L'Etrange Festival (2)

Over Your Dead Body (Takashi Miike, 2014)
Miike este genul de cineast ultra-prolific a cărui filmografie este aproape imposibil de consumat în integralitate dacă nu faci din acest lucru un scop în sine. Eu îl vizitez doar ocazional, dar trebuie să recunosc că nu mi-a părut rău niciodată. Iar ultimul său film (mă rog, dacă nu mai scoate unul până când termin de scris această postare) nu face excepție. Personajele principale sunt un cuplu de actori care participă la punerea în scenă a unei adaptări după o poveste japoneză cu fantome clasică - „Yotsuya kaidan” (despre a cărei ecranizare din 1959 am scris mai demult, cu entuziasm). Realitatea și ficțiunea încep să se confunde, iar Miike dezvoltă o estetică originală, manipulând decorurile teatrale ale scenei de repetiții și făcând apel atât la stilul filmelor horror clasice japoneze cât și la propriul său vocabular cinematografic. Cu siguranță un must-see al anului! 
Rating: 4/5

Tokyo Tribe (Shion Sono, 2014)
Pff... Filmul ăsta promitea multe. Un musical rap bazat pe o manga despre lupte dintre gangsteri pentru a stăpâni cartierele Tokyo-ului. (Ca o regulă generală, dacă un regizor primește un standing ovation înainte de proiecția filmului, nu e de bine!) La aproape două ore, ”Tokyo Tribe” devine rapid repetitiv și monoton. Fiecare secvență este explozivă, hiperkinetică, iar luată separat, probabil că nu ar fi deloc rea. Înainte de proiecție, Shion Sono afirmă că acest film este entertainment pur, nu are substanță. Din păcate, nu are nici structură, nici disciplină. Cele câteva momente reușite sunt înecate într-o masă amorfă de imagini, într-o geografie fără puncte de reper. Un viitor film cult? 
Rating: 2/5

Alléluia (Fabrice Du Welz, 2014)
Fabrice Du Welz este un regizor imprevizibil, nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Primul său film, „Calvaire”, văzut la TIFF acum multă vreme, mi-l amintesc ca pe o experiență chinuitoare, cu un singur moment care mi-a rămas adânc întipărit în minte: un cadru lung în care aparatul de filmat traversează imperceptibil parbrizul unei dubițe. După câțiva ani, tot la TIFF, am văzut ”Vinyan”, peliculă recomandată de synopsis și de cei doi actori - Emmanuelle Béart și Rufus Sewell, pe care nu îi vedem destul de des la cinema. Habar nu aveam că în spatele camerei este același regizor, dar el s-a revelat printr-un impresionant survol al camerei peste un templu birmanez - imagine atât de puternică încât a trebuit să deschid telefonul mobil și să caut dacă este, într-adevăr, vorba despre același regizor. Oricum, ”Vinyan” mi-a plăcut mult mai mult. În sfârșit, acum câteva luni am văzut efortul său ceva mai mainstream, ”Colt 45”, după care nu am rămas cu nimic. ”Alléluia”, prezentat la Cannes în Quinzaine des Réalisateurs, este o varianțiune pe tema ”The Honeymoon Killers” și cu siguranță o revenire în formă. Are defectele sale, dar pune în scenă o poveste de dragoste patologică cu o plăcere rar întâlnită (chiar dacă un pic sadică pe alocuri). 
Rating: 3.5/5

A Field in England (UK, 2013)

A Field in England

(UK, 2013)

Regia: Ben Wheatley

Cu: Michael Smiley, Reece Shearsmith, Julian Barratt

Rating: 2/5

Ben Wheatley este unul dintre cei mai în vogă cineast independent britanic ai momentului, în special pe filiera horror/thriller. Am mai vorbit despre el în ultimele 12 luni: prima dată despre ”Kill List”, hit-ul său foarte apreciat în țara de origine, dar care pe mine m-a lăsat rece; și a doua oară despre ”Sightseers”, un road-movie cu un cuplu de ucigași în serie middle-aged, care mi-a redat încrederea în puterile lui Wheatley. Din păcate, evoluția acestuia nu este cea mai fericită - în ”A Field in England”, regizorul abandonează umorul și culorile din ”Sightseers” pentru un alb-negru neprimitor și un plot steril și confuz. Pe scurt, acțiunea se petrece în timpul Războiului Civil Englez, dar undeva la periferia acestuia. O ceată de cinci dezertori se reunesc într-un câmp (pe care nu îl vor mai părăsi niciodată) și pornesc în căutarea unui pub, dar și a unei comori îngropate în acest câmp.

Filmul este aproape în totalitate lipsit de idei. Odată ce își așează personajele în câmpul eponim și trasează coordonatele poveștii, Wheatley (si, evident, co-scenarista sa fidelă Amy Jump) rămâne fără inspirație, atât la nivel de storyline, cât și din punct de vedere estetic. Sigur, over-compensează cu efecte caleidoscopice, ralenti-uri, interludii în care actorii costumați pozează în tablouri vii pentru aparatul de filmat etc. A doua jumătate a filmului are pretenții psihedelice, dar - cu excepția unui singur cadre care ne arată ceea ce un personaj numește an ill planet - suntem mai degrabă în lumea montajului de videoclip decât în cea a cinematografiei underground. Și este păcat, pentru că Wheatley are tendința de a ignora mizele sociale și politice în filmele sale, preferând să pună în prim-plan un fel de moștenire ancestrală a terorii care plutește undeva dincolo de suprafață în toate filmele sale. Wheatley este singurul cineast care investighează în ziua de azi istoria alternativă a Angliei, cea a cultelor păgâne, a ritualurilor alchimiste, a violenței nestăvilite de morala creștină. Nu este de mirare că astfel ”A Field of England” a primit laude (vezi în bannerul de mai sus) de la un alt maestru al cinematografului mistic/mitologic britanic, Nicolas Roeg. Pentru mine, este un sentiment ciudat să apreciez cu adevărat ceea ce Wheatley încearcă să facă, dar în același timp să mă declar, încă o dată, nemulțumit de ce reușește cu adevărat să facă.

