nu am simțit nimic din „magia” celor mai bune filme cu Bond pe care le-am văzut (și care găsesc combinația perfectă de acțiune, umor și fantezie). Finalul este de asemenea destul de clumsy, redescriind parametrii inițiali ai relației dintre M, Bond și Moneypenny („surpriza” reapariției acesteia se anticipează de la o poștă, and it ain't pretty). Rămâne doar acel ultim act senzațional, care dacă ar fi prezentat separat nu ar fi recunoscut ca făcând parte dintr-un film cu Bond. Nu sunt sigur ce vrea să fie acest ”Skyfall”, dacă vrea să ne ducă înapoi în trecut (când lucrurile erau ușoare pentru Bond) sau înspre un viitor ceva mai zbuciumat sau dacă vrea pur și simplu să facă din Bond un personaj ceva mai uman. Sper ca Mendes să regizeze și următorul film cu Bond și să nu-l facă doar by-the-numbers. Calea pe care a pornit cu ”Skyfall” este vagă, dar poate să ajungă la o destinație neașteptată (atât pentru fani, cât și pentru curioși ocazionali ca mine).


Sunday, October 21, 2012

Comedy Cluj 2012 - Palmares & Bilanț


Cel mai bun film: Un cuento chino (Chinese Take Away)
Cea mai bună regie: Tanya Wexler, Hysteria
Cel mai sub scenariu: Killing Bono
Cea mai bună actriță: Ke Shi, UFO in Her Eyes

Cel mai bun scurtmetraj studenţesc: Până când moartea ne va despărţi (Argentina), regia: Carolina Carrilo
Premiul de excelenţă: Horaţiu Mălăele
Premiul publicului: Tom Sawyer 


”Un cuento chino”

Filmele premiate mai rulează în seara aceasta la Cinema Victoria, deci puteți să le mai prindeți dacă le-ați pierdut. Eu unul nu sunt foarte mulțumit de palmares, dar sunt mulțumit de filmele din festival per ansamblu, atât cele din competiție, cât și din afara ei. Parcă interesul clujenilor a fost mai mic față de anul trecut, însă, poate și din cauza vremii, poate și fiindcă anul trecut am văzut eu mai puține filme, pe care le-am selectat mai din timp. Oricum, ca de obicei, sperăm ca la anul să fie mai bine!

Câteva review-uri extra scurte ale altor filme pe care le-am văzut

”Der Sandmann”

Absurdistan - unul dintre cele mai conflictuale filme pe care le-am văzut - inegal, inconsistent, dar merită o privire. De la tipul care a făcut și ”Baikonur”. 

Cherry - movies are bad at science; this one tries to be better; fails; has interesting love triangle, on the other hand.

Conozca la cabeza de Juan Perez - o poveste cu clovni, magicieni, organizații secrete și o ghilotină. O comedie mexicană absurdă destul de amuzantă, dar nu mai mult de atât.

Eddie: The Sleepwalking Cannibal - un film despre un pictor care folosește un mut somnambul canibal pentru a găsi inspirație pentru tablourile sale. Cel mai mare păcat al filmului este că nu ne arată aproape nimic - gore-ul este minimal, iar picturile așa-zis geniale sunt tot timpul în afara cadrului.

Der Sandmann - idee excelentă, scenariu foarte bun, păcat că nu este pus în scenă de un regizor mai talentat. Oricum, a fost cel mai bun film pe care l-am văzut în ultimele zile ale festivalului și numai bun ca încheiere. 


 

Saturday, October 20, 2012

Comedy Cluj 2012 - Top 9 Competiție

Premiile se vor acorda peste câteva ore, dar până atunci eu ofer obișnuitul top personal.

”UFO in Her Eyes”

1. UFO in Her Eyes
2. The Runway
3. Baikonur
4. Hysteria
5. Un cuento chino
6. Montevideo
7. Killing Bono
8. Stanje soka
9. The Trip


Overall, competiția de anul acesta a fost la un nivel acceptabil, parcă ceva mai ridicat decât în alți ani (sau chiar decât unele ediții ale TIFF-ului). Despre filmele de mai sus (și nu numai), am scris deja zilele trecute, iar tot coverage-ul de la Comedy Cluj 2012 este aici: http://poisonwhiskey.blogspot.ro/search/label/Comedy%20Cluj%202012.

