Wednesday, July 31, 2013

Mud (SUA, 2012)

Mud
(SUA, 2012)


Regia: Jeff Nichols
Cu: Matthew McConaughey, Tye Sheridan, Jacob Lofland, Reese Witherspoon, Sam Shepard, Sarah Paulson, Michael Shannon

Rating: 3.5/5

Matthew McConaughey continuă să ne impresioneze de vreo doi ani încoace, alegând să joace personaje din ce în ce mai complexe și mai întunecate. Bine, a cam început să epuizeze tipologiile sudiste, motiv pentru care va pleca pe Wall Street în următorul film al lui Martin Scorsese. În ”Mud”, însă, este un nelegiuit care se ascunde de lege pe o insuliță pustie din delta Mississippi-ului. Acolo este găsit de doi băieți de 14 ani, Ellis (Tye Sheridan) și Neckbone (Jacob Lofland). Aceștia sunt de acord să îi aducă de mâncare, să îl ajute să recondiționeze o barcă eșuată într-un copac cu ocazia ultimei inundații și chiar să devină intermediari între Mud (căci aceasta este porecla sa și singurul apelativ care ne este furnizat) și iubita sa, Juniper (Reese Witherspoon), care se ascunde într-un motel din apropiere. Problema este că Ellis (adevăratul personaj principal al acestei povești) se află la o vârstă fragilă și - mai mult de atât - se confruntă cu o serie de probleme apăsătoare: posibilul divorț al părinților săi, care ar fi urmat de inevitabila mutare de pe casa plutitoare în care locuiesc acum, dar și prima dragoste, pentru o fată mai în vârstă decât el.



”Mud” nu este la fel de bun ca filmul precedent al lui Jeff Nichols, ”Take Shelter”, în care psihicul afectat al personajului principal (interpretat de genialul Michael Shannon, pe care îl regăsim aici într-un rol episodic) dădea naștere unei adevărate apocalipse. ”Mud” se petrece în lumea lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn și este o felie de Americana ca la carte, cu foarte puține update-uri contemporane. Acțiunea ar fi putut fi la fel de bine plasată în urmă cu un secol și jumătate. Este inevitabilă comparația cu ”Beasts of the Southern Wild”, cel mai recent film de succes care este plasat în aceeași lume. Dacă filmul lui Benh Zeitlin alegea realismul magic și parabola socio-politică (cu un pic de SF implicit pe post de condiment), Jeff Nichols se mulțumește cu simpla evocare, în culori idilice, a unui colț al Americii care pare, în același timp, să nu se schimbe niciodată, să fie amenințat continuu de schimbare și să nu fi existat cu adevărat niciodată, decât în imaginația poeților și cineaștilor.



Filmul este și un coming-of-age-story, o poveste inițiatică în care tânărul Ellis - care poate nu este la fel de neștiutor pe cât pare - primește câteva lecții rapide despre ce înseamnă să fii bărbat. El este introdus într-o lume a solidarității masculine, în care femeile nu sunt de încredere. Poate acesta este aspectul cel mai regretabil al filmului. Mizând pe o perspectivă „băiețească”, Jeff Nichols nu le dă aproape nimic de făcut unor actrițe foarte talentate precum Reese Witherspoon și Sarah Paulson. Iar săraca Bonnie Sturdivant (debutantă, în rolul febleței lui Ellis) este tratată de-a dreptul misogin. Aceste lipsuri și o oarecare rigiditate sau previzibilitate cu care decurge acțiunea sunt în bună parte compensate de jocul lui McConaughey - personajul pe care îl construiește este undeva între idealul romantic al genului reprezentat de Clyde Barrow și străinul perturbator din ”Teorema” lui Pasolini. Dimensiunea sa hors-la-loi este completată de o mitologie proprie și personală, compusă din numeroase talismane, tatuaje și ritualuri.


P.S.: La peste un an de la premiera sa de la Cannes, ”Mud” nu are o dată de premieră în cinematografele din România. De fapt, din ultimele șase filme ale lui McConaughey - cele care i-au adus (re)aprecierile criticilor de pretutindeni - doar jumătate au ajuns pe la noi. Pentru că de ce să arătăm aceste filme și altora decât cinefililor avizați care pornesc în căutarea lor pe internet?

