Thursday, June 30, 2011

The Young One / La Joven (Mexic/SUA, 1960)

The Young One / La Joven
(Mexic/SUA, 1960)


Regia: Luis Buñuel
Cu: Zachary Scott, Bernie Hamilton, Key Meersman

Rating: 4/5

„Perioada mexicană” a lui Buñuel a fost cea mai prolifică a întregii sale cariere și rămâne încă și în ziua de astăzi misterioasă și cu un appeal exotic, pălind nemeritat între experimentele de debut și capodoperele finale ale regizorului de origine spaniolă. ”The Young One”, deși produs în Mexic, este vorbit în engleză și acțiunea pare să se petreacă pe coasta de Est a vreunei Caroline americane. Locația este o insulă locuită doar de un paznic de vânătoare și fiica minoră a recent decedatului său ajutor. Traver, un negru, muzician jazz, acuzat pe continent de viol, eșuază pe această insulă și, înainte de a reuși să adune provizii pentru a-și continua evadarea, trebuie să rămână în viață. Miller, paznicul, îl ia la țintă din primul moment, dar lui Evalyn îi este simpatic, ceea ce numai sporește ura (și gelozia!) lui Miller. Lucrurile se precipită odată ce pe insulă își fac apariția un predicator benevolent, dar însoțit de un barcagiu rasist și iute la mânie.


Filmul atinge destul de transparent teme precum rasismul încă prevalent în America, a ipocriziei generale și statutul femeilor. În mod straniu pentru Buñuel, dar în concordanță cu logica internă a poveștii, predicatorul este busola morală a acestei povești, luându-și rolul de apărător al lui Trevor și al Evalynei în fața abuzurilor celor doi bărbați albi încrâncenați. Co-scenaristul filmului este Hugo Butler, care a scris scenariul sub pseudonim, fiind la acea dată pe „lista neagră”, ceea ce explică, în plus, temele abordare.


Dincolo de politică, însă, ce este cu adevărat interesant ”The Young One” sunt personajele complexe care se înfruntă pe această insulă. Deși par arhetipuri, relațiile dintre ele nu sunt cu siguranță simple, iar în interiorul fiecăruia se dă bătălia dintre bine și rău. Evalyn rămâne cel mai misterios personaj al operei, învăluită de farmecul virginal, naivitatea și o ușoară răutate copilăroasă. Tot acest teatru intern al dorințelor, frustrărilor, prejudecăților și obsesiilor este pus în scenă în exterior cu o admirabilă tenacitate de un Buñuel ceva mai implicat afectiv decât de obicei și mai puțin înțepător, ceea ce îi oferă autenticitate. Regizorul speculează paptul că personajele sunt obligate să petreacă mult timp în compania celorlați, dinamica relațiilor schimbându-se treptat, reușind să creeze tensiune din simpla interacțiune a actorilor. În plus, atmosfera este creată și de absența coloanei sonore, care se rezumă, de fapt, la chitara country a lui Miller și clarinetul bop al lui Traver. Iar camera lui Gabriel Figueroa, surprinde fiecare joc de umbre, difuzia luminii printre copaci, prim-planuri și mișcări de aparat de efect, îmbogățind continuu dimensiunea estetică și dramatică a filmului. Figueroa a fost cel mai fidel colaborator al lui Buñuel, dar contribuția sa ca director de imagine cuprinde o filmografie mult mai extinsă, printre care și un favorit personal al meu, sub-evaluatul pseudo-western mexican al lui John Ford, ”The Fugitive”, cu Henry Fonda și Dolores del Rio.


Wednesday, June 29, 2011

Candyman - English Language Review

Candyman
(USA, 1992)


Directed by: Bernard Rose
Starring: Virginia Madsen, Tony Todd, Xander Berkeley

Rating: 4/5

One of my favorite horror movies is Bernard Rose's 1992 classic, "Candyman". Virginia Madsen stars as a urban legend researcher that begins to investigate a series of horrible murders committed in the projects, that the locals link to the legend of Candyman, a former slave with a hook instead of his right hand, that comes back from the grave to take revenge if you say his name five times in the mirror.


Although usually referred to as a slasher, and while definitely having its share of victims getting stabbed and sliced, "Candyman" doesn't follow the predictable pattern of most movies of that sub-genre. For the first 40 minutes or so, it is a very unsettling movie, although nobody gets killed. Instead, the director uses suggestion to put us in the same frame of mind as the characters. The rest of the movie is more predictable and less scary (as we find out Candyman is really a vengeful ghost, not a real vengeful killer), but it's still very enjoyable and well-made. Furthermore, there is a Hitchcock-ian thing to it. Although there is evidence against it, the appearances of Candyman could all be just a figment of Madsen's character's imaginations, as she begins to experience paranoia, fear and hallucinations. There's also a transfer of guilt going on that is integral to the story: the woman feels some sort of white guilt for what the people in the projects seem to go through and what happened to Candyman and the entire experience (which may all be inside her own head) is a way to get rid of this guilt; after she (spoiler!) dies at the end, her husband suddenly feels guilty for the way he treated her and is quickly punishes in one of the most thrilling surprise endings in horror.


I admit that the movie touches on sociological issues without really discussing them and only uses them as a pretext for a very well put together horror fantasy about individual and mass delusion, religion and the everyday paranoia of urban life. In the end, it would be unfair not to mention Philip Glass' music, which drives the plot forward and succeeds in being, at the same time, disturbing, mystical and emotional. 


Monday, June 27, 2011

Grumpy Older Men: Film Critics

Aceasta urmează să fie un fel de rubrică unde eu scriu despre critici de film pe care îi pot găsi în filmulețe pe net. Primul pe care l-am ales este britanicul Mark Kermode.


Kermode scrie pentru diferite publicații (inclusiv Sight & Sound) și este o personalitate radio și TV, decernând în fiecare an premiile Kermode (juriul constă dintr-o singură persoană), care rectifică omisiunile Oscar-urilor. Eu am aflat de el în urma unui documentar pe care îl prezenta, Hell on Earth: The Desecration and Resurrection of the Devils, care avea ca temă scandalul din jurul filmului lui Ken Russell, ”The Devils” și recuperarea unor secvențe pierdute. Kermode apare la radio în fiecare vineri la emisiunea Kermode and Mayo's Film Review pe BBC Radio 5 live, care este disponibilă și sub formă de podcast. Vorbește despre orice gen de film, dar aduce un insight aparte în lumea filmelor horror, exploitation sau underground. Sigur, este cel mai cunoscut pentru modul în care tratează filmele pe care le urăște, precum acest video în care își notează părerea despre ”Sex and the City 2”:


Dar ar fi nedrept să nu îl apreciem și pentru modul în care vorbește despre filmele care îi plac cu adevărat și despre de ce îi/ne plac filmele în general:


Și, nu în ultimul rând, cred că este singurul care a oferit o listă completă de reguli de respectat în sala de cinema (care, pe bune, chiar trebuie respectate):


More Kermode you say? Here you go: http://www.youtube.com/user/kermodeandmayo!!!