Și câteva cuvinte despre ”Montevideo”
În afară de faptul că proiecția a fost de o calitate foarte slabă (întârziere 30 de minute, întrerupere 15 minute, sunet care venea dintr-o singură boxă), filmul a curs destul de bine având în vedere că a durata efectivă (și excesivă) este de 140 de minute. ”Montevideo” este un fel de epic istoric cu buget considerabil despre asamblarea primei echipe naționale a Iugoslaviei (compusă din sârbi, totuși) pentru campionatul mondial din Uruguay, în 1930. În afară de câteva accente tipic balcanice, filmul este făcut (atât ca look cât și ca storyline) după o rețetă deja bine cunoscută în alte țări (în special SUA și Franța). Totuși, este un film de mare public bine făcut, care își permite să ceară ca oamenii să iasă din case pentru a-l vedea (spre deosebire de unele producții de pe la noi... nu dau nume...) Ieri era în topul preferințelor pentru Premiul Publicului. Ce va câștiga de fapt, vom afla în această seară. Iar la anul sau peste vreo doi ani, poate o să avem ocazia să vedem și continuarea, care acum este în pregătire.



Friday, October 19, 2012

Comedy Cluj 2012 - Competition Update (2)

În acest moment, am văzut toate filmele din competiție, în afară de ”Montevideo”, pe care probabil o sa-l prin mâine la amiază. Până atunci, ultimele 3 pe care le-am văzut sunt:

Un cuento chino (Argentina/Spania, 2011, r. Sebastián Borensztein)
Ricardo Darín joacă în filme de multă vreme, dar odată ce ”El secreto en sus ojos” a luat Oscar-ul pentru film străin, a devenit mai cunoscut pe plan internațional. Cu trei filme recente - ”El secreto...”, ”Carancho” și, acum, ”Un cuento chino” - Darín demonstrează că poate juca o mare varietate de roluri, dar și că are norocul să fie unul dintre puținii actori cărora li se oferă roluri atât de ofertante. Cât despre ”Un cuento chino”, acesta este un film care te păcălește să crezi că este ceva mai bun decât este de fapt. Deși este 100% previzibil (mai puțin nefericitul accident bovin din deschidere) și nu are nimic nou de spus, tonul cu care este realizat este foarte agreabil, interpretările sunt la înălțime, iar cei de pe ecran par oameni adevărați și nu personaje dintr-un scenariu. Totuși, actul al doilea este cam lălăit, iar al treilea cam fușerit, schimbarea pe care o așteptam de la protagonist petrecându-se destul de brusc, promptată de constatarea că destinul său este legat de cel al chinezului pe care îl găzduiește. 

Stanje soka (Slovenia/Bulgaria/Serbia/Bosnia și Herzegovina/Macedonia, 2011, r. Andrej Kosak)
Una dintre oile negre ale competiției, ”Stare de șoc” își împrumută (ca să spun frumos) plot-ul din povestea bărbierului din ”The Great Dictator”: Peter, muncitor într-o fabrică, este copleșit de primirea unei distincții muncitorești în 1986 și devine catatonic, stare din care nu se trezește decât peste 10 ani, când Iugoslavia nu mai este, Slovenia este independentă, naționaliștii și capitaliștii umblă liberi, iar nevasta tocmai s-a însurat cu cel mai bun prieten al său. Sunt câteva poante amuzante pe parcurs, dar nimic din ce să nu fi văzut deja în filmele care satirizează tranziția. Filmul pare să aibă și o agendă politică cel puțin dubioasă (din perspectiva mea de anti-comunist, cel puțin), dar nu îmi permit să comentez despre situația politică a unei țări pe care nu o cunosc foarte bine. Oricum, defectele filmului sunt altele: o premisă ofertantă, dar un scenariu slab, dialoguri telegrafiate, o regie neremarcabilă, un deznodământ care pare să vină de nicăieri (doar din ”The Great Dictator”, eventual), interpretări în general slabe și lipsa unei înclinații reale a celor implicați pentru satiră politică.