Sunday, July 28, 2013

Nobody's Daughter Haewon (Coreea de Sud, 2013)

Nugu-ui ttal-do anin
(Coreea de Sud, 2013)



Regia: Hong Sang-soo
Cu: Jeong Eun-Chae, Seon-gyun Lee, Joon-sang Yoo, Jane Birkin

Rating: 4/5

A venit vremea să primim iar vizita lui Hong Sang-soo, acest Woody Allen coreean (face cel puțin un film pe an de ceva vreme bună, repunând în scenă teme și secvențe similare). În ultimul său film, ”In Another Country”, Isabelle Huppert vizita o stațiune litorală coreeană în pielea a trei femei diferite. Secvența de deschidere a lui ”Nobody's Daughter Haewon” ne aduce aminte de filmul precedent: protagonista noastră de 20 de ani întâlnește o actriță celebră (Jane Birkin în cameo) și schimbă cu ea câteva cuvinte într-o engleză ușor chinuită. Haewon studiază actoria, iar străina o încurajează și îi laudă frumusețea. Chiar dacă Birkin nu mai apare și nu mai este menționată, acest moment este unul dintre principalele catalizatoare a „crizei” prin care va trece tânăra Haewon, undeva de la mijlocul filmului până spre sfârșit. Al doilea moment este despărțirea de mama ei, care pleacă pentru a se stabili în Canada. Iar primul act este completat de dezvăluirea existenței unei relații secrete între Haewon și un profesor de-al ei (care este și regizor de film) și o stânjenitoare petrecere alături de colegi de facultate.



Cei doi se despart, iar partea a doua a filmului este dominată de trei întâlniri. Prima cu un alt profesor, tot coreean, dar stabilit în SUA, decorat de președinte și prieten cu Martin Scorsese, care o invită pe Haewon la o cafea în ultima sa zi pe tărâmul natal. Ulterior, Haewon revizitează parcul în care s-a despărțit de regizorul Lee alături de o prietenă care este de șapte ani într-o relație cu un bărbat căsătorit. Iar la final, Lee reapare, obligând-o pe Haewon să ia o decizie cu privință la viitorul lor. Este evident că filmul are o structură „în oglindă” și că evenimentele din a doua parte sunt direct legate de dilemele pe care le are protagonista noastră în acel moment. Filmul se termină cu o supriză-glumiță pe care nu o să o dezvălui, dar care explică câteva dintre momentele mai bizare din această a doua parte, precum taxi-ul chemat telepatic de profesorul „american” sau situația similară, doar că mult mai avansată, în care se află prietene lui Haewon.



Hong Sang-soo își construiește filmul din planuri-secvență, insistând asupra timpului necesar fiecărei acțiuni, oricât de stânjenitoare ar fi aceasta pentru personajele principale. Structura „în oglindă” a filmului se remarcă și la nivelul cadrelor individuale, spectatorul atent putând observa multe repetiții ale unor acțiuni, revizitarea acelorași locații, dar niciodată mai mult de două ori și aproape în aceeași ordine (aproape că m-aș încumeta la o a doua vizionare, side-by-side, a celor două părți ale filmului). Ce este însă interesant la regizorul coreean (și se remarcă și în filmele sale anterioare) este cât de dezolante poate să facă să arată spațiile în care se întâmplă povestea. Străzile sunt aproape neumblate de alți trecători, parcurile sunt pustii, vremea este tomnatică, înnorată, cețoasă. Lui Hong Sang-soo îi place să își scoată în evidență actorii (care poartă întotdeauna tușe de culoare puternice), pe un fundal aproape monocrom. 

”Nobody's Daughter Haewon” este un superb studiu de personaj și propune o actriță foarte talentată, Jeong Eun-Chae. La rândul său, Hong Sang-soo își conservă și își îmbogățește stilul vizual. Prezentat în competiție la Berlin anul acesta, a fost probabil unul dintre cele mai bune filme de acolo (mai bun cu siguranță decât trei dintre filmele - bune! - premiate pe care le-am văzut: Gloria, Poziția copilului și Prince Avalanche). S-ar putea să fie unul dintre cele mai bune filme ale anului. Din păcate însă, la noi nu îl va distribui nimeni și nu va perturba ecranele cinematografelor din România.