P.S: ”A Field in England” a făcut un pic de vâlvă datorită faptului că a beneficiat de o adevărată distribuție simultană: în aceeași zi, a fost lansat nu doar în sălile de cinema, dar și pe DVD, Blu-Ray, VOD și a fost dat la televizor. Destule ocazii pentru pirați de a face rost de el, dar cu toate acestea filmul a reușit să atingă o audiență „legală” mult mai mare decât ar fi avut șanse în condițiile unei lansări tradițional. Un succes de marketing, deci... măcar atât.

Killing Time (România, 2012)

Killing Time

(România, 2012)

Regia: Florin Piersic Jr.

Cu: Cristian Ioan Gutău, Florin Piersic Jr., Florin Zamfirescu

Rating: 2/5

Nu sunt sigur de ce avem nevoie de o replică românească la ”Reservoir Dogs” după 20 de ani de la premiera acestuia. Influența lui Tarantino asupra filmului lui Florin Piersic Jr. este evidentă, dar mai sunt încă filmele de început ale americanului un reper atât de important pentru publicul larg? Tind să cred că nu. Dar poate că Piersic jr. revizitează cinematografia tarantineză în același fel în care Tarantino revizitează (sub)genuri ale anilor '70. This is getting complicated! Tot ce trebuie să știți este că ”Killing Time” este un film românesc cu gangsteri, în care dialogurile (sau mai degrabă monologurile) à la Tarantino se întâlnesc cu planurile-secvență, iar tăcerile stânjenitoare sunt înlocuite de apăsarea timpului care parcă nu mai trece și, în consecință, trebuie „omorât” cumva. Regizorii „Noului Val” românesc sunt toți preocupați de surprinderea acțiunii în real time, testându-ne uneori răbdare cu pauze în care - aparent - nu se întâmplă nimic. Cum se descurcă însă Florin Piersic Jr. în acest sens? Se întâmplă ceva cu adevărat în filmul său sau nu?

După un prolog destul de promițător, următoarele aprox. 40 de minute sunt destinate celor doi asasini, care pierd vremea în așteptarea celui pe care trebuie să îl ucidă. Piersic Jr. lasă mult prea mult camera pe co-star-ul său, Cristian Ioan Gutău, care nu este doar enervant (așa cum am impresia că se vrea personajul său), dar și joacă foarte prost. Nu am înțeles ce vrea să reprezinte personajul său și cum ar putea el funcționa în lumea filmului (care pare destul de verosimilă, în rest), iar faptul că toată caracterizarea sa este compusă din bancuri și anecdote nu este un semn de bun pentru aptitudinile de scenarist ale autorului. Cu atât mai mult cu cât lungile sale tirade nu sunt niciodată pe cât de amuzante se vor sau ar trebui să fie. Filmul își mai revine un pic în a doua jumătate, culminând cu un cadru de aproximativ 15 minute, care atestă cel puțin că Piersic J. are destul talent regizoral pentru a compune măcar un scurtmetraj de calitate. Dar, fiindcă tot am ajuns aici, modul în care este filmat ”Killing Time” (1 scenă = 1 cadru) este mai degrabă o marcă de conformist decât a unui would-be spirit indie pe care filmarea în low-res și dialogurile stil mumblecore ar putea-o sugera. Însă, cum este cazul cu filmele lui Dan Chișu, nici ”Killing Time” nu este un film pe care să îl poți urî cu adevărat, știind că este produs din „fonduri proprii”, în afara CNC-ului. Aceste filme sunt ceea ce sunt și trebuie luate ca atare. Este păcat, doar, că nu avem voci mai distincte în cinema-ul alternativ și un public pentru acesta.

Les Misérables (UK, 2012)

Les Misérables

(UK, 2012)

Regia: Tom Hooper

Cu: Hugh Jackman, Russell Crowe, Anne Hathaway, Amanda Seyfried, Sasha Baron Cohen, Helena Bonham Carter

Rating: 2/5

Cred că Victor Hugo nu ar putea să fie decât încântat de influența pe care romanele sale au avut-o asupra teatrului muzical de final de secol XX. ”Les Misérables” în Marea Britanie și SUA și ”Notre-Dame de Paris” în Franța au fost printre cele mai mari succese de casă ale genului. Nu pot știi cu siguranță, dar cred că Hugo era mândru de aspectul „populist” al operei sale, care a cunoscut, într-un secol și jumătate, numeroase reîncarnări în teatru, operă și, apoi, în cinema, încă de la începuturile acestuia. Nu știam prea multe despre musicalul ”Les Misérables” înainte de a vedea filmul, în afară de povestea de bază și vreo două-trei cântece. Eram însă destul de optimist, având în vedere că sunt un admirator al interpreților, toți perfect capabili să dea interpretări de Oscar și să și cânte în același timp.

Chiar dacă nu sunt unul dintre fanii săi, filmele lui precedente ale lui Tom Hooper au pentru ce să fie lăudate. ”The Damned United” este un film despre fotbal care nu respectă formula unor astfel de filme și prezintă cel mai dezastruos sezon din cariera unuia dintre cei mai mari antrenori britanici. Iar oscarizatul ”The King's Speech”, deși poza ca un epic istoric patriotic, regalist, era mai interesant dacă îl interpretam ca un film despre (și mă auto-parafrazez aici) formarea unui actor care tocmai a primit rolul carierei sale. Nu pot spune lucruri la fel de frumoase despre ”Les Misérables”. Hooper nu numai că pierde esența romanului lui Hugo (ceea ce oricum se întâmpla când comprimi cinci volume în două ore și jumătate), dar filmului îi lipsește elanul narativ. Hooper se mulțumește să treacă de la un cântec la altul, încât filmul pare mai mult o înlănțuire de videoclipuri decât o poveste. Paradoxal, în ciuda faptului că filmul are de parcurs vreo trei decade, acțiunea stă în loc câteodată în secțiuni lungi, iar uneori trei melodii consecutive ne transmit același mesaj (deși, de exemplu, înțelegem din două cadre că Eponine îl iubește de Marius, dar acesta e îndrăgostit de Cosette). Înțeleg dorința de a fi fidel operei scenice, dar e greu să „traduci” astfel de secvențe în limbaj cinematografic și să păstrezi interesul publicului. 

