Monday, February 27, 2012

2012 Oscars Aftermath

Decernarea premiilor a decurs în limita previziunilor, cu o singură surpriză adevărată, ”The Girl with the Dragon Tattoo” furând premiul pentru montaj, al doilea premiu consecutiv pentru Kirk Baxter și Angus Wall, care au oferit cel mai spontan (și sincer) discurs al serii. În rest, părerea mea personală este că anul acesta filmele nominalizate au fost mai degrabă mediocre, cu excepția lui ”The Tree of Life” și posibil ”Hugo”, pe care încă nu l-am văzut. Nu a fost o competiție pentru care să te agiți prea tare, dar poate acesta este un semn că încep să îmbătrânesc. În ceea ce privește predicțiile proprii, am nimerit 16 din 24, ceva mai slăbuț decât sunt obișnuit, dar vreau să menționez că am riscat intenționat cu ”Chico & Rita”. 

If this becomes a meme, Davis and Clooney were the real winners...

Sezonul premiilor nu s-a terminat încă. În 26 martie, avem premiile noastre proprii și personale - GOPO, iar în 1 aprilie, Adam Sandler va pleca acasă cu un sac de Zmeuri de Aur. Iar după aceea „circul” va începe din nou, cu selecția pentru Cannes, recapitularea de la KubrickFest 2012 TIFF, Veneția, Toronto etc.

Sunday, February 26, 2012

The Grey (SUA, 2012)

The Grey
(SUA, 2012)


Regia: Joe Carnahan
Cu: Liam Neeson, Dallas Roberts, Frank Grillo

Rating: 3.5/5

Săptămâna trecută scriam despre cum în această perioadă a anului, Nicolas Cage apare pe ecrane cu (cel puțin) un film de acțiune prost. Dar tot în perioada aceasta, primim și porția anuală de acțiune cu Liam Neeson. Diferența este că, în cazul celui de-al doilea, filmele au câștigat de-a lungul anilor în inteligență și complexitate, iar Liam Neeson se impune ca un fel de the thinking man's action hero. În ”The Grey”, el joacă un vânător angajat de o companie petrolieră, cu ceva schelete în dulap, care supraviețuiește prăbușirii unui avion în pustietatea din Alaska. Câțiva colegi de-ai săi sunt și ei printre cei care au reușit să se salveze, dar toate contează mai puțin, fiindcă după scurt timp își dau seama că au devenit prada unei haite de lupi. Așa că Liam & co. petrec restul filmului încercând să ajungă la civilizație, în timp ce lupii tot omoară pe rând câte unul dintre ei.


”The Grey” este un film atmosferic. Combinația dintre întinderile ostile de zăpadă, personaje care sunt prezentate ca fiind marginalizați ai societății și această amenințare primordială, care își face apariția din întuneric, îi dau o dimensiune aproape existențialistă. De care regizorul Carnahan încearcă să profite pentru a atrage spectatorii mai inteligenți (cu riscul de a-i îndepărta pe cei care aveau impresia că urmează să vadă un film intitulat Oskar Schindler - Wolf Puncher). Carnahan, ca și Skolimowski în ”Essential Killing”, pune în scenă lupta pentru supraviețuire într-un peisaj aparent puțin ofertant, dar care se dovedește a fi extrem de cinematic. Pe măsură ce filmul progresează și supraviețuitorii rămân din ce în ce mai puțin, lungimea cadrelor crește și ea, sporind tensiunea și transformând câteva scene aparent banale (precum despărțirea de un coleg care nu mai poate să umble) în puncte culminante ale angoasei.


Asta nu înseamnă că filmul nu oferă partea lui de suspans. Prăbușirea avionului este o secvența de o virtuozitate excepțională, în condițiile în care efectele speciale sunt/par minime. În rest, avem câteva sperieturi de mică intensitate și încă câteva set pieces destul de reușite, deși nu chiar de calibrul scenei pe care am menționat-o mai sus (traversarea unui abis, fuga înspre marginea pădurii etc.) Cât despre lupi în sine, aceștia sunt adesea prezenți doar prin intermediul urletelor, iar într-o scenă apar efectiv doar ochii lor sclipind în întuneric, à la ”Snow White and the Seven Dwarfs”. Sunt multe motive pentru care ”The Grey” merită văzut și spectatorul neavizat nu ar trebui să îi subestimeze valoarea.