Saturday, July 27, 2013

The Wolverine (SUA, 2013)

The Wolverine
(SUA, 2013)


Regia: James Mangold
Cu: Hugh Jackman, Tao Okamoto, Rila Fukushima, Haruhiko Yamanouchi, Will Yun Lee, Famke Janssen

Rating: 3/5

Cred că am mai spus asta, dar în general prefer filmele cu X-Men celorlalte adaptări cinematografice cu super-eroi Marvel. E greu de spus exact de ce. Cu siguranță că temele explorate și varietatea personajelor pe care le poți avea într-un singur film (fără să trebuiască zece ani de set-up ca în cazul lui ”The Avengers”) sunt importante, dar părerea mea este că și filmele sunt ceva mai bune decât media filmelor cu super-eroi (cu excepțiile de rigoare, evident). ”The Wolverine” este mai mult decât un nou spin-off cu personajul interpretat de Hugh Jackman (precum îngrozitorul ”X-Men Origins: Wolverine”) - acțiunea se petrece după evenimentele din ”The Last Stand” și este direct legat - printr-o secvență-bonus care apare în timpul genericului de final - de următorul film, ”Days of Future Past, care va reuni starurile din trilogia inițială cu cele din ”X-Men: First Class”. Încadrat de aceste filme „importante” ale seriei, ”The Wolverine” este o agreabilă digresiune alături de cel mai popular personaj al seriei, explorând psihicul acestuia ceva mai mult decât în filmele anterioare.



Povestea este bazată pe o serie de benzi desenate din anii 80, în care Wolverine călătorește în Japonia. Restul detaliilor sunt mai puțin importante, dar trebuie menționat că scenariștii au adăugat cam tot ce-i trebuie unui film occidental care vizitează Țara Soarelui-Răsare: bomba atomică de la Nagasaki, japonezi obsedați de tehnologie, samurai (cu săbiile aferente), ninjalăi, pagode etc. Sunt câteva secvențe de acțiune foarte reușite (în special luptele de pe acoperișul unui tren de mare viteză și confruntarea finală, care are un ușor iz de ”Real Steel”), dar cea mai interesantă parte a filmului are mai puțină legătură cu acestea: printr-un artificiu scenaristic, Wolverine ajunge să își piardă puterile, ceea ce îl pune îi pune față în față depresia cauzată de pierderea iubitei (Famke Janssen reia rolul lui Jean Grey în câteva secvențe-vis) cu pierderea nemuririi sale teoretice, ceea ce s-ar putea să îi ofere - așa cum menționează unul dintre personajele-cheie - „o moarte onorabilă”. E ceva mai multă psihologie decât ne-am aștepta de la un astfel de blockbuster, dar nu neapărat mai multă decât ne-au oferit primele două filme ale seriei, cele regizate de Bryan Singer. Și dacă tot am ajuns la regizori, trebuie menționat că ”The Wolverine” este „opera” lui James Mangold, posesorul unei cariere foarte variate, care include ”Kate & Leopold” (time-traveling rom-com, tot cu Hugh Jackman), ”Identity” (horror), ”Walk the Line” (biopic), ”3:10 to Yuma” (western), ”Knight and Day” (film de acțiune). Cred că a fost o alegere foarte bună pentru acest film, fără prea multe ambiții (ar putea fi un episod mai lung al serialului animat), dar care oferă spectacol vizual și o foarte interesantă dinamică între personaje (cele mai multe dintre ele complet noi și interpretate de actori japonezi necunoscuți publicului occidental). 


Tuesday, July 23, 2013

La migliore offerta (Italia, 2013)

La migliore offerta
(Italia, 2013)


Regia: Giuseppe Tornatore
Cu: Geoffrey Rush, Sylvia Hoeks, Jim Sturgess, David Sutherland

Rating: 2.5/5

Este departe de mine gândul de a-l considera pe Tornatore „expirat”, dar trebuie să recunosc cî nu am fost niciodată prea impresionat de opera sa. Mai mult, principalul motiv pentru care m-am gândit că nu ar fi rău să văd acest ultim film al său a fost faptul că muzica filmului este scrisă de Ennio Morricone. Din aceste motive, vestea relativ bună este că imaginile filmului au reușit să-mi distragă atenția de la coloana sonoră, care este mult mai discretă decât filmele precedente ale lui Tornatore (mai ales foarte lacrimogenul „Nuovo Cinema Paradiso”) m-ar fi lăsat să aștept.