Hysteria (UK/France/Germany/Luxembourg, 2011, r. Tanya Wexler)
Acest film s-a lăsat așteptat - țin minte că primul trailer l-am văzut în urmă cu mai mult de un an de zile. Totuși, când într-un final a apărut pe ecrane în câteva țări, a fost primit cu un entuziasm reținut, nu doar din cauza subiectului unicat (inventarea vibratorului în Londra victoriană), dar și prin spin-ul feminist care îi este dat poveștii. Sunt câțiva actori foarte buni în acest film, nu doar Jonathan Pryce sau Rupert Everett, dar și relativii new-comeri Hugh Dancy și Felicity Jones. Maggie Gyllenhaal este destul de iritantă în anumite scene, dar cred că acesta este și scopul, chiar dacă până la urmă reușește să îi câștige inima (și respectul) protagonistului cu mâini dibace. ”Hysteria” este un film care ar putea avea succes și pe ecranele de la noi (nu îndrăznesc să presupun că ar putea fi chiar preluat de vreun distribuitor), fiind evident că în spatele său au stat oameni cu talent veritabil pentru comedie.


Wednesday, October 17, 2012

Comedy Cluj - 2 Days in New York


”2 Days in New York” este o continuare și un remix al unuia dintre filmele precedente regizate de Delpy, ”2 Days in Paris”. Ambele sunt filme cu occidentali ale căror ocupații artistice, „liberale” le oferă o viață stabilă din punct de vedere financiar, așa că își petrec restul timpului certându-se pentru restul first world problems pe care le resimt. În plus, amândouă seamănă cu filmele lui Woody Allen, dar cărora le lipsește inspirația (de exemplu, Allen ar fi făcut un regal din premisa artistei care își vinde sufletul, literally). ”2 Days in New York” aduce o singură îmbunătățire, înlocuindu-l pe Adam Goldberg (protagonistul primului film) cu Chris Rock, care este mult mai charismatic în rolul actualului concubin al lui Delpy și principalul furnizor de râsete (care devin din ce în ce mai rare pe măsură ce filmul progresează). Este și o ocazia pentru Rock să arate că poate să facă un pic mai mult decât doar să-și transpună rutina de stand-up pe marele ecran.


Julie Delpy nu este cine știe ce regizoare, dar e well connected, și de aceea își permite să lucreze cu ce actori vrea (nu doar Rock, dar și Vincent Gallo sau Daniel Brühl, care au cameo-uri inutile) și să facă un sequel pe care nimeni nu îl aștepta. Îmi amintesc totuși o vreme când juca în filme bune și e păcat că imaginea pe care și-a creat-o în ultimii ani o asociază mai degrabă cu proiecte self-centered și superficiale, precum cele două ”2 Days...” și ”The Countess”. Recunosc că nu am pornit cu așteptări mari înspre filmul de față, dar nici măcar acestea nu au fost îndeplinite. Am râs un pic la început, dar toată șmecheria cu familia enervantă și exagerat de franțuzească a devenit obositoare de la o vreme, iar apoi chiar plictisitoare. Nici măcar Chris Rock nu m-a mai putut face să râd în secvența extinsă în care i se „spovedește” lui Obama, înainte să decidă să se reîntoarcă la personajul jucat de Delpy. 


Monday, October 15, 2012

Comedy Cluj 2012 - Competition Update

Trei filme din competiția Comedy Cluj care mi-au plăcut și pe care le recomand, pentru că probabil nu o să mai existe o a doua ocazie să fie văzute la cinema pentru niciunul dintre ele, nu sunt rele deloc și sunt proiectate de pe pelicule de bună calitate.