2012 Oscars Predictions!

Ok, let's do this! Vroiam să adaug și preferințele personale, dar fiindcă nu am văzut Hugo sunt in off-side la cel puțin 11 categorii.


Best Picture: The Artist

Best Actor in a Leading Role: Jean Dujardin, The Artist

Best Actress in a Leading Role: Viola Davis, The Help

Best Actor in a Supporting Role: Christopher Plummer, Beginners

Best Actress in a Supporting Role: Octavia Spencer, The Help

Best Director: Michel Hazanavicius, The Artist

Best Screenplay, Original: Midnight in Paris

Best Screenplay, Adapted: The Descendants

Best Animated Feature Film: Chico & Rita (I know it's a long shot, but I'm getting bored already)

Best Foreign Language Film: A Separation

Best Cinematography: Emmanuel Lubezki, The Tree of Life

Best Editing: The Artist 

Art Direction: Hugo

Costume Design: The Artist

Make-up: The Iron Lady

Best Original Score: The Artist

Best Original Song: "Man of Muppet", The Muppets

Best Sound Mixing: Hugo

Best Sound Editing: War Horse

Best Visual Effects: Rise of the Planet of the Apes

Best Documentary: Undefeated

Best Documentary Short: The Barber of Birmingham...etc...etc...

Best Short Film, Animated: A Morning Stroll

Best Short Film: The Shore

Saturday, February 25, 2012

2012 Independent Spirit Awards Predictions

Am făcut ceva asemănător și anul trecut și cred că e cazul să păstrez tradiția. Nu am văzut foarte multe filme, așa că nu am să pun decât predicții, nu și preferințele proprii. Nominalizările le puteți găsi aici: http://www.spiritawards.com/wp-content/uploads/2011/12/SA_12_nomonesheet11.pdf


Best Feature
The Artist
(alternativă: Drive)

Best Director
Nicolas Winding Refn - Drive

Best Screenplay
The Descendants

Best First Feature
Martha Marcy May Marlene
(alternativă: Margin Call)

Best First Screenplay
Margin Call

John Cassavetes Award
Pariah

Best Female Lead
Elizabeth Olsen - Martha Marcy May Marlene
(alternativă: Michelle Williams - My Week with Marilyn)

Best Male Lead
Michael Shannon - Take Shelter
(alternativă: Jean Dujardin, Ryan Gosling, Woody Harrelson?)


Best Supporting Female
Jessica Chastain - Take Shelter

Best Supporting Male
Christopher Plummer - Beginners
(alternativă: Albert Brooks - Drive)

Best Cinematography
The Artist

Best Documentary
The Interrupters

Best International Film
A Separation



Friday, February 24, 2012

L'Apollonide - Souvenirs de la maison close (Franța, 2011)

L'Apollonide - Souvenirs de la maison close
(Franța, 2011)



Regia: Bertrand Bonello
Cu: Hafsia Herzi, Céline Sallette, Jasmine Trinca, Alice Barnole

Rating: 4/5

Cu excepția epilogului si a unei singure alte scene - care ne amintește de Partie de campagne, micro-capodopera lui Jean Renoir - filmul lui Bertrand Bonello se petrece în totalitate în interiorul unui bordel de lux parizian la răspântia dintre secolul XIX si XX. Saloanelor somptuoase și dormitoarelor aranjate în care fetele își primesc clienții vin în contrast cu camerele mai sărăcăcioase în care acestea dorm câte trei în cameră. În lipsa unei narațiuni clare („povestea” filmului oscilează între diferitele protagoniste, cu elipse frecvente), scenografia ne oferă un film aproape palpabil, pe care îl percepem prin intermediul texturilor, a culorilor, a lipsei de spațiu și a umbrelor. 


Bordelul este, în esență, o „închisoare”, în care prostituatele lucrează pentru a-și plăti datoriile pe care le au față de matroană, aceasta destul de binevoitoare de altfel, dar nici ea lipsită de povara financiară. Clienții sosesc adesea cu vești din lumea exterioară, pe care fetele nu au voie să o „viziteze” decât însoțite de aceștia. Filmul nu ia în niciun moment vreo poziție, denunțând sau privind cu nostalgie lumea pe care o prezintă, dar are multă grijă în a construi relațiile dintre personaje, care - într-un ansamblu destul de vast - reușesc să își manifeste individualitatea. Lucrurile nu sunt în niciun moment prezentat simplist, chiar dacă regizorul-scenarist își permite câteva momente extravagante: split-screen, dansul pe o melodie anacronică a celor de la Moody Blues sau lacrimile de la final (cine a văzut filmul știe despre ce vorbesc).