„La migliore offerta” începe bine și se menține mult desupra liniei de plutire pentru cel puțin o jumătate din timpul de proiecție. Virgil Oldman (Rush) este un dealer de artă foarte respectat, care locuiește singur și evită pe cât posibil contactul cu alți oameni (iar, în cazul femeilor, le evită chiar și privirile). Alături de un vechi prieten (Donald Sutherland), măsluiește unele dintre licitațiile pe care le conduce, pentru a intra în posesia unor tablouri foarte valoroase (toate portrete feminine), pe care le ține ascunse de ochii lumii, într-o încăpere secretă a apartamentului său. Liniștea asumată a existenței sale este ruptă odată ce este angajat ca evaluator de Claire Ibbetson, o tânără moștenitoare, care suferă de agorafobie și nu părăsește locuința părinților săi recent decedați. Nici măcar lui Virgil - față de care se atașează destul de repede - nu îi este permis (inițial) să o vadă la față, adresându-i-se doar dintr-o cameră ascunsă în pereții vilei care urmează a fi golită de obiectele de valoare. Cele mai bune secvențe ale filmului, de o stranie teatralitate, dar în același timp foarte intense, sunt cele în care Geoffrey Rush face un adevărat one-man-show, răstindu-se la peretele pictat în spatele căruia se ascunde misterioasa femeie, sau ascunzându-se la rândul său în spatele unei statui pentru a o spiona pe aceasta când ea se crede singură în casă. 



Totul se scufundă, din păcate, odată ce relația dintre Virgil și Claire devine focus-ul principal al acțiunii. Scenele dintre cei doi - care se cunosc până la urmă față-în-față - sunt destul de repetitive (certuri din nimicuri urmate de împăcări plângăcioase), tratate adeseori destul de stângaci (mai ales probele de rochii și machiaj sunt niște secvențe foarte neinspirate). Pe măsură ce cei doi petrec mai mult timp împreună, devine din ce în ce mai evident că filmul se va îndrepta spre deznodământul pe care îl poate ghici orice spectator cât de cât atent încă din primele 5 minute. Din păcate, problema este că, în „vâltoarea dragostei”, personajul lui Rush își pierde toată consistența. Penibilul îndrăgostit din ultimul act nu mai are nimic din tipicarul mizantrop, germofob, potențial pervers și voyeur de la început. Iar uriașa metaforă de la centrul filmului - atât Claire cât și picturile adorate ale lui Virgil „locuiesc” în camere secrete - își pierde sensul. Și la ce bun mai este atunci automatonul pe care personajul lui Jim Sturgess îl reconstruiește, decât să reprezinte perfecțiunea complotului care este îndreptat împotriva personajului principal? Pentru că nu face decât să scoată la iveale uriașele plot-hole-uri și imposibilitatea ducerii la bun sfârșit a unui asemenea plan.



Sigur, acum, aș putea fi acuzat de ipocrizie sau ignoranță, pentru că nu sesizez posibilele trucuri hitchcock-iene pe care Tornatore le pune în mișcare. Ei bine, „La migliore offerta” nu este mai aproape de Hitchcock decât este de un giallo banal (ambele rute ar fi fost preferabile, în cazul dat). Filmul este construit pe șablonul lui ”Vertigo”, complet cu secvențe à la Pygmalion, dar doar până la un anumit punct. Acolo unde Hitch ne surprinde și își întoarce armele psihologice și asupra personajul feminin - manipulatoare, manipulată și victimă în același timp - Tornatore lâncezește în depresia lipsită de sens a personajului lui Geoffrey Rush. De ce ar mai trebui să ne intereseze ce s-a întâmplat cu Claire sau care sunt motivațiile sale pentru ce a făcut? Fuck that! ne spune Tornatore și face din ceea ce ar fi putut fi personajul central al dramei sale un simplu obiect, un punct focal pentru privirea masculină a interpretului rolului „principal”. „La migliore offerta” este frumos filmat, dar este inconsistent, derivative și superficial. 