Din punctul meu de vedere, Russell Crowe e cel mai bun lucru din filmul acesta. Nu este el cel mai bun cântăreț/vocalist (iar acest lucru se vede inclusiv din faptul că secvențele sale sunt încropite din mai multe cadre decât ale celorlalți), dar este singurul care creează un personaj tridimensional și singurul căruia realizatorii îi oferă un arc evolutiv cu adevărat interesant. În rest, Hugh Jackman pare să fie destul de mândru de abilitățile sale vocale și are și de ce, însă din păcate rezultatul este un Jean Valjean mult prea plat, care la 10 minute de la începutul filmului devine un model de virtute și cineva care nu va fi niciodată capabil de o eroare morală. Anne Hathway cântă foarte bine, dar interpretarea sa este plină de ticuri și tertipuri. Eddie Redmayne și Amanda Seyfried sunt buni și aș fi preferat să văd un musical romantic cu ei doi. Iar Sasha Baron Cohen și Helena Bonham Carter sunt singurii care aduc un pic de umor, însă aparițiile sale par atât de out of place și ajung să fie chiar iritanți până la final.

Nu îmi dau seama ce a vrut să facă Tom Hooper cu acest film. Deciziile sale regizorale par să se fi limitat la alegerea unui stil de filmare care impresionează la un nivel superficial, care scoate în evidență virtuozitatea interpreților și echipei de filmare, dar nu ne implică în miezul dramei. Este și oarecum inconsistent: pentru fiecare cadru secvență care înregistrează o melodie întreagă există câteva secvențe foarte confuze, fragmentate, ultra-montate. Nici decorurile teatrale, înguste, claustrofobice nu ajută prea mult, nici în ceea ce privește drama, nici aspectul vizual (în special baricada de la final care protejează o fundătură arată ridicol) Care este metoda lui Top Hooper de a ne convinge că ”Les Misérables” este cinematic în ciuda acestora? Câteva lungi survolări ale decorurilor îmbogățite digital, care sunt la fel de fake și neinspirate ca și restul producției. Tom Hooper este un profesionist destul de talentat cât să fi făcut două filme destul de satisfăcătoare din punct de vedere cinematic. Dar ”Les Misérables” denotă lipsa sa de viziune, care până acum nu a fost atât de evidentă.

Alpeis (Grecia, 2011)

Alpeis

(Grecia, 2011)

Regia: Giorgos Lanthimos

Cu: Aggeliki Papoulia, Stavros Psyllakis, Aris Servetalis

Rating: 2/5

Iată încă unul dintre acele filme arthouse ale căror lansare în țară seamănă mai mult cu o operațiune clandestină. „Alpii” este povestea unui grup format dintr-o asistentă medicală, un paramedic, o gimnastă și antrenorul ei, care concep o „afacere” în care iau locul unor persoane decedate pentru a ajuta familiile și prietenii acestora sa treacă peste trauma provocată de pierderea celor dragi. Ei își zic Alpii, își iau pseudonime după vârfuri muntoase celebre ale acestui lanț și se întâlnesc, de mai multe ori pe zi, cu diverși „clienți”, cu care schimbă telegrafiat niște replici pe care aceștia și le amintesc din conversațiile cu cei dispăruți. Bineînțeles, nu durează mult până când unul dintre ei duce acest „joc” un pic prea departe.

Cred că, cu acest film, Giorgos Lanthimos a încercat să repete succesul pe care l-a avut cu primul său film, „Kynodontas” (”Dogtooth”), despre care scriam cu admirație reținută în urmă cu doi ani. Din păcate, premisa din „Alpii” nu este nici pe de parte la fel de provocatoare precum cea din filmul său precedent, iar eu aș spune că este aproape stupidă. Pe de altă parte, filmul de față este mult prea arid, detașat, previzibil și, în ultimă instanță, de-a dreptul plictisitor. Nici măcar celor două-trei erupții de violență din final (atât de bine gestionate în ”Kynodontas”) nu reușesc măcar să provoace vreo reacție de la spectator, darămite să atingă o coardă sensibilă. „Alpii” este atât de steril încât cred că l-aș fi abandonat în primele 20 de minute, dacă nu ar fi avut-o ca protagonistă pe Aggeliki Papoulia (anterior una dintre surorile din ”Dogtooth”), care se dedică cu pasiune unui personaj tulburat, atât de singur încât își creează personalități multiple și trăiește prin intermediul acestora.

TIFF 2012 Revisited

„Oslo, 31. august” a câștigat în iunie Trofeul Transilvania + premiul pentru cel mai bun scenariu la TIFF și am scris despre el atunci. Dar și alte filme au luat premii, iar eu am recuperat palmaresul pe parcursul ultimelor săptămâni. Iată câteva impresii despre trei filme care au impresionat juriul.

De jueves a domingo (Chile/Olanda, 2012)

Regia: Dominga Sotomayor Castillo

Cu: Santi Ahumada, Emiliano Freifeld

Premiul câștigat: cea mai bună imagine (Bárbara Álvarez)

Probabil unul dintre cele mai bune filme ale competiției TIFF și deja remarcat și prin alte părți, „De joi până duminică” este povestea unei excursii de week-end a unei familii pe cale să se destrame, totul privit din perspectiva celor doi copii, în special din cea a fiicei cea mare, Lucia, care începe să își dea seama că ceva nu este în regulă cu părinții ei. Într-adevăr, imaginea filmului este foarte bună, iar modul în care Dominga Sotomayor și colaboratoare ei din spatele camerei, Bárbara Álvarez, redau perspectiva copilului dovedește mult talent și preocupare pentru subiect. Din păcate, filmul este ușor inconstant în privința acestei perspective, adeseori făcându-se switch-ul înspre punctul de vedere al mamei, dar nu și al tatălui, ceea ce, pe de o parte, ne privează de the other half of the story și, pe de alta, ne îndepărtează de Lucia, cea cu care ar trebui să ne identificăm. De asemenea, există sentimentul acela neplăcut că „nu se întâmplă nimic”, iar la final nu putem știi cât de mult au înțeles copiii din ceea ce s-a întâmplat. Oricum, mai puțin decât publicul, pentru care obiectul certurilor dintre părinți devine evident mult prea repede, iar ceva mai „profund” nu se ivește după aceea. Rating: 3/5.