În rest, Bonello își construiește filmul din secvențe de ansamblu, în care imaginea nu se fixează pe un personaj anume, ci pendulează între diferiții protagoniști și scene mai intime între două-trei personaje. Nuditatea este omniprezentă, încât ajunge să fie chiar banală. Ocazional, un cadru pare a se repeta după vreo 20 de minute, alteori filmul face un salt în timp de câteva luni sau, din contră, rememorează evenimente din trecut. Toate aceste efecte - care se pare că au fost gândite încă de la stadiul de scenariu - dau filmului un ritm aparte și îl mențin interesant chiar și în a două jumătate, care începe să fie un pic prea încărcată cu sub-plot-uri.


Câteva interpretări se remarcă. Fără a le desconsidera pe celelalte actrițe, le-aș menționa pe Noémie Lvovsky (matroana care împacă prostituția cu viața de familie și cu politica), Alice Barnole (singura victima explicită a acestui film, la femme qui rit) și Céline Sallette (excelentă și în cel mai recent film al lui Philippe Garrel, Un été brûlant, aici jucând prostituata îmbătrânită, din ce în ce mai dependentă de opiu). Totuși, „L'Apollonide” este un film de regizor... Din câte îmi dau seama uitându-mă pe imdb, este primul film al lui Bonello pe care l-am văzut, dar pare să fie un loc numai bun pentru a-l descoperi pe acesta. Nu știu dacă am zis despre prea multe filme deja acest lucru, dar „L'Apollonide” este unul dintre cele mai bune filme ale lui 2011.

Wednesday, February 22, 2012

The Artist (Franța/Belgia, 2011)

The Artist
(Franța/Belgia, 2011)


Regia: Michel Hazanavicius
Cu: Jean Dujardin, Bérénice Bejo, John Goodman, James Cromwell

Rating: 3.5/5

Intro & Context
Sunt un admirator al filmului mut făcut de Mel Brooks în 1976 și intitulat simplu ”Silent Movie”. Atunci, Brooks juca rolul unui regizor decăzut din grațiile studiourilor, care încearcă să revină cu un „revoluționar” film mut, pentru reușita căruia are însă nevoie să convingă cât mai multe star-uri să apară în el. Filmul era o pastișă fără rușine, care satiriza toate aspectele Hollywood-ului de la acea vreme, de la corporațiile care punea mâna pe casele de producție până la celebritățile care se confundă cu imaginea lor publică. ”The Artist”, în schimb, care spune povestea unui actor decăzut în căutarea unei reveniri, privește nostalgic către o anumită epocă din istoria cinematografiei americane, pe care o reproduce aproximativ, prezentându-se atât drept pastișă, cât și epic romantic în tradiția anilor '30.


1927-1932
Anii între care se petrece acțiunea din ”The Artist” au produs multe filme de calitate. La sfârșitul anilor '20, cinematografia mută a atins culmi care nu au fost depășite de atunci. Dacă e să ne referim strict la filme hollywood-iene, pelicule precum ”The Crowd” (Vidor), ”The General” (Keaton) sau ”Sunrise” și ”Tabu” (Murnau) sunt încă pietre de hotar ferme. Începutul anilor '30, pe de altă parte, a fost dominat de ceea ce numim acum pre-code movies - filme precum ”Scarface”, ”I Am a Fugitive from a Chain Gang” sau ”Dr. Jekyll and Mr. Hyde” rescriau regulile, în timp ce Chaplin semna ultimele mari capodopere ale filmului mut: ”City Lights” și ”Modern Times”. ”The Artist” nu are un scenariu destul de solid pentru a se lua la întrecere cu astfel de filme. El este cealaltă față a monedei: filmul de mare public, thin for lack of a better word, entertainment pur...