Baikonur (Germania/Rusia/Kazahstan, 2011, r. Veit Helmer)
Titlul este dat de un cosmodrom din Kazahstan operat de ruși, dar focusul filmului este pe băștinașii care locuiesc în deșertul din jurul acestui cosmodrom și care trăiesc din fierul vechi care aterizează din cer de fiecare dată când este vreo lansare. Filmul - o coproducție internațională care pare să fi dispus de ceva buget - este foarte melancolic, tonul său este aproape elegiac, iar ritmul este destul de lent, ceea ce face să pară că secvențele nu se leagă foarte bine între ele și că realizatorii au fost nehotărâți. Până la urmă, însă, lucrurile par să se lege în final, iar această impresie de lipsă de coeziune s-ar putea să fi fost doar o problemă de optică din partea mea. Oricum, într-o epocă în care guvernul american nu este dispus să finanțeze NASA, iar Hollywood-ul nu mai este interesat de astronaut ca prototip de erou, este totuși încurajator că cineva ține visul cuceririi spațiale în viață.

UFO in Her Eyes (Germania/China, 2011, r. Xiaolu Guo)
În China rurală, Kwok Yun vede un obiect ciudat pe cer. Imediat după aceea, salvează un turist american (Udo Kier) mușcat de un șarpe, care ulterior îi va trimite niște bani. Șefa satului, însă, va folosi „donația” americanului pentru a re-educa sătenii și a exploata comercial recenta întâlnire extraterestră prin planuri capitaliste de îmbogățire rapidă duse la îndeplinire în stil mao-ist. Filmul de-abia este o comedie, satira este destul de acidă, iar realizatorii par să ia foarte în serios mesajul pe care îl transmit despre distrugerea unei comunității și a unor tradiții. În punctul culminant, sărbătorirea în cerc restrâns a recentelor succese de către membrii „de vază” ai satului este juxtapusă unei revolte a fermierilor împotriva utilajelor de construcție. Pe de altă parte, ”UFO in Her Eyes” are și un stil vizual aparte, profitând la maxim de peisajele zonei și apelând la simboluri (precum copacul de lângă care Kwok Yun vede UFO-ul, care apare în mai multe secvențe înainte să fie tăiat și care este, probabil, identificat cu centrul universului). Sunt lucruri care nu mi-au plăcut atât de mult și probabil nu este un film pentru toate gusturile, dar eu unul nu îmi amintesc să fi văzut vreun alt film ca el. Deocamdată, este favoritul meu din competiție.

The Runway (Irlanda/Luxemburg, 2010, r. Ian Power)
Am vrut să văd acest film pentru că îmi place Demián Bichir (”A Better Life”, ”Savages”), care de data aceasta joacă rolul unui pilor sud-american care se prăbușește lângă un sat din comitatul irlandez Cork și devine tată de împrumut pentru un băiat de nouă ani. Naiv și fermecător, spielberg-ian pe alocuri (se petrece în epoca lui E.T.), dar amintindu-ne și de ”Son of Rambow”, ”The Runway” este probabil cel mai plăcut film din întreaga competiție. Nu este un film eminamente de festival și ar merita să aibă o ieșire ceva mai amplă pe ecrane (chiar și pe la noi). Un alt atu este coloana sonoră, o combinație de rock-'n-roll și blues american care reușește ca prin minune să se potrivească cu povestea.






Comedy Cluj Review - The Angels' Share


”The Angels' Share”, cel mai recent film al lui Ken Loach, a rulat aseară în premieră la noi în țară (sau cel puțin cred că în premieră), la Cinema Florin Piersic, în cadrul Comedy Cluj. Filmul vine recomandat de o distincție importantă - Premiul Juriului la Cannes în mai, pe care, sincer, nu cred că îl merita, dar acest lucru nu înseamnă că nu este un film de mare public bine făcut. În prim plan avem un tânăr infractor din Glasgow condamnat la 300 de zile de serviciu comunitar, care pune la cale - alături de alți trei „colegi” - un plan perfect pentru a-și rezolva toate problemele, după ce descoperă că are un talent înnăscut pentru degustarea whiskey-ului.