Klip (Serbia, 2012)

Regia: Maja Miloš

Cu: Isidora Simijonovic, Vukasin Jasnic

Premiul câștigat: cea mai bună regie

„Klip” este un fel de „Ultimul tango la Paris” meets ”WebSiteStory” și transpus în lumea adolescenților din Belgrad. Personajul principal este Jasna, de vreo 14-15 ani (bănuiesc), care trăiește dintr-o petrecere în alta, înregistrând mare parte din acestea pe telefonul său mobil. Totul s-ar putea să fie însă un mod de a-și ascunde suferința pe care o simte fiindcă tatăl ei este bolnav de cancer. Comportamentul ei devine din ce în ce mai periculos, mai ales odată ce începe o relație sexuală cu tânărul Djole. Problema mea cu filmul acesta este că, odată ce petrecem atâta timp în lumea acestor pițipoance, ar trebui și o doză de ironie, care filmului îi lipsește. Dimpotrivă, tonul este unul super-serios. Iar eu, unul, nu pot să iau în serios o narațiune atât de convențională (fata rea, care are daddy issues, dar de fapt vrea să fie fată bună). Cât despre scenele de așa-zis „sex extrem”, acestea testează cu adevărat credibilitatea poveștii, dar eu tind să fiu de acord - în ton cu discursul ușor feminist al filmului - că o fată precum Jasna ar accepta o astfel de relație în care partenerul o domină din toate punctele de vedere. Cu ceea ce am rămas cu adevărat din „Klip” sunt cei câțiva actori tineri care par să aibă un talent înnăscut și curajul de a aborda cele mai dificile scene. Rating: 2/5.

Teddy Bear (Danemarca, 2012)

Regia: Mads Matthiesen

Cu: Kim Gold, Lamaiporn Hougaard

Premiul câștigat: cea mai bună interpretare (Kim Gold)

La fel ca și ”Bullhead”, filmul belgian nominalizat la Oscar-ul pentru film străin anul trecut, ”Teddy Bear” este povestea unui bărbat care dincolo de un exterior musculos, aproape înfricoșător, ascunde o inimă mare. Dennis (Kim Gold) este un culturist profesionist care încearcă să își găsească o prietenă, în ciuda timidității și a unei mame ultra-posesive. O va găsi pe iubirea vieții sale tocmai în Thailanda, în persoane proprietarei unei săli de sport. Toată această poveste este uneori exagerată, iar nivelul de awkwardness crește de la o scenă la alta. Totuși, lui Kim Gold pare să i se potrivească acest rol de minune și nu mă miră că a fost apreciat pentru interpretarea sa. Mai mult, ”Teddy Bear” pare să îi fi deschis calea înspre alte roluri, fiind deja angajat să apară în ”The Fast and the Furious 6” (ceea cea nu e deloc rău pentru un fost jucător de fotbal și apoi bodybuilder danez). Ar mai fi de menționat că originea acestui film este - la fel ca în cazul multor filme de debut - într-un scurtmetraj pe care Mads Matthiesen și Kim Gold l-au făcut împreună în 2007 și care se numea, simplu, ”Dennis”. Rating: 2.5/5.

Despre oameni și melci (România, 2012)

Despre oameni și melci

(România, 2012)

Regia: Tudor Giurgiu

Cu: Andi Vasluianu, Monica Bârlădeanu, Dorel Vișan, Jean-François Stévenin, Robinson Stévenin

Rating: 2/5

De-a lungul anilor, mai multe filme s-au autointitulat „o schimbare în peisajul cinematografic românesc” și au mizat pe această etichetă pentru a obține succesul de box-office. Cu un marketing agresiv, săli pline la avanpremiere (TIFF etc.) și aproape 14.000 de spectatori în primul week-end de exploatare, ”Despre oameni și melci” este de-abia primul care pare să fi găsit formula succesului. Și asta în condițiile în care face totuși parte din genul care a dat cele mai multe rateuri autohtone - un fel de melo-realism social nostalgic - și nici măcar nu este atât de „original” pe cât se laudă.

Cred că punctul forte al filmului este distribuția. Andi Vasluianu a devenit în sfârșit un leading man cu priză la public, probabil ca urmare a faptului că Dragoș Bucur caută succesul în altă parte. Monica Bârlădeanu joacă destul de bine (nu a fost neapărat cazul în trecut), iar personajul său mi s-a părut cel mai tridimensional din toată șandramaua. Nu același lucru se poate spune și despre Dorel Vișan, care - în cel mai ironic mod cu putință - își reia rolul din „Senatorul melcilor”, un alt film despre chinurile tranziției, mișmașuri pe banii statului, francezi vizitând România și, evident, melci! Mai merită amintit cuplul de tată și fiu, atât în film cât și în viața reală, Jean-François și Robinson Stévenin, veniți să „facă afaceri” și să admire frumusețile tării noastre.