Jean Dujardin
Pentru mine, interpretarea lui Dujardin este centrul acestui film. Sigur, Hazavanivius este un regizor abil și dovedește că poate trece destul de lejer de la imitarea unui film cu Douglas Fairbanks la imitarea unui musical cu Fred Astaire și Ginger Rogers sau la invocarea unui film noir sau a unei pelicule suprarealiste (precum în secvența coșmarului). Dar unitatea acestor „omagii” este dată de traseul personajului principal. Dujardin are figura potrivită pentru a fi eroul unidimensional à la Fairbanks, în același timp cu artistul chinuit, alcoolic, disperat, dar în continuare mult prea mândru. Probleme filmului este că realizatorii nu s-au hotărât ce vor să facă: o simplă pastișă sau o dramă adevărată. Au făcut un pic din amândouă, dar doar cea din urmă are sens.


Referințe
Sfera de referințe pe care ”The Artist” o invocă este mai largă decât cea a cinema-ului mut, mergând până la a fura o secvență din ”Citizen Kane” (care rămâne aici fără sens) până la a împrumuta o bucată sonoră celebră din ”Vertigo” (care mi s-a părut că nu se potrivește chiar cum trebuie). Care este scopul acestora, nu îmi este neapărat foarte clar. Hazanavicius face cu ochiul spectatorilor cunoscători, care pot vedea corespondențe cu clasice adorate, dar adevărul este că filmul suferă în treimea mijlocie. În această porțiune, povestea avansează greu, iar Hazanavicius plusează cu halucinații, ploi torențiale etc. Din fericire, Hazanavicius are un aliat puternic în muzica lui Ludovic Bource, care inventează teme și leitmotive în stilul acompaniamentelor tradiționale pentru filmele mute. Acestea revin la intervale regulate și începem să anticipăm ce urmează să se întâmple după primele 3-4 note cu care debutează o scenă. Mi-a plăcut coloana sonoră jucăușă mai mult decât raccourci-urile camerei de filmat.


Deci, o să câștige Oscar-ul?
Cele nouă filme nominalizate anul acesta reprezintă un line-up destul de mediocru. Fiindcă nu am văzut încă ”Hugo” (încă aștept ca un distribuitor sau un festival să îl aducă într-un cinema din vecinătatea mea), nu pot să spun decât că două filme ies în evidență. ”The Tree of Life”, pentru că este cel mai bun film din competiție și ”The Artist”, nu atât fiindcă este un film franțuzesc, mut, în alb-negru și în format 4:3, cât fiindcă este un film care place tuturor (mie inclusiv). Dar un lucru este sigur. Dacă va câștiga, nu este din niciunul dintre motivele de mai sus, ci fiindcă în spatele lui se află oamenii potriviți. Aceeași care au fost în spatele lui ”The King's Speech” anul trecut. Este un lucru trist, dar dacă victoria lui ”The Artist” îi va face pe oameni să dea o șansă unor filme mute de pe vremea străbunicilor, eu sunt mulțumit. Plus că nici cele 100 de minute ale ”Artistului” nu vor fi irosite de niciun spectator.

Monday, February 20, 2012

Ghost Rider: Spirit of Vengeance (SUA/EAU, 2012)

Ghost Rider: Spirit of Vengeance
(SUA/EAU, 2012)


Regia: Mark Neveldine, Brian Taylor
Cu: Nicolas Cage, Ciarán Hinds, Christopher Lambert

Rating: 1.5/5

Singurul interes pe care acest sequel îl poate oferi este faptul că aproximativ două treimi ale sale sunt filmate în România. Astfel, castelul de la Hunedoara, Transfăgărășanul și Sibiu cu centura aferenta, toate își fac apariția pe rând, înainte ca acțiunea să se deplaseze undeva în Turcia, unde ne întâlnim cu Christopher Lambert. În rest, filmul nu prea are cu ce se lăuda, în afară de prezența ca de obicei captivantă a lui Nicolas Cage, care deja ne-a obișnuit cu cel puțin un film prost în această perioadă a anului.