Filmul este undeva între ”Whisky Galore!” și ”The Full Monty”, fără să aibă wit-ul sau excentricitatea niciunuia dintre ele. Loach pare mai interesat de aspectele sociale („capcana” socio-economică din care tânărul nostru nu poate scăpa), dar talentul său regizoral este cel mai evident în ultimul act al filmului, în care cei patru își duc planul la îndeplinire - cele câteva scene de thriller low-key pur te țin cu sufletul la gură. Întrebarea care se pune este dacă aceste scene ar fi funcționat fără expozițiunea extinsă în care ajungi să cunoști personajele și, poate, să empatizezi sau chiar să te identifici cu problemele lor. Aș fi tentat să spun că răspunsul este nu. Dar chiar dacă lui ”The Angels' Share” îi ia mult până să devină un heist-movie decent, nu dezamăgește și, în orice caz, este mult mai reușit decât ultima încercare a lui Loach de a face comedie altfel (insipidul ”Looking for Eric”). 

Sunday, October 14, 2012

Comedy Cluj 2012 - Day Two


Killing Bono (2011, r. Nick Hamm)
Un alt film britanic din competiție, ”Kiiling Bono” este o poveste cvasi-inspirată de fapte reale despre doi frați cu ambiții de staruri rock, care nu reușesc să iasă din umbra marilor U2, alături de care au copilărit. Filmul este complet neremarcabil, dar nu aș spune că este chiar un rateu. Cele mai bune secvențe sunt cele în care trupa celor doi frați (numită inițial The Undertakers, apoi Shook Up!) concertează, foarte bine filmate și destul de lungi pentru a surprinde dinamica dintre cei doi frați pe scenă (și nu doar în disputele dialogate pe care le tot au de-a lungul filmului). În rest, povestea pare manipulată până la refuz, înmulțindu-se neverosimil numărul de ghinioane, coincidențe nefaste și decizii proaste ale căror consecințe le suferă personajele principale. Per ansamblu, filmul este repetitiv și inert, cu câteva erupții de mișcare și „culoare” (aparițiile lui Pete Postlethwaite, în ultimul său rol; confruntarea on-stage dintre cei doi protagoniști și încă vreo două-trei).

Friday, October 12, 2012

Comedy Cluj 2012 - Day One


Tucker and Dale vs Evil (2010, r. Eli Craig)
Am mai vorbit deja despre comedia horror ca fiind un gen greu de stăpânit, dar și subapreciat. În ultima vreme, producțiile de acest gen (vezi ”Scream 4” sau ”The Cabin in the Woods”) mizează tot mai mult pe pastișă și pe abordarea meta, post-modernă, iar o comedie horror autentică (precum ”Re-Animator”) pare să fie din ce în ce mai rară. ”Tucker and Dale vs Evil” este mai degrabă o parodie a genului și personajele interpretează întâmplările pe care le trăiesc și pe care nu le înțeleg din perspectiva convențiilor filmelor de groază (adolescenții sunt convinși că sunt într-un horror à la ”Texas Chainsaw Massacre”, în timp ce cei doi hillbillies nevinovați sunt convinși că sunt victimele colaterale ale unui cult de sinucigași). Filmul nu dezamăgește, durează exact cât de mult trebuie și are personaje mai tridimensionale decât v-ați putea aștepta într-o primă fază (ok, doar două dintre ele, dar e de ajuns și așa). 


”The Trip”

The Trip (2010, r. Michael Winterbottom)
În 2005, Michael Winterbottom făcea alături de Steve Coogan și Rob Brydon o mică capodoperă intitulată ”A Cock and Bull Story”, excelentă satiră britanică aflată undeva la intersecția dintre ”8 1/2” și ”Barry Lyndon” (da, este posibil așa ceva). ”The Trip” este corolarul inutil, televizual și ineficient al acestui mare film. Editat dintr-un serial TV de 6 episoade, îi urmărește pe Coogan și Brydon vizitând nordul Angliei, luând prânzul la restaurante selecte și etalându-și (în scene câteodată interminabile) talentul pentru imitarea unor voci celebre (Pacino, Hopkins, Connery, Caine etc.) ”The Trip” insistă pe criza vieții de mijloc și auto-lamentarea persoanei create de Coogan, în timp ce Brydon pare mai degrabă un simplu clovn. Montat stângace și cu lungimi obositoare pe alocuri, filmul nu are nimic de zis ce nu s-a spus deja și nu și-ar fi putut găsit locul în competiția festivalului în absența celor trei nume mari (more or less) de pe generic.