Totuși, oricâtă simpatie (și chiar admirație) aș avea pentru cei aflați în fața și în spatele ecranului, pentru mine „Despre oameni și melci” nu este un film destul de bun. Rănit în principal de un scenariu slab, lipsit de direcție și inegal dozat, filmul nu se ridică deasupra statutului de fapt divers, iar șansa de a spune ceva relevant despre societatea, economia sau familia post-decembristă este complet ratată. Filmul lui Tudor Giurgiu îți pune din când în când câte un zâmbet pe față, dar nu te pune/lasă să te gândești prea mult. Țintește doar succesul la un public cât mai larg și nimic mai mult de atât. Fiindcă revitalizează, cel puțin pentru câteva săptămâni, interesul pentru filmul românesc, acesta nu este un lucru rău. Dar dacă „După dealuri” (în cinematografe peste o lună și jumătate) va face o figură comparabilă la box-office, demersul lui Giurgiu & co. trebuie reconsiderat.

P.S.: Vă asigur că Andi Vasluianu NU are sindrom Klinefelter. Nu la câtă barbă și la ce apetit sexual vorace are.

Savages (SUA, 2012)

Savages

(SUA, 2012)

Regia: Oliver Stone

Cu: Blake Lively, Taylor Kitsch, Aaron Johnson, John Travolta, Benicio del Toro, Salma Hayek, Demián Bichir

Rating: 2/5

E clar că Oliver Stone nu mai are nimic de zis. Nu am fost niciodată un mare fan al său, dar am apreciat eforturile sale de a recrea istoria tulburata a Americii în a doua jumătate a secolului XX, chiar dacă istoria sa era adesea una alternativă. În noul mileniu însă, Stone s-a remarcat printr-o serie de filme mediocre, unele dintre ele adevărate eșecuri, care nu au reușit să fie relevante nici dacă vorbeau despre 9/11, despre cel mai controversat (și pe vremea acea actualul) președinte american sau despre criza financiară, când aceasta era în plină desfășurare. E drept, în acest timp a făcut și câteva documentare, dar acestea ar trebui analizate din altă perspectivă. Revine acum cu ”Savages”, un film despre doi producători de droguri de succes din California, unul fost-soldat (Kitsch), altor enviromentalist (Johnson), iubita pe care o împart (Lively), ofițerul FBI pe care îl șpăguiesc (Travolta) și membrii unui cartel mexican care încearcă să le preia foarte ostil afacerea (Hayek este șefa, iar del Toro și Bichir o secondează). 

Stone pare să fi abandonat ambițiile de a fi relevant politic, dar nu mă așteptam să fi renunțat și la efectele de stil care l-au făcut remarcat, mai ales în anii '90 (flash-urile de lumină și melodiile de pe coloana sonoră sunt foarte toned down față de ce ne-am obișnui). De multe ori pe parcursul filmului am avut impresia că filmul ar putea fi o parodie a filmelor de acest gen (mai ales fiindcă del Toro și Travolta își caricaturizează excesiv personajele), dar narațiunea din off a lui Black Lively și tonul finalului ne asigură că realizatorii vor ca noi să luăm în serios drama personajelor. ”Savages” este un film lung, plictisitor, ușor rasist și misogin pe alocuri, care vrea să epateze prin cele câteva momente de violență excesivă și încearcă să ne câștige simpatia în final, punând pe genericul de final un cover după ”Here Comes the Sun”.

Les neiges du Kilimandjaro (Franța, 2011)

Les neiges du Kilimandjaro

(Franța, 2011)

Regia: Robert Guédiguian

Cu: Jean-Pierre Darroussin, Ariane Ascaride, Grégoire Leprince-Ringuet

Rating: 2/5

Ca o regulă, îmi este mai greu să vorbesc despre filmele care nu mi-au plăcut (decât dacă nu este vorba despre un film care să mă enerveze de-a binelea, precum ”Total Recall”), astfel încât cronica despre ”Les neiges du Kilimandjaro” - un film plăcut și calm, de altfel - probabil nu va fi prea închegată. Personajul principal, Michel, este un muncitor harnic într-o companie portuară din Marsilia și lider sindical cu păreri ferme de stânga. Când acesta ajunge să fie victima unei concedieri colective, iar ulterior, este jefuit de unul dintre foștii săi colegii de muncă, părerile sale (și ale soției) sunt zdruncinate. Iar aici este problema cu filmul. Evenimentele de pe parcurs, mai ales din prima parte a filmului, provoacă probleme de conștiință serioase, repuneri în perspectivă ale vieților tuturor celor implicați, dar acestea par să rămână undeva dincolo de ecran, ele neparvenind publicului decât prin gesturi și acțiuni banale, previzibile: Michel îl lovește pe cel care l-a jefuit în timp ce acesta este în arestul poliției, iar Marie-Claire (soția) își descoperă pasiunea pentru Metaxa. Asta pentru ca îl final cei doi să își șteargă toate procesele de conștiință prin adoptarea celor doi frați mai mici ai hoțului, dovedind astfel că sunt tovarăși oameni buni, deși fac acest lucru fără știința părinților sau a autorităților).

Deznodământul de mai sus este tratat cu supra-seriozitate de Guédiguian, a cărui punct de vedere este destul de îngust. Filmul său se aseamănă cel mai mult cu „Le Havre”, de Aki Kaurismäki (în care Jean-Pierre Darroussin apare într-un rol important) cu doua diferențe semnificative, însă: una geografică (portul este Marsilia, nu Le Havre) și cealaltă de stil, filmul lui Kaurismäki - cu toate deficiențele sale - are un look propriu și se identifică cu personalitatea regizorului finlandez, care preferă fabule cinematografice. Par contre, ”Les neiges du Kilimandjaro” nu arată rău, dar nici nu este nici remarcabil, nu este fabulă, dar nici ca melodramă nu prea merge. Nu e chiar o pierdere de vreme (sunt câteva glume pe parcurs și există dimensiunea socială care este pusă în discuție), dar nici prea multe care să intereseze cinefilii. Filmul rulează aproape incognito prin țară, într-o copie pe peliculă care este, de altfel, de bună calitate.