Tuesday, July 16, 2013

Pacific Rim (SUA, 2013)

Pacific Rim
(SUA, 2013)


Regia: Guillermo del Toro
Cu: Charlie Hunnam, Idris Elba, Rinko Kikuchi, Ron Perlman

Rating: 3/5

Nu am știut la ce să mă aștept de la cel mai recent film al lui Guillermo del Toro. Îmi plac foarte mult filmele sale spaniole, „Cronos”, „El espinazo del diablo” și „El laberinto del fauno”. Dar nu mi-a plăcut deloc ”Hellboy” (l-am văzut de două ori, just to be sure) și nu am mai dorit să gust celelalte filme ale sale făcute la Hollywood. Uitându-mă peste titlurile carierei sale, e greu să identific o trăsătură care să se regăsească în toate acestea. Cinema-ul lui del Toro pare să existe în două planuri complet diferite. În filmele spaniole, avem întotdeauna un copil în prim-plan, iar în jurul lui se construiesc ample intrigi politice, făcând aluzii la anii Războiului Civil, ai lui WW II și ai dictaturii lui Franco, păstrându-se însă tot timpul punctul de vedere al copilului. Filmele americane au un look complet distinct și sunt probabil modul în care del Toro se împacă cu fascinația pe care o are pentru benzi desenate și subgenuri cinematografice (kaiju în cazul de față).


Mă bucur, așadar, să anunț că m-am simțit destul de bine în cinema la acest film în care roboți uriași se bat cu monștri uriași, cu mențiunea că este departe de a fi o capodoperă și are o grămadă de defecte. Haideți să începem cu ele, dacă tot suntem aici. În primul rând, ceea ce m-a deranjat cel mai tare a fost faptul că majoritatea secvențelor de acțiune se petreceau noaptea, în beznă, pe ploaie și eventual și subacvatic. În 3D, mai ales, două-trei momente cheie mi s-au părut confuze și am avut senzația că am pierdut din frumusețea imaginilor și din calitatea detaliilor. Dar, mai mult de atât, nu am putut să nu mă gândesc la ”Godzilla” lui Roland Emmerich, care „excela” în secvențe neclare sau la ”Cloverfield”, în care nu există decât una sau două cadre în care monstrul este clar vizibil. Evident, efectele speciale sunt mai credibile dacă scenele sunt întunecoase, dar Bong Joon-ho și al său ”The Host” au dovedit cât de eficiente pot fi scenele de acțiunea filmate en plein soleil


Per ansamblu, efectele speciale sunt foarte reușite (chiar dacă greu apreciabile, din motivele exprimate mai sus), dar sunt convins că vor ajunge să pară depășite în anii următori, așa cum este soarta tuturor blockbusterelor care mizează pe CGI. Aproape am ajuns să regret amatorismul filmelor japoneze cu Gojira, unde bărbați în costume ridicole se lua la bătaie în decoruri construite la scară mică. Și ca să epuizăm problemele - scenariul este slab, personajele sunt foarte închistate în arhetipul pe care trebuie să îl joace, dialogurile sunt de la un capăt la celălalt pline de clișee, iar interpretările sunt în marea lor majoritate mediocre... cu o excepție notabilă - Rinko Kikuchi. Dincolo de faptul că personajul pe care îl joacă este cel mai consistent, Kikuchi le dă clasă monotonilor ei co-stari, niciunul capabil să iasă din one-note-ul în care își joacă rolurile. Pentru comic relief, avem doi cercetători enervanți, dar cel care merită cu adevărat menționat este Ron Perlman, care apare într-un scurt rol și fură câteva scene, înainte de a-și găsi un sfârșit „epic”.


”Pacific Rim” durează ceva mai mult de 2 ore, dar nu este plictisitor în niciun moment, pe toată durata sa. Și trebuie să recunosc că o mare parte din nemulțumirile de mai sus sunt rezultatul reflecției de după vizionare și nu au fost atât de evidente pe parcursul ei. Del Toro a știut să dozeze filmul, alternând momentele de expozițiune cu secvențele de acțiune, dar ceea ce este cu adevărat remarcabil este că reușește să facă din fiecare dintre acestea din urmă un set piece individual. Deși locațiile sunt interchangable și vizual totul arată foarte întunecat, fiecare secvență de acțiune este distinctă de celelalte. Poate din cauză că fiecare monstru și robot este diferit, poate fiindcă numărul „combatanților” se tot schimbă, oricum, suntem departe de repetitivitatea scenelor din ”Transformers” (de exemplu), care nu reușeau decât să îți inducă apatie. Chiar dacă nu am simțit acel ceva special pe care del Toro reușește să îl transmită în „Labirintul lui Pan” sau în ”Cronos”, chiar dacă nu se simte „mâna” unui regizor cu pedigree arthouse, nu pot să spun că ”Pacific Rim” nu este bine regizat (mai ales pentru un blockbuster). Nu arată nici ca un film Guillermo del Toro, dar nici ca unul Michael Bay, J.J. Abrams sau Christopher Nolan și nici ca un episod al francizei Avengers. It's its own thing and it's a good as it gets!