Wednesday, October 10, 2012

Looper (SUA/China, 2012)

Looper
(SUA/China, 2012)
 

Regia: Rian Johnson
Cu: Joseph Gordon-Levitt, Emily Blunt, Paul Dano

Rating: 3/5

”Looper” e mai mult o reproducere a momente celebre/esențiale din filmele science-fiction ale ultimilor 30 de ani decât un film de sine stătător. De la ”Blade Runner” la ”The Adjustment Bureau”, trecând prin ”Terminator”, ”Twelve Monkeys” sau ”The Matrix” (plus un împrumut horror din ”The Omen”), filmul lui Rian Johnson nu trebuie să facă mai mult decât să reflecte aceste filme. Principala momeală pentru public este premisa: Joseph Gordon-Levitt este Joe, un asasin din mijlocul secolului XXI care ucide oameni trimiși din viitor pentru a fi asasinați, totul luând o turnură proastă când cel pe care trebuie să-l ucidă este chiar viitorul său self, interpretat de Bruce Willis.


Timpul din ”Looper” este maleabil. Nu există un viitor absolut, inevitabil, iar acțiuni din trecut/prezent pot modifica viitorul în timp real. Acesta este cel mai fascinant lucru la ”Looper” - posibilitatea de a exista un număr infinit de viitoruri posibile. Din păcate, acest fir nu este exploatat până la capăt, Johnson & co. oferindu-ne doar două-trei posibile scenarii. Până și premisa confruntării dintre cei doi Joe se dovedește a fi prea slabă pentru a putea susține narațiunea acestui film, astfel încât a două jumătate a filmului devine mai degrabă o dramă romantică, o dată cu introducerea personajului jucat de Emily Blunt, tonul devenind mult mai intim, mai personal în secvențele pe care aceasta le are alături de Gordon-Levitt sau de Pierce Gagnon, care îl interpretează pe sinistrul său fiu de 6 ani.


În ciuda a cele spuse mai sus, ”Looper” este un film stilat, nu doar stilizat, caracteristică pe care o are în comun cu primul film al lui Rian Johnson, ”Brick”, un foarte interesant neo-noir. Se mișcă într-un ritm destul de alert, dar nu chiar destul de repede încât să nu observi inconsistențele de la nivelul scenariului. Pentru un cinefil avizat, poate fi o ocazie rar întâlnită de a face multiple conexiuni cu alte filme și a medita asupra unui gen care se reînnoiește prin apelul constant la temele și motivele vizuale ale celor mai de succes reprezentanți ai săi. Totuși, la fel ca și ”In Time” sau ”The Adjustment Bureau”, poate că și ”Looper” ar funcționa mai bine ca un episod din Zona crepusculară sau - ca să nu ne încredem prea mult în televiziune - ca un scurt sau mediu-metraj. 


Tuesday, October 9, 2012

End of Watch (SUA, 2012)

End of Watch
(SUA, 2012)


Regia: David Ayer
Cu: Jake Gyllenhaal, Michael Peña, Anna Kendrick

Rating: 4/5

Sunt puțin surprins chiar și eu de rating-ul mare pe care i-l dau acestui film. ”End of Watch” arată precum un interracial buddy-cop movie la intersecția dintre ”Lethal Weapon” și ”Training Day” (care îl are în comun pe regizorul David Ayer, pe atunci doar scenarist), filmat parțial în stil found-footage (personajul interpretat de Jake Gyllenhaal își înregistrează misiunile) și care pentru o bună parte de timp este foarte episodic, prezentând diferite razii pe o perioadă de timp de câteva luni. Plasat în Los Angeles, într-o zonă cu criminalitate foarte ridicată și multiple conflicte inter-etnice pentru controlul traficului de droguri, filmul este unul dintre cele mai realiste, gritty și viscerale filme de gen făcute vreodată. Iar una dintre laudele supreme pe care filmul a primit-o a fost din partea lui William Friedkin - autor al ”The French Connection” - care l-a numit „probabil cel mai bun film cu polițiști făcut vreodată”.