Total Recall (SUA/Canada, 2012)

Total Recall

(SUA/Canada, 2012)

Regia: Len Wiseman

Cu: Colin Farrell, Kate Beckinsale, Jessica Biel, Bryan Cranston, Bill Nighy

Rating: 2/5

Există trei mari filme SF adaptate după operele lui Philip K. Dick, făcute la aproximativ un deceniu distanță unul de celălalt: Blade Runner (Ridley Scott, 1982) - Total Recall (Paul Verhoeven, 1990) - Minority Report (Steven Spielberg, 2002). Această serie extraordinară este întreruptă acum (dacă e să ignorăm ”The Adjustment Bureau”) de remake-ul după ”Total Recall”, un film neinspirat și care probabil nu ar fi trebuit făcut. Noua versiune îl are pe Colin Farrell în rolul interpretat de Schwarzenegger în filmul lui Verhoeven, care de data aceasta este un muncitor într-o colonie a viitorului, care s-ar putea sau nu să fie un spion. Plot-ul și complotul care includeau o călătorie pe Marte, mutanți și un reactor care controlează atmosfera de pe planeta roșie sunt aici înlocuite cu un destul de convențional conflict între muncitorii din colonie, care au o mișcare de rezistență de partea lor și stăpânitorii care vor să curețe colonia și să o transforme în spațiu de locuit pentru cei privilegiați. Nu am citit nuvela lui Dick după care filmele sunt bazate, deci nu știu care poveste este mai aproape de „original”, dar re-imagining-ul versiunii din 2012 mi se pare un pas înapoi.

E greu să mă gândesc la ceva ce mi-a plăcut cu adevărat la filmul lui Len Wiseman (evident, un surname ironic). Pe de o parte, cred că cel mai reușit aspect al filmului este design-ul, în special colonia, care în cele câteva cadre panoramice pe care le vedem ne amintește de jegul urban din ”Blade Runner”. Dar în majoritatea secvenețelor, am avut impresia că actorii se află într-un decor strâmt, dar amplificat artificial de efecte speciale. Zona „bogaților”, Federația Britanică sau cum s-o fi numind, pe de altă parte, cu autostrăzile ei suspendate pe deasupra unui Big Ben lipit neglijent pe fundal, pare mai mult desprinsă din „Minority Report”, dar în mare parte denotă mai degrabă lipsă de imaginație. La fel și ”lumea de dincolo”, distrusă de armele chimice, care în loc să semene cu un loc real, pare mai degrabă un nivel dintr-un joc video. Ceea ce ar fi putut fi în avantajul filmului, dar nimeni nu a știut să profite.

Nu vreau să compar filmul de față cu cel făcut de Verhoeven, dar o diferență mi se pare esențială. Filmul din 1990 are coaie în cel mai puternic sens al cuvântului. Nu este un film perfect, nici pe departe, dar nu face compromisuri așteptărilor publicului și nu se dă înapoi de la a pune pe ecran cele mai twisted fantezii ale autorului său (și Verhoeven cu siguranță nu duce lipsă de acestea - vezi și aici). Iar pe cât de explicite erau imaginile sale, pe atât de ambiguă era povestea, despre care nu putem știi dacă este vis, realitate, delir sau o combinație dintre toate acestea. În 2012, ”Total Recall” este PG-13, granițele dintre vis și realitate sunt bine definite, dar încă avem o femeie cu trei țâțe, pentru că realizatorii nu au înțeles nimic din primul film.

Abraham Lincoln: Vampire Hunter (SUA, 2012)

Abraham Lincoln: Vampire Hunter

(SUA, 2012)

Regia: Timur Bekmambetov

Cu: Benjamin Walker, Rufus Sewell, Dominic Cooper, Anthony Mackie

Rating: 2/5

Probabil ca reacție la vampirii cosmetizați din seria ”Twilight”, au înflorit în ultima vreme filmele de serie B care vor să le redea acestora statutul de monștri fioroși fără milă, încercând fiecare să vină cu o premisă sau o idee aparte. ”Daybreakers” își imagina o lume condusă de vampiri, remake-ul la ”Fright Night” miza pe cartea comediei horror, iar ”Abraham Lincoln: Vampire Hunter” propune acum reimaginarea unui personaj istoric ca substitut de Van Helsing. Nu că ar fi o idee nouă și nici măcar cea mai „blasfematoare” - am vorbit deja despre ”Jesus Christ Vampire Hunter”.

Punctele forte ale filmului lui Timur Bekmambetov sunt, în mod straniu pentru un film camp care nu este foarte bun, scenariul și prestația actorului din rolul principal. Adaptându-și propriul roman, Seth Grahame-Smith (colaborator în ultima vreme foarte frecvent al lui Tim Burton) înglobează într-un fir narativ destul de clar elemente de biografie reală ale personajului, mici detalii poate savuroase pentru amatorii de istorie (precum referirea la Harriet Tubman), fără să uite de bruma de umor necesară pentru a o astfel de fantezie să fie suportabilă. Cât despre Benjamin Walker, interpretul rolului titular, acesta este surprinzător de convingător, atât ca un Lincoln bâlbâit care încearcă să o cucerească pe Mary Todd, cât și ca președintele în funcție dând glas Proclamației de Emancipare. În rest, filmul mai primește puncte pentru readucerea pe marele ecran al lui Rufus Sewell (pe care eu, cel puțin, l-am văzut ultima oară în ”Vinyan”, un horror aparte semnat de belgianul Fabrice Du Welz).

Din păcate, până la urmă filmul nu reușește să se ridice la înălțimea premisei. Este scufundat de banalitatea regiei (care pare să folosească drept principal mijloc artistic trecerile bruște de la slow-motion la accelerarea acțiunii), de efectele speciale de mâna a treia și de 3D-ul care face filmul aproape ininteligibil în secvențele care ar trebui să fie cele mai palpitante. Nimeni nu merge să vadă ”Abraham Lincoln: Vampire Hunter” pentru subtilitate, tact sau insight socio-politic, dar toată lumea așteaptă un film la care se poate efectiv uita cu proprii ochi. Cum altfel să poți savura un astfel de brainwashing fără pretenții?