I Am a Fugitive from a Chain Gang (SUA, 1932)

I Am a Fugitive from a Chain Gang
(SUA, 1932)


Regia: Mervyn LeRoy
Cu: Paul Muni, Glenda Farrell, Helen Vinson

Rating: 4.5/5

Epoca pe care o numim acum pre-code (aproximativ 1930-1933, înainte de implementarea codului Hays de producție cinematografică în SUA) nu este doar perioada în care Hollywood-ul învață să folosească sunetul sau în care, pe fondul crizei economice și nevoii de evadare a omului de rând, pe ecran încep să apară subiecte (aproape) tabu, precum sexualitatea, drogurile, violența crimei organizate etc. Este și momentul în care cineaștii își descoperă și conștiința socială. ”I Am a Fugitive from a Chain Gang” pare să fie făcut exclusiv pentru a critica sistemul de închisori din sudul american. Personajul principal, James Allen, este un veteran de război care nu reușește să își găsească de lucru odată întors în țară. Ca urmare a unei neînțelegeri și a foamei, este condamnat la zece ani de închisoare și muncă silnică în Georgia. Reușește să evadeze și, după ceva vreme, ajunge un important constructor în Chicago. Legea îl prinde din urmă, dar i se propune un „sejur” de 90 de zile la închisoare (înapoi în Georgia), după care ar urma să fie grațiat. Evident, această promisiune nu este respectată, iar Allen evadează din nou, dar soarta nu îi va mai surâde. Urmărit în continuare, trăiește pe drumuri și fură pentru a supraviețui. 


Cu toate acestea, ”I Am a Fugitive from a Chain Gang” rezistă la 80 de ani după ce a fost făcut grație a câtorva elemente-cheie. În primul rând, Paul Muni în rolul principal este excepțional, mult mai bun decât în filmul care l-a consacrat (apărut în același an), ”Scarface”. Apoi, regizorul Mervyn LeRoy era un profesionist adevărat și, ca majoritatea contemporanilor săi, foarte prolific în perioada respectivă. Printre filmele regizate în era pre-code, se numără clasice precum ”Little Caesar” și ”Five Star Final” (ambele cu Edward G. Robinson), ”Three on a Match” sau extravagantul ”The Gold Diggers of 1933”, dar și filme mai puțin ambițioase (dar plăceri vinovate, cu siguranță), precum ”Broadminded”, în care Bela Lugosi joacă un personaj pe nume Pancho Arango. Însă ”I Am a Fugitive from a Chain Gang” este cu siguranță highligh-ul acestei perioade din cariera sa (care a continuat, cu succes, până în anii '60). Filmul este construit minuțios, iar fiecare cadru, fiecare replică respectă logica dramatică a poveștii și sprijină mesajul filmului, până la devastatoarea scenă finală. Ajutați de un supporting cast extins (pentru acea perioadă) și o echipă tehnică care îl includ pe directorul de imagine Sol Polito și scenograful Jack Okey, care reușesc să dea filmului un look unic, LeRoy și Muni au creat o capodoperă a începuturilor filmului sonor, un film care (din motive politice și de cenzură) nu își va găsi echivalentul până la ”Cool Hand Luke”, după 35 de ani.


P.S.: Pentru mai multe pre-code-uri, click aici.


Sunday, June 26, 2011

Hanna (SUA/UK/Germania, 2011)

Hanna
(SUA/UK/Germania, 2011)


Regia: Joe Wright
Cu: Saoirse Roman, Eric Bana, Cate Blanchett

Rating: 2/5

Am să încep spunând că filmul acesta are admiratorii săi, dar eu nu sunt unul dintre ei. Consider că ”Hanna” încearcă să fie prea multe lucruri în același timp și nu reușește să fie niciunul dintre acestea. Orice sclipire care ar fi putut să facă din el un film de acțiune de referință este înecat într-un poveste răsuflată, umplută cu personaje-stereotip, scene de acțiune mediocre și răsturnări de situație previzibile. Nefiind în totalitate nici basm modern (așa cum sugerează multiplele referiri la frații Grimm), nici coming-of-age story și nici un banal, dar distractiv euro-thriller cu un twist (dar fără Liam Neeson), ”Hanna” nu m-a lăsat nici entertained, nici thrilled, nici surprised, nici amused. Atât doar că nu m-a scos din sală înainte să se termine.


În centrul poveștii este o adolescentă (Roman), care este antrenată de tatăl ei (Eric Bana, care aici e cel mai australian spion rus ever) să devină un super-soldat undeva în nordul înzăpezit al Europei. Evident, în curând vine ziua în care cei mai răi spioni și agenți secreți (care, în cazul de față, includ un neverosimil parteneriat dintre un skin-head și un foarte efeminat proprietar de club de noapte berlinez) pornesc în vânătoare după Hanna, conduși de personajul lui Cate Blanchett, o șefă CIA obsesiv-compulsivă, singurul personaj care pare să fi fost complex în momentul concepției filmului, dar care este foarte slab explorat în ceea ce a ajuns propriu-zis pe ecrane.


Actorii nu sunt problema în acest film și nu e vina lor că personajele pe care le interpretează se conformează unor stereotipuri destul de răsuflate. Eric Bana, e drept, nu e în formă maximă, dar Saoirse Roman își confirmă versatilitatea și arată că o să vedem lucruri frumoase de la ea în viitor. Nu știu sigur ce a vrut să facă regizorul Joe Wright cu acest film. Filmele lui precedente au fost mai degrabă mediocre și fără prea multe riscuri (deși mi-au plăcut atât ”Atonement” cât și ”Pride & Prejudice”). Sunt vreo câteva scene foarte reușite, care sunt mai mult de suspans decât de acțiune, precum momentul în care Hanna se confruntă pentru prima dată cu electricitatea într-o „cameră de hotel” în Maroc. Dar, în rest, scenele sunt mai degrabă lungite și nu există mari diferențe în ceea ce privește montajul sau modul în care este filmată o secvență de flamenco în Spania și o confruntare între cei buni și cei răi. Știm însă că este un moment mai tensionat, pentru că pe coloana sonoră începe să se audă muzică techno. O decizie interesantă...

Tilva Ros (Serbia, 2010)

Tilva Ros
(Serbia, 2010)


Regia: Nikola Lezaic
Cu: Marko Todorovic, Stefan Djordjevic, Dunja Kovacevic

Rating: 3.5/5

Week-end-ul acest are premiera în România ”Tilva Ros” („Muntele roșu”), primul lungmetraj al regizorului sârb Nikola Lezaic. Filmul a primit premiul FIPRESCI acum câteva săptămâni la TIFF, unde a fost prezentat în cadrul secțiunii Wasted Youth.