Dacă filmele de acest gen mizează pe mis-match-ul artifical, glumeț, dintre cele două personaje, Gyllenhaal și Peña sunt foarte credibili în rolul a doi polițiști parteneri care sunt și foarte buni prieteni și petrec la fel de mult timp discutând despre soțiile lor pe cât patrulează pe străzile din South Central. Mai mult, spre deosebire de filmele anterioare scrise sau regizate de David Ayer (nu doar ”Training Day”, dar și ”Street Kings”), nu se insistă foarte tare asupra corupției sau problemelor de jurisdicție din interiorul forțelor de ordine. Ce contează aici este relația dintre cei doi protagoniști și lenta progresie a narațiunii înspre un showdown și un deznodământ pe care spectatorul le intuiește de ceva vreme, dar pe care personajele principale nu le pot anticipa. Un alt lucru interesant este că Ayer nu își glorifică personajele - deși aceștia își pun viața în pericol de mai multe ori pentru a salva multe vieți, ei nu sunt prezentați și nu se consideră ca fiind eroi. Momentul cel mai exemplificator în acest sens este discuția în care cei doi povestesc cum au fost certați de neveste pentru că s-au aruncat într-o casă în flăcări pentru a salva copiii altora. 


”End of Watch” a fost o surpriză plăcută și e cu siguranță un candidat pentru una dintre pozițiile din a două jumătate a topului de final de an. Dacă ar fi să am câteva rezervări în privința sa, ar fi faptul că pare să fi venit cu câțiva ani prea târziu, într-o epocă în care suntem supra-saturați de filme found-footage, care încep să devină din ce în ce mai neinteresante. Nu ar fi fost rău ca acest film să apară în aceeași perioadă cu ”Redacted”, un film destul de slab al lui DePalma, dar care simulează destul de dibace înregistrările „ad-hoc”, folosind nu numai înregistrări ale personajelor principale, dar și ale unor camere de supraveghere sau clip-uri postate pe youtube. Din acest punct de vedere, cred că este mai bine că ”End of Watch” este doar parțial found-footage și că acest stil de filmare este împrumutat și pentru cadre sunt evident filmat de un obiectiv „obiectiv”. O altă hibă ar fi ultima secvență, care încearcă să ne scoată din film cu zâmbetul pe față, ceea ce este inutil și contra-productiv, dar putem să ne închipuim că filmul s-a terminat cu 2-3 minute mai repede și să ignorăm acest aspect. 


Monday, October 8, 2012

Comedy Cluj 2012 Preview

Comedy Cluj a început timid în 2009, cu două prime ediții modeste. Anul trecut, însă, la a treia ediție, festivalul a crescut brusc și a făcut orașul să vibreze. În 2012, campania de promovare a început bine, iar un poster mare cu un cameleon (noua siglă a festivalului) arborat pe fațada Casei de Cultură promite încă o ediție reușită. Se remarcă oarecum competiția de anul acesta, în care cinematografia britanică și irlandeză este foarte bine reprezentată de filme ca Hysteria (regia Tanya Wexler), The Trip (r. Michael Winterbottom), The Runway (r. Ian Power), Killing Bono (r. Nick Hamm), printre ele infiltrându-se un film chinezesc (UFO in Her Eyes), unul kazah (Baikonur), unul argentiniano-spaniol (Un cuento chino), unul sloven (Stare de șoc) și un fel de epic sârbesc (Montevideo). În afară de acestea, recomand cu căldură „Moonrise Kingdom”, „Juan of the Dead” (și, de fapt, întreaga secțiune comedy-horror) și „Une vie de chat” (nominalizat la Oscar-ul pentru animație în 2011). Iar eu am să încerc ultimele filme ale lui Jason Reitman și Ken Loach (Young Adult și, respectiv, The Angels' Share), precum și alte câteva filme despre care încă nu știu nimic (dar despre care mai mult ca sigur că voi scrie apoi). Enjoy!