”Ghost Rider: Spirit of Vengeance” îl regăsește pe Johnny Blaze auto-exilat undeva în „Europa de Est”, unde încearcă să îi reziste demonului care îl posedă. Din păcate, tot în această regiune a lumii, își face apariția și Diavolul cu chipul său de om (Ciarán Hinds), aflat în căutarea unui băiat a cărui trup urmează să îl închirieze pe perioadă nedeterminată. „Demonul pe 2 roți” devine protectorul acestui copil și, cu ajutorul unui cult străvechi, încearcă să-i strice planurile Necuratului. Partea bună este că regizorii Mark Neveldine și Brian Taylor (previously: ”Crank”, ”Gamer”) sunt conștienți că nu fac o capodoperă (sau măcar un film bun) și par să se distreze realizând un film intenționat over-the-top, campy și trashy. Din păcate, am impresia că publicul nu se bucură la fel de mult de film precum cei care l-au făcut. Nu după multă vreme, repetarea anumitor tropi deja specifici filmelor bazate pe benzi desenate sau a unor efecte și tertipuri vizuale devine plictisitoare, chiar dacă Neveldine și Taylor încearcă să aducă o doză necesară de umor (Best line: Imagine a flamethrower...)


Spre deosebire de primul film, efectele speciale sunt mult îmbunătățite. Totuși, craniului în flăcări îi prefer chipul hiper-expresiv al lui Nicolas Cage. În rest, filmul arată pur și simplu ieftin și mi-a amintit mai degrabă de filmele de acțiune sau horror de serie Z care sunt de obicei filmate în România, în loc de un mini-blockbuster cum se vrea acest ”Ghost Rider 2”. Asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că este filmat în 3D, pe care eu nici măcar nu l-am mai observat după vreo 2-3 minute. 

Monday, February 13, 2012

BAFTA 2012 Aftermath...

Am prezis corect 16 din 24 premii, ceea ce nu e rău deloc. Sunt în special mândru că am nimerit premiul pentru montaj, acordat documentarului ”Senna”. În rest, ”The Artist” a câștigat mult mai mult decât mă așteptam și suspansul în continuare este complet distrus.

List of winners:
  • Best Film: The Artist
  • Best Director – Michel Hazanavicius (The Artist)
  • Best Leading Actress – Meryl Streep (The Iron Lady)
  • Best Leading Actor – Jean Dujardin (The Artist)
  • Best Supporting Actress: Octavia Spencer (The Help)
  • Best Supporting Actor: Christopher Plummer (Beginners)
  • Best Adapted Screenplay: Tinker Tailor Soldier Spy (Bridget O’Connor, Peter Straughan)
  • Best Original Screenplay: The Artist (Michel Hazanavicius)
  • Best British Film: Tinker Tailor Soldier Spy
  • Academy Fellowship: Martin Scorsese
  • Best Animated Film: Rango
  • Best Documentary: Senna
  • Best Film not in the English Language: The Skin I Live In
  • Production Design – Hugo (Dante Ferretti, Francesca Lo Schiavo)
  • Best Cinematography: The Artist (Guillaume Schiffman)
  • Best Editing: Senna (Gregers Sall, Chris King)
  • Best Original Music: The Artist (Ludovic Bource)
  • Best Costume Design: The Artist (Mark Bridges)
  • Best Sound: Hugo (Philip Stockton, Eugene Gearty, Tom Fleischman, John Midgley)
  • Outstanding Debut:  Tyrannosaur
  • Best Visual Effects: Harry Potter and the Deathly Hallows, Pt 2
  • Best Make Up & Hair – The Iron Lady (Mark Coulier, J. Roy Helland, Marese Langan)
  • Best Short Film: Pitch Black Heist
  • Best Short Animation: A Morning Stroll
  • Outstanding Contribution To British Cinema: John Hurt

Saturday, February 11, 2012

War Horse (SUA, 2011)

War Horse
(SUA, 2011)


Regia: Steven Spielberg
Cu: Jeremy Irvine, Peter Mullan, Emily Watson, David Thewlis

Rating: 3.5/5

Mi-a plăcut ”War Horse” poate mai multe decât ar fi trebuit să îmi placă. Bazat pe un roman pentru copii adaptat inițial pentru scenă cu mare succes (Premiul Tony în 2011), filmul lui Spielberg este un epic în stil clasic hollywood-ian, amintind nu de puține ori de „Pe aripile vântului”. Nu am văzut demult un astfel de film (cu atât mai puțin la cinema), dar nu acesta a fost motivul pentru care mi-a plăcut. Mai degrabă pentru că un film care a fost descris ca fiind episodic, fragmentar mi s-a părut foarte unitar, nu datorită poveștii sale, ci datorită ritmului impus de curgerea imaginilor si de muzica lui John Williams, care face legătura între diferitele „episoade” ale filmului prin repetarea unor leitmotive subtile. În plus, această poveste despre un cal miraculos, martor al celui mai mare conflict armat al vremii sale (Primul Război Mondial), este uneori mai degrabă un basm decât un epic de război semnat David Lean.