Le Havre (Finlanda/Franta/Germania, 2011)

Le Havre

(Finlanda/Franța/Germania, 2012)

Regia: Aki Kaurismäki

Cu: André Wilms, Blondin Miguel, Jean-Pierre Darroussin, Kati Outinen, Pierre Étaix, Jean-Pierre Léaud

Rating: 2/5

„Le Havre” este o fabulă în care mesajul pare să fie scris cu litere mari pe fiecare cadru din film. Povestea, plasată în portul din nordul Franței, reunește un tânăr clandestin african care încearcă să ajungă la Londra cu un bătrân ageamiu pe nume Marcel Marx care lustruiește pantofi în gări, dar care este destinat să îl ajute pe imigrant să își ducă călătoria la bun sfârșit. Pe lângă ei, o adunătură de personaje bizare, melodramatice - femei cu fețe triste și bărbați cu părul lung și țigara în colțul gurii, plus un polițist foarte simpatic și anacronic, interpretat fără prea mult efort de Jean-Pierre Darroussin. Lor li se adaugă, infiltrați, două nume mari ale cinematografiei franceze de demult: Pierre Étaix (care joacă un medic) și Jean-Pierre Léaud (care vrea să fie un fel de colaboraționist... nu sunt sigur care este metafora, dar nici nu vreau să mă gândesc prea mult la acest lucru).

Aki Kaurismäki are, cu siguranță, un stil al său propriu. Cinematografia sa este absurdă, face apel la fantezie în locul realismului crud. Totuși, dacă ar fi să analizăm acest film, approach-ul lui Kaurismäki nu funcționează prea bine. Prima scenă a filmului este o reglare de conturi, care se petrece offscreen, acolo unde se uită batrânul care tocmai i-a lustruit pantofii victimei și prietenul său vietnamez. Care este scopul acestui moment? În afară de faptul că pare să poziționeze filmul în genul parodiei după filmele cu gangsteri ale anilor '60-'70 (gen Melville), acest moment nu mai este readus în discuție în niciun moment. După care urmează scena absolut ridicolă în care grupul de imigranți din care face parte și Idrissa (personajul nostru secundar) sunt descoperiți într-un container dat jos de pe un vapor. Polițiștii își îndreaptă mitralierele asupra lor, dar Idrissa se ridică și fuge pur și simplu. Iar restul filmului ne face să credem că aceasta este marea problemă a autorităților, să îl hăituiască pe acest mic fugar, de parcă filmul chiar ar fi un thriller și nu un basm marxist de mână a doua.

Personajele cu inimi de aur ale acestui film trăiesc în niște decoruri frumoase, care par îndepărtate de lumea cinică în care se petrece de fapt acțiunea. Nu există ură sau criminalitate în acest ghetou de ani '30, doar melancolie și dorința de a-i ajuta pe ceilalți. În rest, lipsa de idei este mare. Fiindcă povestea este subțire, îi sunt necesare apendici, fiecare personaj primind un sub-plot: nevasta lui Marcel (Kati Outinen) are cancer, polițistul și chelnerița au un trecut comun etc. La final, ne este oferit chiar și un pic de concert footage (vreo 3-4 minute, chiar), pentru că... de ce nu? Când filmul nu este melodramatic, este de-a dreptul ridicol.

Real Steel (USA/India, 2011)

Real Steel

(USA/India, 2011)

Regia: Shawn Levy

Cu: Hugh Jackman, Dakoto Goyo, Evangeline Lilly

Rating: 2/5

In a future where robots fight for our entertainment... Hugh Jackman is...

Așa ar putea începe trailerul pentru ”Real Steel”, un film care se petrece în anul 2020, când boxul cu roboți a înlocuit boxul uman. Hugh Jackman este un boxer ratat, un manipulator de robot ratat și un tată ratat, care acum are o ultimă șansă de a arăta că poate să facă ceva cu viața sa. Așa că, alături de fiul său pe care l-a neglijat timp de 11 ani, va conduce un robot de doi bani (dar care s-ar putea să aibă o latură mai umană decât pare...) înspre o luptă pentru titlu.

Mai degrabă decât cu ”Rocky”, ”Real Steel” se aseamănă cu ”Over the Top”, un film din anii '80 în care Stallone joacă un șofer de tir, „luptător” de arm-wrestling, care - surpriză! - își cară după el progenitura neglijată. De fapt, este cam același film, dar cu o latură SF (care iese destul de bine) și un protagonist mai carismatic (care arată cât talent poate un om să irosească). Pentru un film despre roboți care se luptă unul cu celălalt, lui ”Real Steel” îi lipsește kinetismul necesar. Regizat de netalentatul Shawn Levy (”Night at the Museum”, ”Date Night”), filmul se pierde în povești secundare și digresiuni, cea mai flagrantă fiind întârzierea cu aproape o jumătate de oră a finalului pentru ca Jackman să-și rezolve superficial problemele cu fiul, într-o serie de scene care strică toată gradarea de până atunci. Singurul lucru inteligent este modul în care cei doi protagoniști se văd pe ei înșiși în robotul lor, dotat cu un soft care îi permite să le imite mișcările, dar până și scenele bune obținute cu acest device par un simplu accident. Și, deși primește un punct în plus pentru efecte speciale foarte reușite (o combinație de CGI și animatronics) ”Real Steel” e un produs de serie, amorf, cu tot product placement-ul de rigoare și o continuare planificată pentru 2014.

Final Destination 5 (SUA, 2011)

Final Destination 5

(SUA, 2011)

Regia: Steven Quale

Cu: Tony Todd & a bunch of no-names, including a guy that looks a lot like Tom Cruise (or Christian Bale, in certain scenes...)