În centrul acțiunii sunt Marko și Stefan, doi adolescenți care provin din medii sociale diferite, dar buni prieteni. Au același interese, fac parte din aceeași gașcă de skateri, iar restul timpului liber și-l petrec inventând cascadorii à la Jack-Ass și postându-le pentru posteritate pe youtube. Lucrurile se complică odată ce Dunja, prietena lor care acum locuiește în Franța, se întoarce pentru a-și petrece vacanța de vară în orașul natal. Stefan și Dunja se înțeleg bine, dar relația acesteia cu Marko este ceva mai complicată, iar Marko va începe să demonstreze un comportament din ce în ce mai auto- și hetero-agresiv, iar relațiile dintre el și cei din jur vor avea de suferit.


Recunosc, filmul suferă de o problemă de concentrare. Petrece prea mult timp oscilând printre evenimente neimportante din aventurile skater-ilor. Iar, de altfel, nu aflăm foarte multe despre acești tineri și ce se află în spatele comportamentelor lor. Dar este un film care încearcă să facă portretul unei generații, să fie și un pic comedie pe alocuri, în timp ce pe fundal este un discret comentariu social, reușind să echilibreze toate aceste elemente, atitudinea realizatorilor nefiind nici predicatoare, nici ignorantă. În plus, este filmat admirabil, predominând cadre lungi, virtuoase, dar subtile, astfel încât deseori nu îți dai seama că poziția camerei nu s-a schimbat sau că urmărim același personaj fără nici o tăietură de câteva minute bune. Pe alocuri, mi-a amintit de ”Paranoid Park”, dar poate fiindcă este doar un alt film în care skateboard-ul este în același timp parte integrantă a poveștii și, până la urmă, complet irelevant.

În final, tonul filmului este destul de pesimist, minimalizând importanța multor concepte bine înrădăcinate, de la prietenia între doi oameni la relevanța mișcărilor sociale. Iar acest lucru pare să se potrivească ca o mănușă.



Friday, June 24, 2011

Anvil! The Story of Anvil (Canada, 2008)

Anvil! The Story of Anvil
(Canada, 2008)


Regia: Sacha Gervasi

Rating: 4/5

Probabil că nu scriu destul de des despre rockumentare, fiindcă în aproae un an de zile de când scriu regulat despre filme nu am vorbit decât despre ”Shine a Light” și ”It Might Get Loud” (nu pun la socoteală ”Sympathy for the Devil”). Mai bun decât ambele este, însă, acest ”Anvil! The Story of Anvil” care are mai multe ingrediente - dincolo de titlul hilar - care au făcut pe multă lume să se îndoiască de autenticitatea lui. Faptul că toboșarul trupei se numește Robb Reiner nu ajută (Rob-cu-un-singur-R Reiner e, bineînțeles, regizorul mockumentarului rock cult ”This Is Spinal Tap”). Filmul începe cu evocarea perioadei de glorie a trupei Anvil, în concert alături de Metallica și Bon Jovi, iar nume sonore ale industriei (inclusiv Lars Ulrich și Slash) le laudă talentul și influența. Dar ei sunt îngeri decăzuți ai metal-ului și în ziua de azi (sau, mă rog, atunci) au slujbe de doi bani și mai cântă din când în când în baruri pentru aceeași prieteni. 

ROCK 'n ROOOOLLLLL!!!

Recunosc că evenimentele din documentar par să se înlănțuie un pic cam prea frumos... Inițial, trupa pleacă într-un mega-turneu dezastruos prin Europa, care „culmină” cu un concert la Sala Sporturilor din Târgu-Mureș, unde nu reușesc să umple nici 2% din capacitatea acesteia. Înapoi în Canada (căci, da, protagoniștii sunt evrei canadieni), avem ocazia să îi cunoaștem mai bine pe „Lips” și Robb, într-un segment de mijloc destul de emoționant. Trupa compune melodii noi și chiar reușesc să înregistreze un album, pe care însă nici o casă de producție nu vrea să îl distribuie. Și, totuși, în final, sunt invitați să dea un concert la un festival în Japonia și, deși sunt programați la 11 a.m., adună 20.000 de spectatori, adică întreaga capacitate a sălii. Toată construcția asta pare un pic construită retrospectiv, ca să dea un plus de dramatism poveștii, dar asta nu înseamnă că cei doi rockeri îmbătrâniți nu sunt autentici. Gervasi care a fost roadie pentru ei prin anii '90, îi prezintă cu bune și cu rele, cu vicii și virtuți, atingând și istoria lor personală (tatăl unui dintre ei a supraviețuit Holocaust-ului) și viața lor de familie. Filmul este life affirming și o adevărată plăcere. Vă las cu Anvil și al lor ”Metal on Metal”...




Wednesday, June 22, 2011

Madame de... (Franța/Italia, 1953)

Madame de... 
(Franța/Italia, 1953)

 

Regia: Max Ophüls
Cu: Charles Boyer, Danielle Darrieux, Vittorio De Sica

Rating: 4.5/5

Filmul meu preferat al lui Max Ophüls (cel puțin deocamdată) se concentrează asupra personajului jucat de Danielle Darrieux, o doamnă din înalta societate a secolului XIX și soția unui general (jucat de Charles Boyer). Fiindcă finanțele proprii sunt amenințate, ea își amanetează cerceii primiți în ziua nunții. Dar generalul află, recuperează cerceii și îi dăruiește unei amante care tocmai pleacă înspre Constantinopol. Din Constantinopol, cerceii se întorc în posesia unui diplomat italian (interpretat savuros de Vittorio de Sica), care se îndrăgostește de soția generalului și îi dăruiește. Dar traseul cerceilor nu se va opri aici...
 

„Madame de...” este filmat în stilul specific ultimii perioade a carierei lui Ophüls (amputată prea devreme): cadre lungi, fluide, în alb-negru elegant și economicos în folosirea unghiurilor de filmare inedite. Decorurile sunt minuțios construite, fie dacă este vorba de interiorul banal al unui magazin de amanet, de palate somptuoase sau de intimitatea camerelor soților de... Câteodată, chiar și personajele par obiecte de decor, datorită conformării normelor sociale, dar aceasta nu este decât o impresie inițială, personajele fiind foarte bine construite, iar interpretările sunt la mare înălțime. Căci ceea ce începe ca o farsă cu și despre aristocrați se transformă într-o dramă „necruțătoare”, în urma căreia toate cele trei personaje, aparent extraordinare (căci de aceea sunt subiectul unui film) se dovedesc a fi banale, idealurile lor nu vor fi realizare și, așa cum sugerează și titlul - se vor pierde în anonimatul istoriei.



Tuesday, June 21, 2011

Top 11 Filme care au câștigat Oscar-ul pentru Cel Mai Bun Film în ultimii 11 ani...

„Dezbatere” pe cinemagia.ro astăzi...
http://www.cinemagia.ro/stiri/dezbatere-cel-mai-bun-film-cu-oscar-din-ultimii-5-ani-18397/

Topul meu...