”War Horse” arată extraordinar. E ca o plimbare de două ore și jumătate printr-un muzeu consacrat picturilor după filme celebre. Spielberg recreează în culori și texturi aparte regiunea Devon, Franța rurală și câmpurile de luptă, reușind să creeze exact ceea ce cred că și-a dorit: un film de război cu rating-ul PG-13. Accept că filmul este prea lung și poate prea siropos (eu, personal, nu am plâns, dar multe scene fac apel la lacrimile spectatorului). Dar nu acesta este filmul pe care l-am văzut eu. Am văzut un film despre o (posibil ultimă) încercare disperată de a face un film așa cum se făceau de odinioară, de un realizator care are, totuși, o voce proprie... Sunt curios dacă Spielberg este conștient de acest conflict. Filmul este imperfect, cum numai el putea să îl facă. 

P.S.: Cea mai bună secventă a filmului, în care un soldat englez și unul german colaborează în no man's land pentru a-l elibera pe calul din titlu din sârma ghimpată, ar merita un Oscar dacă ar candida ca scurt-metraj „independent”.

BAFTA 2012 Predictions

Ușor mai greu de prezis decât Oscar-urile (dar nu cu mult), ținând cont și de un ușor bias pentru producțiile autohtone (care este normal, de altfel).


Best Film: The Artist

Outstanding British Film of the Year: Tinker Tailor Soldier Spy

Best Actor: Gary Oldman, TTSS

Best Actress: Meryl Streep, The Iron Lady

Best Supporting Actor: Christopher Plummer, Beginners

Best Supporting Actress: Octavia Spencer, The Help

Best Director: Michel Hazanavicius, The Artist

Best Original Screenplay: Woody Allen, Midnight in Paris (why not?)

Best Adapted Screenplay: Tinker Tailor Soldier Spy

Best Cinematography: The Artist (alternativa: ”War Horse”)

Best Editing: Senna

Best Production Design: Hugo

Best Costume Design: Jane Eyre

Best Film Music: The Artist

Best Make Up/Hair: Harry Potter 7 part 2 (alternativ: ”The Iron Lady”)

Best Sound: The Artist

Best Special Visual Effects: Rise of the Planets of the Apes

Best Film Not in the English Language: A Separation

Best Animated Feature Film: Rango

Best Documentary: Senna

Rising Star Award: ???Chris Hemsworth???

Outstanding Debut by a British Writer, Director or Producer: Paddy Considine & Diarmid Scrimshaw, Tyrannosaur

Best Short Animation: ???A Morning Stroll???

Best Short Film: ???Pitch Black Heist???

Monday, February 6, 2012

Tinker Tailor Soldier Spy (UK/Franța/Germania, 2011)

Tinker Tailor Soldier Spy
(UK/Franța/Germania, 2011)


Regia: Tomas Alfredson
Cu: Gary Oldman, Colin Firth, Tom Hardy, Toby Jones, Mark Strong, Benedict Cumberbatch, Ciarán Hinds

Rating: 3.5/5

Ultimul film de mare profil bazat pe un roman de John Le Carré (dar fără spioni în timpul Războiului Rece) a fost ”The Constant Gardener”, un film incisiv, actual, implicat politic și social. ”Tinker Tailor Soldier Spy” este, din contră, o întoarcere la conflictele din trecut, un film anacronic din toate punctele de vedere, atât în ceea ce privește subiectul cât și stilul în care este realizat. Cu ajutorul unor decoruri extraordinare (nebăgate în seamă de o anumită academie de film), a câtorva efecte speciale subtil integrate și a unei cantități impresionante de grain pe peliculă, regizorul Tomas Alfredson creează iluzia anilor '60, timpul în care personajul principal al mai multor romane semnate Le Carré, George Smiley, trebuie să găsească o cârtiță infiltrată la cel mai înalt nivel al serviciilor secrete britanice.