P.S.: Și o notă personală... Demult nu am mai ieșit de la un film cu melodia principală de pe coloana sonoră în minte. Riff-ul de șase note din ”Pacific Rim” a fost pentru mine cireașa de pe tort.


Lore (Germania/Australia/UK, 2012)

Lore
(Germania/Australia/UK, 2012)



Regia: Cate Shortland
Cu: Saskia Rosendahl, Nele Trebs, Ursina Lardi

Rating: 3/5

Săptămâna trecută scriam despre ”Byzantium”, cel mai recent film al lui Neil Jordan, și menționam în trecere cel mai reușit film al său (după părerea mea), ”The Company of Wolves”, o reimaginare a poveștii Scufiței Roșii. Ei bine, nu a trecut prea multă vreme până când să apară un alt film care să mă facă să mă gândesc la povestea fraților Grimm, unul care de data aceasta debutează chiar în tărâmul care a dat naștere folclorului și imaginarului popularizat de aceștia - Munții Pădurea Neagră. Încă din titlu suntem invitați la o interpretare mitică a poveștii pe care urmează să o urmărim (Lore - numele personajului principal, dar și, în engleză, folclor, înțelepciune tradițională). Lore este un altfel de Scufița Roșie. Noi o cunoaște ca adolescentă naivă, în 1945. Părinții ei naziști sunt arestați, iar ea trebuie să își conducă cei patru frați și surori mai mici până la casa bunicii, care locuiește undeva departe, în Nord. Pe drum apare și „lupul”, în haine de oaie, evident.


Interesant cum o regizoare australiană s-a „rătăcit” tocmai într-o astfel de lume. M-a dus cu gândul la ”Katalin Varga”, filmul făcut de Peter Strickland în Transilvania, la fel de atmosferic, la fel de fascinat de un spațiu sălbatic, propice poveștilor. În cazul lui Shortland, trebuie să recunosc că nu sunt sigur ce a vrut să facă din acest film. Pe de o parte, se încearcă o radiografie a poporului german imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, încă fascinați de fantasma Fuhrer-ului, convinsă că „victoria finală” este aproape și că istoria îi va îndreptăți. Dar nu e nimic mai profund de atât și cu siguranță scenariul se rezumă la observații - nu dezvoltă personaje interesante precum bătrâna dementă al cărei soț s-a sinucis sau tânărul care umblă cu actele unui evreu mort. Pe de altă parte, avem - așa cum se obișnuiește - trezirea sexuală a fetei. Iar în acest din urmă caz, încercările lui Shortland cam eșuează, de ca și cum nu ar ști să pună așa ceva pe ecran. Să reținem, totuși, ultimele două scene ale filmului, prima în care Lore se răzvrătește împotriva rigidității generației anterioare și a doua în care își distruge figurinele de porțelan, semnalând sfârșitul inocenței.


Abundă, pe parcursul celor 110 minute ale filmului, imagini cu peisaje, vegetație unduindu-se în vânt, melci târându-se prin iarbă și alte viețuitoare minuscule. Alături de coloana sonoră bogată, dar lirică, aceste imagini construiesc atmosfera unică a filmului, dar îl și împovărează și, în mod straniu, împiedică dezvoltarea unor scene care ar fi putut avea mai mult impact. La cum ne este prezentat filmul, se puteau tăia lejer 30 de minute din el și să nu se piardă nimic din scenariu. Acesta nu este neapărat un lucru rău, dar în cazul lui ”Lore” am simțit că lipsește ceva. Poate un personaj mai bine conturat, poate o perspectivă mai clară din partea regizoarei. Trebuie menționat că filmul este o ecranizare și că cel puțin mie (care nu am citit cartea) mi s-a părut că ceva s-a pierdut în momentul adaptării.



Friday, July 12, 2013

Top 3 cu cifra 3 (post aniversar)

Astăzi se împlinesc trei ani de când scriu cât de cât cu regularitate pe acest blog despre filme. Pentru a marca această ocazia, m-am decis să propun un top 3 al filmelor mele preferate care menționează, undeva prin titlu, cifra trei sau o declinație a acesteia. Pentru a-mi face viața mai ușoară, am decis să elimin din ecuația problemei o anumită trilogie a lui Kieslowski.