1. No Country for Old Men
2. American Beauty
3. The Hurt Locker
4. The Departed
5. Crash
6. Gladiator
7. Slumdog Millionaire
8. A Beautiful Mind
9. The King's Speech
10. LOTR 3
11. Million Dollar Baby


Monday, June 20, 2011

Xia nu / A Touch of Zen (Taiwan, 1971)

Xia nu / A Touch of Zen
(Taiwan, 1971)


Regia: King Hu
Cu: Ying Bai, Billy Chan, Ping-Yu Chang

Rating: 4.5/5

Capodopera lui King Hu este unul dintre cele mai importante filme din istoria (sub)genului wuxia, care urma să renască și să atingă apogeul la începutul mileniului III, cu doar două filme mai importante - ”Crouching Tiger, Hidden Dragon” și ”Hero”. Cu toate acestea, ”A Touch of Zen” nu e cu nimic mai prejos decât ele, chiar le poate învăța câte ceva. Având o durată de aproximativ trei ore, filmul își permite să fie la început comedie, apoi intrigă cu substrat politic, după care poveste de dragoste, pentru ca în final să își accepte soarta de film cu arte marțiale (deși finalul este „metafizic”). În prim-plan avem un tânăr scrib fără ambiții, care se îndrăgostește de o frumoasă, dar aprigă domniță, care este pe fugă și urmărită de asasini după ce familia ei a căzut în dizgrație.


Filmul este, de la început la sfârșit, o lecție de regie. Suspansul este construit cu ajutorul unghiurilor de filmare inedite și folosirea inteligentă a decorurilor, atât cele naturale (care domină din primele cadre), cât și cele construite special pentru film. Set-pieces-urile sunt adevărate tururi de forță, în special secvența ambuscadei din fortul „bântuit” și prelunga confruntare finală, întâi în plină pădure și apoi în deșert. Filmul poate părea episodic, dar este atât de bine condus de la o secvență la cealaltă (chiar și atunci când trebuie să facem un salt mare în timp) încât în timpul vizionării acest lucru nu deranjează deloc. King Hu (care a realizat și un alt film foarte enjoyable, ”Come Drink with Me”) folosește întregul arsenal al filmelor cu arte marțiale și se dovedește un povestitor abil - intriga este dezvăluită doar după o oră de proiecție, prin intermediul flashback-urilor, după mult suspans, încordare, dar și comedie. 


Saturday, June 18, 2011

Tanzträume (Germania, 2010)


Acum două săptămâni, rula la TIFF în premieră națională ultimul film al lui Wim Wenders, ”Pina”, tribut adus coregrafei Pina Bausch. În 3D. Lansat cu un an înainte și acum în cinema și în Cluj (la Arta), ”Dancing Dreams” este reversul medaliei. Documentarul realizat de Rainer Hoffmann și Anne Linsel se concentrează asupra pregătirii spectacolului Kontakthof de către o trupă de adolescenți.


Kontakthof apare și în „Pina”, în câteva secvențe care sunt lipsite de context și nu sunt decât – ca orice alt moment al filmului – un show-case al coregrafiilor semnate Pina Bausch. Nici în ”Dancing Dreams” nu vedem decât vreo 5 minute din spectacolul efectiv, dar ne sunt oferite mai mult de o oră de repetiții, de-a lungul cărora tinerii (fără prea mare experiență, nici în teatru, nici în viață) repetă, se antrenează și își descoperă rolurile. Cele mai multe filme de gen neglijează partea de repetiții și o reduc la un training montage, atât de obișnuit la Hollywood. Filmul lui Hoffman și Linsel este, însă, despre repetiții, despre încercări, probe, audiții, apoi iar repetiții. Și, paradoxal, avem ocazia să înțelegem mult mai bine despre ce e vorba în spectacol, chiar dacă nu îl vedem deloc și despre ce încearcă Pina să transmită.


”Dancing Dreams” dovedește că un film despre spectacolele Pinei Bausch nu trebuie făcut în 3D, indiferent ce spune Wim Wenders. Secvențele cele mai reușite ale filmului sunt mult mai imersive decât  cele din ”Pina” și, în plus, nu trebuie să ne uităm prin ochelari care întunecă totul (de notat secvența în care o dansatoare și instructoarea fug în cerc, camera situându-se în mijloc).


Au fost momente în care filmul m-a pierdut. Interviurile cu interpreții sunt uneori destul de lungi, iar faptul că unii vorbesc despre tragediile personale nu are nicio legătură cu restul filmului. Sunt mult mai eficiente momentele în care fiecare, pe rând, își povestesc experiențele amoroase în fața Pinei. În final, este o plăcere să vezi un grup de adolescenți venind din medii sociale destul de diverse descoperind viața prin intermediul acestui spectacol. Pentru mulți dintre ei, coregrafiile sunt prima dată când experimentează un asemenea nivel de intimitate și tandrețe. Kontakthof poate fi jucat de tineri, adulți sau vârstnici și, deși coregrafia este aceeași, fiecare vârstă aduce ceva diferit rolurilor jucate.

Rating: 3.5/5
Post reluat de pe slicker(punct)ro.



Tuesday, June 14, 2011

X-Men: First Class (SUA, 2011)

X-Men: First Class
(SUA, 2011)


Regia: Matthew Vaughn
Cu: Michael Fassbender, James McAvoy, Jennifer Lawrence, Kevin Bacon

Rating: 2.5/5

”X-Men” este, cu siguranță, cea mai mare franciză cinematografică bazată pe benzi desenate cu super-eroi (în curând va fi detronată odată ce ”The Avengers” va lega firele a mai multor super-eroi: Iron Man, Hulk, Thor, Captain America etc.) Cu ”First Class”, a ajuns la cel de-al cincilea film, după trilogia inițială și oribilul ”Origins: Wolverine” și se concentrează asupra prieteniei din tinerețe dintre Xavier și Magneto, jucați de data aceasta de James McAvoy și Michael Fassbender. Ca și acesta din urmă, ”First Class” ignoră multe informații din primele trei filme și creează propria cronologie, dar, în același timp, se bazează pe alte evenimente din celelalte filme pentru a evita un scenariu cu prea multă expozițiune (deși aceasta este din plin), precum și pentru a face câteva glume. Cel mai important omagiu adus începuturilor succesului cinematografic al francizei este reluarea scenei care deschidea primul „X-Men”, o introducere (atunci) genială.


Problemele cu ”First Class” încep când încearcă să explice prea mult, să povestească prea în amănunt viața lui Magneto, încercând să jongleze și cu celelalte duzini de mutanți care trebuie și ei să apară pe ecran. O parte din frumusețea primul film era că nu explica tot ordeal-ul lui Magneto în lagăr, apoi sub persecuția autorităților și natura complexă a relației sale cu ceilalți mutanți. În schimb, jocul subtil al lui Ian McKellen și scenele excelente alături de Patrick Stewart ofereau minimul de informații necesare, sugerau ceea ce trebuie și lăsau destul loc pentru imaginație. Filmul lui Matthew Vaughn (cel mai recent, autor al lui ”Kick-Ass”) îți dă totul mură-n gură. Chiar prea mult... Să te saturi...