Romanul a mai fost adaptat o dată într-o miniserie de șase episoade, cu Alec Guiness ca protagonist. Condensând materialul într-un film de două ore, scenariștii Bridget O'Connor și Peter Straughan construiesc un narativ dislocat, plin de elipse și digresiuni, imitând misterul care ni se dezvăluie non-cronologic. Nu este un film greu de urmărit, dar solicită atenție la detalii. Este lent, dar intens, dens și stratificat. Din acest motiv cred că ar putea plictisi sau chiar frustra un public mai puțin receptiv la astfel de filme cerebrale. O critică ceva mai justificată pe care i-aș aduce-o filmului este că excesul de stil și reconstituirea minuțioasă a epocii sunt mai degrabă un element alienant decât imersiv. Lui ”Tinker Tailor Soldier Spy” îi lipsește un pay-off satisfăcător, nu fiindcă misterul dezvăluit ar fi dezamăgitor, chiar din contră: la final, avem impresia că de-abia am început să râcâim suprafața intrigilor și relațiilor dintre acești bărbați cinici, ridați, îmbătrâniți.


Aș adăuga două mențiuni speciale. Prima este pentru Alberto Iglesias și a sa coloană sonoră ritmică, antrenantă. Iar a doua este pentru Gary Oldman. Deși întregul cast este excelent din toate punctele de vedere (poate cam light la capitolul feminin), dar rolul pe care Oldman îl creează este extraordinar. Un personaj ursuz, a cărui chip este o mască permanentă, a cărui calm pare să ascundă o amenințare latentă... El nu ni se dezvăluie decât într-o singură scenă, care îți dă fiori reci în momentul în care Oldman livrează o replică pe care pastișele după James Bond păreau să o fi anihilat-o demult, dar care aici devine chintesența întregului personaj: We are not so different... you and I...

Saturday, February 4, 2012

The Descendants (SUA, 2011)

The Descendants
(SUA, 2011)


Regia: Alexander Payne
Cu: George Clooney, Shailene Woodley, Robert Forster, Beau Bridges

Rating: 3.5/5

După ”The Ides of March”, al doilea film cu George Clooney înscris în cursa pentru Oscar-uri care ajunge la noi pe ecrane la începutul acestui an este ”The Descendants”, regizat de Alexander Payne, unul dintre regizorii-scenariști pseudo-indie răsfățați de Academie în trecut (remarcat pentru ”Election” și ”About Schmidt”, premiat pentru scenariul lui ”Sideways”). ”The Descendants”, deși pare să fie un film mai liniștit, mai manierat, mult mai puțin cinic, s-ar putea totuși să fie cel mai bun film al lui Alexander Payne, nu în ultimul rând fiindcă locațiile alese pentru filmări emană un farmec aparte, dublat de muzica hawaiiană care însoțește întregul film pe coloana sonoră. 


În ”The Descendants”, personajul lui Clooney trebuie să își realinieze viața după ce soția sa a intrat în comă permanentă. Acest lucru include să restabilească relația cu cele două fiice ale sale, să îl confrunte pe amantul soției și să rezolve o importantă tranzacție în care sunt implicați toți verii săi. Este un rol mai dificil decât pare, Clooney trebuind să fie credibil în cămăși multicolore și pantaloni scurți. Din punctul meu de vedere, Clooney se achită destul de bine de treabă. Nu este un rol care să te dea pe spate, dar cred că atinge toate notele sentimentale, fără să fie patetic sau să apeleze la tertipuri ieftine. Astfel, scena în care vedem în sfârșit o singură lacrimă scurgându-se pe obrazul său ajunge să fie un punct culminant foarte satisfăcător. 


În ciuda aparențelor, ”The Descendants” este un film care merită văzut pe un ecran mare. Chiar dacă nu este nimic special în drama acestor personaje, ele par să fie larger than life, dominând ecranul cu figurile lor impunătoare (fie că este vorba de Clooney sau Shailene Woodley, ca să nu mai vorbim de Robert Forster). Iar acest lucru se leagă de câteva dintre ideile principale ale filmului, care are în centrul său o familie numeroasă, cu origini nobile și o avere pe măsură. Iar pentru personajul lui Clooney, unitatea acestei familii, perpetuarea ei și continuitatea valorilor pe care le au în comun sunt mai importante decât orice altceva.