1. The Third Man (Carol Reed, 1949) 
De la genericul (și muzica de neuitat) din deschidere, până la ultimul cadru, capodopera lui Carol Reed este o colecție de imagini antologice. Joseph Cotton face unul dintre cele mai bune roluri principale ale carierei, dar show-ul este furat de Orson Welles, cu zâmbetul său charismatic și anecdota sa despre ceasul cu cuc. Toate acestea, plus extraordinara Alida Valli, îl fac pe ”The Third Man” chintesența noir-ului britanic. 


2. Trois vies et une seule mort (Raoul Ruiz, 1996)
Am mai vorbit despre Raoul Ruiz și despre filmele sale fascinante, pline de simboluri și povești, de la „L'hypothèse du tableau volé” la „Mistérios de Lisboa”. În „Trois vies et une seule mort”, facem cunoștință cu un Marcello Mastroianni fermecător, căruia îi cad femeile la picioare. Păcat că în același corp locuiesc mai multe personalități, unele dintre ele ușor auto-distructive, chiar criminale. Filmul este amuzant, inteligent și malițios, dar accesibil - aș zice eu - unui public destul de larg (și nu doar „fanilor” lui Ruiz).


3. 3 Women (Robert Altman, 1977)
Am văzut acest film doar acum câteva săptămâni, dar a devenit Altman-ul meu preferat. Un film cu multiple posibile semnificații, însă fără o explicație adevărată (Altman declară că a visat întregul film), ”3 Women” e un straniu thriller psihologic, iar meritul principal le revine celor două actrițe din rolurile principale - Shelley Duvall și Sissy Spacek - care trebuie să ne reveleze multiplele fațete ale personajelor pe care le interpretează.

Tuesday, July 9, 2013

Byzantium (UK/SUA/Irlanda, 2012)

Byzantium
(UK/SUA/Irlanda, 2012)


Regia: Neil Jordan
Cu: Saoirse Ronan, Gemma Arterton, Caleb Landry Jones, Sam Riley

Rating: 3/5

Două vampirițe, mamă și fiică (dar între care, fizic, nu există o diferență decât de 8 ani), își petrec veacurile fugind dintr-un orășel în celălalt, încercând să scape de Frăția pe care au trădat-o, fără prea mari speranțe de a rămâne multă vreme într-un singur loc. Mama (Gemma Arterton) face rost de bani prostituându-se și își astâmpără setea cu sângele criminalilor de doi lei, în timp ce fiica (Saoirse Ronan) trăiește într-un fel de visare romantică, cântând la pian și scriindu-și povestea over and over again, neluând decât viețile pensionarilor în bolnavi stadii terminale. ”Byzantium” reprezintă o reîntoarcere în lumea filmului fantastic pentru Neil Jordan, realizator al unor filme devenite clasice ale genului - ”The Company of Wolves” și ”Interview with a Vampire”.



Regizorul irlandez a avut întotdeauna ca protagoniste femei puternice, complicate, în conflict cu lumea din jur, opresiunea masculină, dar și cu ele însele, de la hit-ul său cu Scufița Roșie din 1984 până la recentul (și subapreciatul) ”The Brave One”, cu Jodie Foster. Aici, el dublează miza, oferind două roluri dificile unor actrițe tinere, dar foarte talentate și cu siguranță în vogă. Ronan are ceva mai mult de lucru și, până la urmă, în ciuda excesului de lamentări, iese până la urmă „câștigătoare”, mama interpretată de Gemma Arterton fiind un pic prea constrânsă de cele două dimensiuni pe care actrița trebuie să le ducă la extrem - vampă și mamă protectoare. Problema este că, în ciuda numeroaselor flashback-uri, relația lor pare artificială, forțată, aproape nenaturală. Poate că aceasta este parte a strategiei realizatorilor, dar oricum am simțit că există un deficit de screen time comun. Distribuția este completată de Sam Riley în chip de gentleman etern și de palidul Caleb Landry Jones, care face aici un rol foarte diferit de cel din ”Antiviral”, dar riscă să fie pe veci typecast în filme cu vampiri, de orice fel ar fi aceștia.