Recunosc că sunt fan (în sensul cel mai puțin obsesiv) al seriei ”X-Men”. Primul film este, probabil, cel mai bun dintre recentele producții după creațiile Marvel. De aceea, pe de o parte, m-am simțit bine la film și mi-a plăcut, în special datorită faptului că personajele - cel puțin Magneto și Xavier - sunt foarte bine conturate. Pe de altă parte, sunt dezamăgit de lipsa de concentrare a realizatorilor și de încercarea stângace de a trasa o istorie paralelă când acest lucru nu era necesar în urma primelor filme. Compromisul este să mă bucur de prestațiile actoricești, care includ un foarte campy Kevin Bacon, un sigur pe sine James McAvoy și un extraordinar Michael Fassbender, care, după ce l-am văzut în ”Hunger”, ”Fish Tank”, ”Inglorious Basterds” și acum în ”X-Men: First Class” se dovedește un adevărat cameleon. Și mai remarcabil este că cei doi protagoniști fac din Magneto și Xavier propriile roluri, aproape în competiție cu McKellen și Stewart.


Monday, June 13, 2011

TIFF 2011 - Postscript


Mă gândeam să termin cu TIFF-ul de anul acesta pe un ton mai personal (ceea ce nu prea îmi stă în obicei). După 10 ediții de TIFF, s-au schimbat multe, din toate punctele de vedere. Când am auzit prima dată de ideea lui Tudor Giurgiu, cu câteva luni înainte de festival, părea greu de crezut că va ieși ceva ca lumea (deși, spre deosebire de alți comentatori, mie nu mi s-a părut niciodată imposibil).

La prima ediție, am văzut 8 filme și, sincer, mă bucuram să văd orice film. În ultimele zece zile, am fost la 31 de proiecții, cu programul 80% gândit înainte ca festivalul să înceapă, fără să îmi las prea mult loc pentru improvizații. Între 2002 și 2011 s-au adunat câteva zeci/sute de filme și realizatori pe care i-am descoperit la TIFF. Și vreau să fie clar un lucru: în toții anii ăștia, nu mi-a păsat de altceva decât de filme. Sunt bucuros că festivalul aduce concerte, piese de teatru, sponsori, invitați străini etc., dar aceștia nu m-au interesat niciodată. În rest, nu s-au schimbat multe. Distribuția și disponibilitatea filmelor bune în România nu s-a îmbunătățit (poate chiar din contră). TIFF-ul este singura perioadă de normalitate.

Nu știu cum o să fie pentru mine TIFF-ul din anii următori. Probabil mult mai sărac, deși el va crește în continuare. Are nevoie doar ca entuziasmul publicului să crească în același ritm. Nu sunt nici optimist, nici pesimist în privința viitorului. Ce va fi va fi și spun acest lucru fără să am pretenția de a fi profund. Mă consider printre cei care au susținut TIFF-ul (mii de consumatori și plătitori de bilete) și sper să rămân la fel și în continuare. Pe cât este posibil...

Victor Buzura

TIFF 2011 - Topuri

Top 12 Competiție

„La vida útil”

1. La vida útil (Federico Veiroj) - 3.5/5
2. Principii de viață (Constantin Popescu) - 3.5/5
3. Sin retorno (Miguel Cohan) - 3.5/5
4. Eldfyall/Vulcanul (Runar Runarsson) - 3/5
5. Adem/Oxigen (Hans van Nuffel) - 3/5
6. Apflickorna/Maimuțe (Lisa Aschan) - 3/5
7. The Untitled Kartik Krishnan Project (Srivinas Sunderrajan) - 2.5/5
8. Kongavegur/Aleea regelui (Valdis Oskarsdottir) - 2.5/5
9. Das Letzte Schweigen/Tăcerea (Baran Bo Odar) - 2.5/5
10. The Imperialists Are Still Alive! (Zeina Durra) - 2/5
11. Mabul/Potopul (Guy Nattiv) - 2/5
12. V subbotu/O sâmbătă obișnuită (Alexander Mindadze) - 2/5


Bonus Top 10
pentru filmele din afara competiției pe care le-am văzut în cadrul TIFF 2011

„Cave of Forgotten Dreams”

1. Cave of Forgotten Dreams (Werner Herzog) - 4/5
2. Mistérios de Lisboa (Raoul Ruiz) - 4/5
3. Les Amours imaginaires (Xavier Dolan) - 4/5
4. Le quattro volte (M. Frammartino) - 4/5
5. Yoyo & Tant qu'on a la santé (Pierre Etaix) - 4/5
6. Nader and Simin, a Separation (Asghar Farghadi) - 3.5/5
7. I Saw the Devil (Kim Jee-woon) - 3.5/5
8. Turin Horse (Tarr Bela) - 3.5/5
9. Singularidades de uma Rapariga Loura (Manoel de Oliveira) - 3/5
10. Vénus noire (A. Kechiche) - 3/5

”I Saw the Devil”


Altceva?
Vroiam să fac și un top 5 cu cele mai proaste filme, dar nu am destule care să fie chiar așa de dezastroase. Nominalizez „Tatăl fantomă” ca cel mai prost film românesc pe care l-am văzut la TIFF 2011 (deși au fost proiectate și altele care sunt mai slabe) și „Imperiul asasinilor” ca cel mai lame film cu arte marțiale (deși Freud ar avea ce analiza din el). În rest, m-au mai dezamăgit „La vida de los peces” și - păstrând proporțiile - „Pina” lui Wim Wenders. „Loverboy”-ul lui Mitulescu e destul de slab, dar, sincer, mai bun decât mă așteptam... În final e penibil, dar prima jumătate de oră are câteva sclipiri frumoase. Și ar mai fi „Año bisiesto”, care mi s-a părut interesant, dar poate o a doua vizionare m-ar face să-l apreciez la justa valoare.


Sunday, June 12, 2011

TIFF 2011 - Palmares & Interpretarea rezultatelor



Trofeul Transilvania
  • Fara cale de-ntors / Sin Retorno
  • Miguel Cohan
  • Argentina, Spania, 2011 

Premiul pentru Cea mai bună Regie (Ex-aequo)
    • Vulcanul / Volcano
    • Rúnar Rúnarsson
    • Danemarca, 2011


    Premiul pentru Cea mai bună Regie (Ex-aequo)

    • Principii de viata / Principles of life
    • Constantin Popescu
    • România, 2011


    Premiul Special al Juriului

    • O viata insemnata / La vida util
    • Frederico Veiroj
    • Spania, 2011


    Premiul pentru Cea mai Bună Interpretare

    • Élodie Bouchez (Imperialistii n-au murit! / The Imperialists are Still Alive!)
    • Zeina Durra
    • SUA, 2011


    Premiul pentru Cel mai Bun Scenariu

    • Fara cale de-ntors / Sin Retorno
    • Miguel Cohan
    • Argentina, Spania, 2011


    Premiul pentru Cea mai bună Imagine

    • Linda Wassberg (Maimute / She Monkeys)
    • Lisa Aschan
    • Suedia, 2011


    Premiul FIPRESCI

    • Muntele rosu / Tilva Roš
    • Nikola Ležaić
    • Serbia, 2011


    Premiul Publicului

    • Oxigen / Oxygen
    • Hans Van Nuffel
    • Belgia, 2011


    Premiul de Excelenţă

    • Lucian Pintilie


    Premiul pentru Întreaga Carieră

    • George Motoi

    Premiul pentru Întreaga Carieră oferit unei personalităţi din cinematografia europeană

    • Michael York & Michele Placido


    Premiul special pentru contributia adusă la Cinematografia Mondială

    • Jacqueline Bisset


    Premiul Special al celei de-a X-a ediţii TIFF

    • Marin Karmitz


    Premiul Special al celei de-a X-a ediţii TIFF

    • Oleg Mutu


    Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secţiunea lung metraj

    • Morgen
    • Marian Crisan
    • România, 2011


    Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secţiunea scurt metraj

    • Bora Bora
    • Bogdan Mirica
    • România, 2011


    Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru debut

    • Periferic / Outbound
    • Bogdan George Apetri
    • România, 2011


    Premiul pentru Cel mai Bun Scurt Metraj din secţiunea Umbre (ex-aequo)

    • Ninja / Ninjas
    • Dennison Ramalho
    • Brazilia, 2011


    Premiul pentru Cel mai Bun Scurt Metraj din secţiunea Umbre (ex-aequo)

    • Danny Boy
    • Marek Skrobecki
    • Elvetia, Polonia, 2011

    Premiul Let’s Go Digital!, pentru cel mai bun film realizat în cadrul LGD!

    • Gand+uri
    • Radu Sticlea, Iulia Colban, Felicia Simion
    • România, 2011

    Premiul Competiţiei Locale (Ex-aequo)

    • Jucaria / Jatekszer
    • Punkosti Laura
    • România, 2011

    Premiul Competiţiei Locale (Ex-aequo)

    • Casa Blanca 1PM
    • Octavian Fedorovici
    • România, 2011

    Menţiune Specială în cadrul Competiţiei Locale

    • oferit de Fabrica de Pensule
    • Oda
    • Petter Ana
    • România, 2011

    Premiul HBO pentru Cel mai bun scenariu de lung metraj din cadrul Concursului Naţional de Scenarii organizat de HBO România în parteneriat cu TIFF

    • Paul Cioran (De-aici va descurcati singuri)
    • România, 2011

    Premiul HBO pentru Cel mai bun scenariu de scurt metraj din cadrul Concursului Naţional de Scenarii organizat de HBO România în parteneriat cu TIFF

    • Marian Enache (Burnt Out)
    • România, 2011

    Premiul HBO pentru Cel mai bun scenariu de documentar din cadrul Concursului Naţional de Scenarii organizat de HBO România în parteneriat cu TIFF

    • Matei-Alexandru Mocanu (O crima banana)
    • România, 2011

     INTERPRETAREA REZULTATELOR

    - în principiu, sunt de acord cu palmaresul competiției oficiale, singurul asupra căruia pot să mă pronunț. „Sin retorno”, marele câștigător (Trofeul Transilvania & cel mai bun scenariu) este clar în top 3-ul personal (btw, o să pun un top 12 al competiție și alte topuri bonus probabil mâine seară).
    - singurul premiu care mi se pare contestabil este cel de interpretare. Élodie Bouchez nu iese cu nimic în evidență în „Imperialiștii n-au murit!” și au fost alte interpretări mult mai puternice/convingătoare/provocatoare (Vlad Ivanov, bătrânul din „Vulcanul”, oricare actor din „Sin retorno”, chiar și Khartik Krishnan...)
    - îmi pare bine că prostii gen „O sâmbătă obișnuită”, „Tăcerea” sau „Potopul” nu au primit nimic...
    - ”Ninjas”, unul dintre scurtmetrajele Umbre premiate, mi-a plăcut mult și îmi pare bine că se regăsește în palmares. ”Danny Boy” nu am văzut...
    - premiile de excelență/întreaga activitate nu le comentez că nu are rost. Mi se pare doar că Pintilie a fost recompensat cam târziu, deși datorită faptului că ne aflăm la mitica ediție a X-a, premiul are farmecul său.


    Friday, June 10, 2011

    TIFF 2011 - Ziua a VIII-a: Ziua cu filme românești


    Zilele acestea se proiectează la TIFF filme românești. De obicei, nu îmi place să văd prea multe filme românești la TIFF, pentru că urmează să iasă pe ecran oricum, fie în toamnă, fie anul următor. Însă mi-a surâs ideea de a vedea 3 filme românești unul după altul la „Florin Piersic” și în plus speram să găsesc măcar un film bun, fiindcă startul cinematografic românesc de anul acesta a fost destul de slab (cu excepția excepțiilor: „Aurora”)

    Să începem așadar cu filmul din competiție, Principii de viață, al doilea lungmetraj al lui Constantin Popescu. Acesta vine la un an după foarte diferitul „Portretul luptătorului la tinerețe”, un film foarte diferit, deși o mare parte din crew a lucrat la ambele filme (inclusiv DP-ul Liviu Marghidan). „Principii de viață”, însă, este bazat pe un (nou) scenariu de Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu, deci seamănă mai mult cu un film al „noului val”: acțiunea se petrece într-un interval de 24 de ore, este urmărit un singur personaj în detaliu și este compus în principal din planuri-secvență. În centrul acțiunii este personajul jucat de Vlad Ivanov (în, cred, primul său rol cu adevărat principal), un mic dictator middle-aged, care se poartă superior și sfidător cu toată lumea și pe care nimeni nu pare să îl placă. Vrea să pară un om de succes și nu face anumite lucruri „din principiu”. Însă sunt alte „principii” cele pe care le moștenește fiul său ușor rebel de 15 ani. Filmul este inteligent și lasă acea impresie de simplitate comună atâtor filme românești bune din ultimii ani. Este unul dintre filmele bune din competiție.


    Dar superstar-ul zilei a fost, cu siguranță, filmul lui Mitulescu venit proaspăt de la Cannes, Loverboy, reunind o mare parte din echipa care a făcut „Eu când vreau să fluier, fluier”, diferența esențială fiind că Mitulescu este acum regizor. Nu mă așteptam la prea mult, dar, cel puțin inițial, filmul m-a surprins plăcut. Prima jumătate de oră este aproape lecție de cinema, la disciplinele regie, montaj și imagine (semnată de neobositul Marius Panduru). A doua parte a filmului este mai slabă, în special fiindcă cei doi protagoniști trebuie să ducă mai mult greul filmului (și niciunul nu mi se pare încă matur ca actor, deși Piștereanu a progresat vizibil față de anul trecut) și din cauza unei lipse de decizie și îndrăzneală a scenariului, care pare să intre pe o traiectorie previzibilă pe care nu o părăsește în niciun moment.