Aveam așteptări mai mari de la ”Byzantium”. Însă ceea ce îi lipsește la nivel de plot, personaje, tematică (nu e mai mult decât un comentariu superficial la adresa poziției femeii în societatea modernă) și tonul abordat, recuperează la capitolul design. Constrânși probabil de buget, Jordan și directorul de imagine Sean Bobbitt (”Hunger”, ”The Place Beyond the Pines”) filmează în nuanțe mohorâte de gri și maroniu, peste care se suprapun pete de culoare intense, în special roșu (costumele Gemmei Arterton, „scufița” lui Ronan, cascade de sânge - cel mai impresionant efect al filmului), dar și firma mult prea impunătoare a barocului hotel-bordel Byzantium. Locațiile sunt o colecție impresionantă de locuințe dărăpănate, coridoare și alei amenințătoare și peisaje ostile, iar plasarea acțiunii într-un oraș decăzut de la malul oceanului, un adevărat capăt al lumii, m-a dus cu gândul la „Les lèvres rouges”, de Harry Kümel, unul dintre filmele europene cu vampiri care îmi place cel mai mult, un adevărat tur de forță al erotismului horror. ”Byzantium” nu e la fel de enjoyable ca acest film și îmi doresc întotdeauna ca filmele lui Neil Jordan să fie mai bune - stranii, originale și imaginative ca ”The Company of Wolves” sau ”The Butcher Boy”; sau măcar la fel de șocante ca ”The Crying Game”. În absența acestor virtuți, ”Byzantium” merită apreciat pentru că încearcă să fie un alt fel de film cu vampiri și să elaboreze o mitologie proprie. 




Saturday, July 6, 2013

Die Abenteuer des Prinzen Achmed

Aseară, pe terasa Casino-ului din Parcul Central din Cluj, a fost proiectat cel mai vechi lungmetraj animat pe care îl cunoaștem, Aventurile prințului Achmed (din 1926!), acompaniat de orchestra simfonică a Filarmonicii „Transilvania”. A fost genul de eveniment care pare unic, iar pentru mine a fost prima dată când am văzut un film mut acompaniat live de o orchestră întreagă (și nu doar de o formație, un ansamblu cameral sau un DJ). Continuă să mă surprindă versatilitatea filarmonicii, iar publicul a fost cel mai probabil la fel de impresionat ca mine, finalul fiecăruia dintre cele cinci acte ale filmului generând ropote de aplauze. 



Cât despre filmul în sine, despre care doar auzisem până ieri, e adevărat că este dintr-o altă vreme, dar te obișnuiești destul de repede cu look-ul filmului: siluete întunecate proiectate pe un fundal monocolor. Trebuie admirată munca depusă de regizoarea Lotte Reiniger și a soțului ei Carl Koch (operatorul/fotograful filmului) - aceștia au muncit cu figurine de carton timp de trei ani pentru a pune pe ecran lumea celor 1001de nopți. Din eforturile lor s-au născut câteva secvențe impresionante, precum orgia în care este antrenat prințul Achmed pe insula Wak-Wak, povestea lui Aladdin (un story-within-a-story care ocupă aproape un act întreg) întrecerea dintre cei doi vrăjitori sau lupta din final cu demonii - toate secvențe care impresionează până și în ziua de azi.



Reiniger e posibil să se fi inspirat din diverse alte evocări cinematografice ale Orientului mitic, precum primul segment al clasicului expresionist german „Das Wachsfigurenkabinett” sau din „Thief of Bagdad” cu Douglas Fairbanks, dar e mai interesant să încerc să îmi dau seama cât de mult a influențat „Aventurile prințului Achmed” istoria ulterioară a filmului. Când au decis să spună povestea lui Aladdin peste 70 de ani, de exemplu, sunt curios dacă cei de la Disney s-au întors asupra filmului Lottei Reiniger. Iar confruntarea dintre Merlin și Madam Mim din ”The Sword in the Stone”, în care aceștia se tot transforma în diverse animale seamănă izbitor cu lupta dintre vrăjitoarea care îi ajută pe Achmed și Aladdin și inamicul, vrăjitorul african. De asemenea, unul dintre cele mai impresionante efecte ale filmului, spiritele albe ieșind din lampa lui Aladdin pare desprins din secvențele finale ale lui „2001”. Și cât de mult se aseamănă siluetele digitale din povestea Talismanelor Morții din penultimul Harry Potter cu cele ale lui Reiniger! Oricum ar sta lucrurile, „Die Abenteuer des Prinzen Achmed” este mai mult decât o curiozitate de la începutul secolului cinematografic, ci un triumf al tehnicii și imaginației creatoarei sale.