    Între aceste două filme a fost și oaia neagră – Tatăl fantomă, debutul lui Lucian Georgescu, co-scris de Barry Gifford (romancier și scenarist, printre altele, al lui ”Lost Highway”). În film, Marcel Iureș – bine distribuit – este un profesor american venit în România să își traseze genealogia familiei. Urmează o călătorie prin sate în Moldova, alături de o angajată a departamentului de arhive, în căutarea unui bătrân evreu, prieten de familie, care se plimbă din loc în loc cu o caravană cinematografică. Deși a început bine, era imposibil să nu o ia pe arătură la un moment dat. Iar acest lucru s-a întâmplat pe la jumătate, când povestea este garnisită din plin cu o poveste paralelă care include corupție locală, spionaj, glume proaste care se soldează cu trecerea personajului jucat de Mimi Brănescu pe lumea cealaltă și o moștenire impresionantă.

    TIFF 2011 - Ziua a VI-a: Sfârșitul e aproape...


    Cele două titluri (înșelătoare) din Competiția oficială prezentate astăzi sugerează catastrofe naturale: Vulcanul și Potopul.

    Primul este o dramă islandeză, debutul în lungmetraj al lui Rúnar Rúnarsson. Personajul principal este un proaspăt pensionat pe nume Hannes (actorul aduce cu un Herzog mai bărbos și mai morocănos), care inițial este suicidar, dar încet încet apare dorința de a se schimba și de a-și reface relațiile cu soția și copiii, afectate de atitudinea sa mohorâtă. Mi-a plăcut filmul, este frumos filmat și bine jucat (posibil premiu de interpretare). Drama personajului este autentică, schimbarea sa este credibilă, iar decizia pe care acesta o ia înspre finalul filmului vine ca o concluzie logică a ce am văzut până atunci.


    „Potopul”, în schimb, provine din Israel/Canada și aduce a A Serious Man light… Foarte light. Este o semi-dramă manipulantă, avându-l în prim-plan pe tânărul Yoni (care urmează să aibe Bar Mitzvah-ul peste câteva zile) și familia sa foarte disfuncțională: mama e adulteră, tatăl e suspendat de la lucru pentru că e stoned toată ziua, iar ambii părinți preferă să îl țină pe fratele oligofren al lui Yoni într-o instituție… Cam multe drame pentru un film atât de mic. Și, cu excepția unei singure scene (care se petrece într-o barcă), nu mi-a plăcut deloc cum a fost filmat (e drept, însă, că nici proiecția cu a fost corespunzătoare).



    Thursday, June 9, 2011

    TIFF 2011 - Ziua a VI-a: Pe cai...


    Piesa de rezistență a zilei (Ziua Maghiară, btw) a fost ultimul și ultimul film al lui Bela Tarr, Calul din Torino. Lung de două ore și jumătate, filmul e compus din doar aproximativ 30 de cadre și povestește șase zile din viața unui fermier/țăran cu pareză de braț drept și a fiicei sale de care depinde pentru cele mai simple sarcini. Între timp, afară e o furtună continuă, puțul seacă, calul nu vrea să mănânce și la sfârșit lumea va fi cuprinsă de întineric. Nu are farmecul aproape păgân al lui Satantango, nici complexitatea și meticulozitatea cu care acesta este realizat, dar pare să fie plasat în același cadru atemporal amenințat de aceeași apocalipsă rurală. Totuși, în ciuda excesului de formalism, e o experiență cinematografică aproape unică și merită savurată pe cât se poate.

    lllégal e un film belgian despre imigranți ilegali etc. etc. etc. Am impresia că unele chestii factuale sunt exagerate for dramatic purposes, ceea ce e ok, dar filmul lasă impresia de inconsecvență: îmi vine greu să cred că, în Belgia, poliția te poate controla pe stradă numai că are ea chef așa, medicii nu răspund decât la cazurile grave (cum îți dai seama?) dintr-o instituție semi-penitenciară, iar polițiștii/gardieni bat cu sadism imigrantele (câte 5-6 pe una), dar, în schimb, avocatul (plătit de același stat) se dă de trei ori peste cap aproape ca să facă dreptate. Altfel, filmul e bine făcut, dar m-a lăsat rece.

    COMPETIȚIA OFICIALĂ


    Das letzte Schweigen (Tăcerea) este un thriller absolut banal care se mișcă previzibil din punctul A în punctul B în punctul C ș.a.m.d. Risipă de imagini și de actori.

    Sin retorno, în schimb, este un film foarte bun. Nu știu nimic despre filmele din competiție înainte să le văd, dar cele mai multe nu reușesc să mă surprindă. ”Sin retorno”, însă, este imprevizibil, încât de fiecare dată când crezi că știi ce va urma, filmul te surprinde, fără să folosească trucuri ieftine (de gen deus ex machina). În schimb, scenariul pune personajele în situații credibile, dar de conflict intens, iar în ultima treime folosește elipse temporale (prima de câteva luni, a două de trei ani jumate) pentru a accelera ritmul care ne duce înspre deznodământ, creând și suspans în același timp. Are toate șansele să câștige fie un premiu de interpretare, fie cel de regie, sau chiar Trofeul Transilvania (având în vedere că America Latină e favorizată, 4 din cele 11 trofee mergând înspre ea, versus 3 pentru filme românești și 2 pentru Europa nordică).



    Wednesday, June 8, 2011

    TIFF 2011 - Zilele 4&5: Iubiri imaginare, Venus și filme din competiție


    Les Amours imaginaires este de departe highlight-ul acestor două zile. Al doilea film al Quebecois-ului de doar 21 de ani Xavier Dolan (care și interpretează unul dintre cele trei roluri principale) este seducător și retro, aparținând atât cinema-ului independent francofon cât și culturii pop. Aventurile celor doi protagoniști infatuați de același Adonis sunt comentate indirect de un cor compus de alți amorezi neîmpliniți care își povestesc eșecurile amoroase camerei precum unui terapeut.

    Vénus noire este realizat de Abdellatif Kechiche (un regizor cu pedigree) este aproape exagerat de lung, dar este bazat pe o poveste adevărată și arată ca un epic realizat cu mijloace puține care stoarce interpretări epocale (ca să folosesc un termen kinskian) de la actorii săi. Funcționează destul de bine și ca o metaforă despre cinema de artă vs. mass entertainment vs. exploitation vs. pornografie.

    Competiția oficială continuă să fie mediocră. The Imperialists Are Still Alive! a binedispus publicul, dar nu știe dacă vrea să fie o comedie romantică plasată într-un New York multicultural și hipster-os sau o dramă cu substrat politic. Kongavegur (Aleea regelui), al doilea film al regizoarei islandeze Valdís Óskarsdóttir (care s-a remarcat inițial ca monteur pentru filme precum ”Festen” sau ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind”) are acel aer de comedie neagră nordică absurdă care prinde la TIFF (vezi ”Noi albinoi”), dar finalul nu convinge și lasă impresia de improvizație nereușită. Și, în final, La vida util este filmul uruguayan al competiției și cel care mi-a plăcut cel mai mult până acum. Personajul principal este un angajat al cinematecii din Montevideo care, odată ce aceasta dă de necazuri financiare, decide să își ia soarta în mâini asemenea eroilor din filmele sale: dă un discurs memorabil (după Mark Twain) unei clase de avocați în devenire, dansează stângaci pe treptele tribunalului și o cucerește simplu pe femeia dorită. Filmul are un aer de nostalgie numai potrivit.


    Din compțetiția de scurtmetraje horror&fantasy reținem brazilianul Ninjas, al lui Denisson Ramalho, un film foarte bine ancorat într-o realitate dură, dar în același timp foarte raw și inventiv, încât a fost prea mult pentru o parte din public.



    Monday, June 6, 2011

    TIFF 2011 - Ziua a III-a: Competiție, Herzog și Mistere din Lisabona



    Ieri au avut loc primele proiecții a două dintre cele mai bune filme din TIFF-ul de anul acesta: Mistérios de Lisboa (Raould Ruiz, 2010) și Cave of Forgotten Dreams (Werner Herzog, 2010).


    Primul dintre acestea este un film maraton, de 4 ore și jumătate (cu o pauză de 15 minute aproximativ a mijloc), o impresionantă frescă socială plasată în Franța, Spania și Italia din jurul anului 1800, după romanul foileton al lui Camilo Castelo Branco. În centrul filmului stă un preot care investighează secretele diferitelor sale cunoștiințe (din toată păturile sociale), prin intermediul a câteva zeci de povești într-o poveste. Mi-a amintit de un film polonez mai vechi pe care l-am văzut recent, „Manuscrisul de la Saragossa”, care însă se juca mult mai mult cu poveștile spuse de personaje. Dincolo de poveste, „Misterele Lisabonei” este un film extraordinar de frumos, pictural, ceva total  neobișnuit pentru o producție care a fost (măcar parțial) concepută și pentru micul ecran. Lumina naturală este folosită pe cât posibil (nu e chiar ”Barry Lyndon”, dar nici nu cred că vrea să fie), iar planurile secvență bine regizate te țin cu sufletul la gură. Filmul emană un calm, o liniște care invită la meditare, dar, în același timp, lasă micile drame de pe ecran să se desfășoare în ritmul lor natural.



    „Peștera viselor uitate” este ultimul documentar al lui Werner Herzog, despre peștera Chauvet, picturile eu vechi de 30.000 de ani, oasele preistorice conservate și cercetătorii care o studiază. Problematic este că, la fel ca și Win Wenders cu ”Pina”, și regizorul german stabilit în Los Angeles a decis să filmeze în 3D, chiar dacă în interiorul peșterii dispune de foarte puțină lumină. Cu toate acestea, cred că Herzog a câștigat pariul cu noul format. Shaky-cam-ul și apropierea de stâncile pictate creează o experiență foarte viscerală (chiar dacă, poate, întoarce stomacul unora). Avem ocazia să vedem cum fiecare linie trasată interacționează cu relieful peșterii, cu șanțurile, depresiunile și zgârieturile de gheare de urs de pe pereții care au fost folosiți drept șevalet. Uneori, avem impresia că putem să privim într-o crevasă dacă întoarcem capul numai un pic la dreapta sau la stânga. Este prima dată când obiectele dintr-un film 3D nu îmi par mai mici decât sunt în realitate, ba chiar mă copleșesc, grație insistenței lui Herzog de a se apropia cât de mult cu camera de filmat de aceste picturi extraordinare. Fascinat de ideea de proto-cinema pe care aceste picturi i-o sugerează, Herzog ne invită să îi admirăm filmul pe pereții unei alt fel de peșteri – sala de cinema.


    Regizorul își narează, ca de obicei, filmul în stilul propriu. Acest lucru poate aliena pe unii, dar eu îl găsesc seducător. El nu caută să facă neapărat un film despre o peșteră pictată din Franța, ci un film despre umanitate. Post-script-ul filmului și ai săi crocodili mutanți albinoși este criptic și aduce o notă de pesimism unui film care celebrează spiritul creator al omului timpuriu. Dar este concluzia perfectă a unui film care are defectele sale, dar este seducător, devastator și nu poate fi comparat cu nimic altceva, la fel cum Herzog însuși și filmele sale există într-o lume numai a lor.

    -------------------------------------------
    Shadows Short: ”Night Fishing”/”Paranmanjang”


    Filmat integral cu un iPhone 4 (asistat de un buget serios pentru lumini, ceva efecte speciale, filmări subacvatice etc.) și premiat la Berlin, filmul realizat de frații coreeni Park (Chan-kyong și mai celebrul Chan-wook) este o povestea absurdă, suprarealistă, cu un pescar bântuit de o fantomă (or the other way around…) Aduce a horror japonez de prin anii 60-70, în special secvențele de noapte, care apar în alb-negru, semănând cu planuri din „Onibaba”, deși acesta este probabil mai degrabă un reper de-al meu decât al realizatorilor. În „distribuție” mai apare și o trupă de muzicieni îmbrăcați în negru, care impun atmosfera funestă încă din prologul filmului propriu-zis. În ciuda faptului că sare destul de abrupt de la un tablou la altul, a calității nu tocmai grozave a imaginii și a faptului că nu pare să aibă durata potrivită (la 33 de minute, se situează undeva între scurt-metraj și mediu-metraj…), în ciuda toturor acestora, mie mi-a plăcut și am apreciat efortul de a face un film ușurel, bazat pe o singură idee, cu priză (bănuiesc) la public.


    Competiția de lungmetraj: ”The Untitled Kartik Krishnan Project”

     

    Filmul indian din competiție aparține unui foarte tânăr regizor și a fost realizat cu mijloace minime, timp de un an, filmând în week-end. Evident, nu putem pretinde foarte multe de la un astfel de film și, într-adevăr, lipsa de mijloace se simte. Cea mai mare parte a filmului este în alb-negru, doar finalul este color, există tot felul de artificii audio-vizuale care lasă impresia de amatorism și filmul are pe alocuri lungimi care m-au făcut să mă gândesc că ar fi fost receptat mai bine sub formă de scurtmetraj. Cu toate acestea, interpretările sunt (neașteptat de) bune, iar unele cadre atestă talentul vizual al regizorului. Povestea este despre un IT-ist care are o idee pentru un film, contactează un regizor și încearcă să pornească proiectul (fără titlu), dar fără niciun rezultat. În final, însă, are loc o schimbare de ton, care ne face să reprivim tot ce am văzut până atunci dintr-o altă perspectivă… Mai SF, așa… ”Proiectul fără titlu al lui Kartik Krishnan” este genul de film pe care îmi place să îl văd la TIFF (nu neapărat în competiție): imperfect, rough around the edges, dar onest și cu șpil. Sper să mai aud de regizorul Srinivas Sunderrajan, chiar dacă nu îi voi recunoaște numele decât în scris.