Rating: 2/5

Urmează un review foarte scurt pentru ca nu am prea multe lucruri de spus. FD5 e încă o variațiune pe tema binecunoscută, dar, ca precedentul film, este în 3D, așa că mecanismele deceselor acționează mai mult dinspre planul îndepărtat înspre cel apropiat decât de-a lungul ecranului. Sincer, realizatorii seriei încep să aibă probleme de imaginație: în fiecare scenă-cheie se pot observa oportunități ratate, iar finalitatea este de fiecare dată bruscă, neașteptată, încât tot set-up-ul a fost inutil. Dar, pentru ceea ce își propune și ceea ce este, nu pot să spun că nu mi-a plăcut. A trecut repede (chiar m-am mirat că deja se termină...), iar la sfârșit este un twist destul de irelevant, dar oricum amuzant. Singura plăcere pe care filmul o oferă sunt cele câteva apariții ale lui Tony Todd (cel mai bine cunoscut pentru rolul titular într-unul dintre horror-urile mele preferate, ”Candyman”).

San qiang pai an jing qi (China/Hong Kong, 2009)

San qiang pai an jing qi

(China/Hong Kong, 2009)

Regia: Yimou Zhang

Cu: Dahong Ni, Ni Yan, Xiao Shen-Yang

Rating: 2/5

”A Woman, a Gun and a Noodle Shop” este o dezordine de remake după excelentul noir de debut al fraților Coen, ”Blood Simple”. Povestea este, în mare parte, aceeași, chiar dacă este plasată undeva în China medievală: un soț bogat și gelos angajează un soldat să îi omoare soția și amantul acesteia (care, la rândul lor vor să scape de el), dar soldatul își face propriul plan și întorsăturile de situație care urmează nu se abat prea mult de la original. 

Sincer, mă așteptam la mult mai mult de la Yimou Zhang, un regizor care nu are nevoie să facă un remake de mâna a treia ca să aducă oamenii la film sau ca să experimenteze artistic (”Raise the Red Lantern” este un clasic, iar ”Hero” este unul dintre filmele pe care le-am trecut în topul deceniului trecut). ”Blood Simple” avea umor negru, atmosferă, personaje delicios de dezagreabile și era o foarte interesantă deconstrucție și re-invenție a unui gen care părea deja fumat (și pe care frații Coen aveau să o continue, intermitent, în filmele lor viitoare). ”A Woman, a Gun and a Noodle Shop” e, mai degrabă, o comedie trăznită în care, din când în când, mor oameni. Filmul nu își găsește un ritm bun, astfel încât avem secvențe de câte cinci-zece minute în care nu se întâmplă mai nimic, iar personajele se învârt în jurul aceluiași plot point. Nu mi-a prea plăcut nici modul în care a fost filmat. Yimou de obicei folosește culori pentru a da tonul scenelor și a-și caracteriza personajele, dar aici nu se vede coerența utilizării lor. Aceasta, în cominație cu obiectivele cu unghi larg, îi dau filmului un look straniu, de documentar televizat. Iar scenele de day for night sunt groaznice. Singura secvență extraordinară (care parcă întrerupe documentarul ca o reclamă) este prepararea acrobatică a tăiețeilor.

Actorii sunt histrionici și împiedicați (la propriu), cu excepția tipului care îl joacă pe soldat - având doar vreo două-trei replici și o expresie neschimbătoare (până în ultima scenă), ne amintește de Alain Delon în ”Le Samourai” și e schimbarea majoră față de original, unde personalitatea detectivului jucat de M. Emmet Walsh era complet diferită. Cel mai bun lucru care se poate spune despre film este că e foarte ușor să nu fie luat în serios. Iar povestea rămâne interesantă, chiar dacă modul în care este tratată lasă de dorit.

Pithy Reviews (5) - "Alien" Edition

Ever seen a downward spiral? How about this one?

Alien (Ridley Scott, 1979)

A science-fiction horror that is full of subtext(s) and exploits our deep, subconscious, collective fears. In my opinion, it's Ridley Scott's finest film (with apologies to the excellent "Blade Runner" and "The Duelists", but it's open to debate anyway...) and, certainly, it's Sigourney Weaver's most iconic character. 

Rating: 4.5 out of 5  

Aliens (James Cameron, 1984)
This is much more of an action picture than the first one and much less of a horror film. Cameron is in his comfort zone and he delivers a few gripping action sequences and a bunch of quotable moments. He also uses a lot of clichés and the final product is not really to my taste. A lot of people like it, though...
Rating: 3 out of 5

Alien³ (David Fincher, 1992)

This movie is a mess and it's not entirely Fincher's fault. There are so many things wrong with it and so many disturbing things in it that I don't even want to talk about it. However, there are a couple of moments that makes you wonder what kind of a movie Fincher might have pulled off had he been allowed to actually make the movie he wanted to make.

Rating: 2 out of 5

Alien: Resurrection (Jean-Pierre Jeunet, 1997)

Another movie that is kind of a mess, somewhere between a gory, Cronenberg-esque horror and a dark comedy in the style of "Delicatessen". Sigourney gets to do something a bit different and she is still the highlight of every single sequel in the series. Ron Perlman is also here and Darius Khondji is the DP, so, all things taken into consideration, this is a pretty flawed film, but it could be enjoyable assuming you have rather low expectations.

Rating: 2 out of 5

Potiche (Franța, 2010)

Potiche

(Franța, 2010)

Regia: François Ozon

Cu: Catherine Deneuve, Gérard Depardieu, Fabrice Luchini

Rating: 2/5

Nu sunt multe filme care te-ar face să spui „Mai bine mă duceam la Transformers...”, însă ”Potiche a reușit acest lucru. Nu fiindcă noul ”Transformers 3D” nu are toate șansele să fie mai slab decât filmul de față, dar fiindcă ultima peliculă a lui François Ozon, pentru mine cel puțin, nu se remarcă prin absolut nimic, fiind numai un prilej pentru a pune în valoare câteva decoruri retro-kitsch, replici de teatru (în cazul acesta, teatru filmat) și talentele a câtorva actori. Problema este că, în fața dialogurilor, decorurile par deosebit de anacronice, indiferent cât de mult s-ar vrea filmul o parodie a vremurilor în care trăim. Iar în afară de Deneuve, ceilalți actori mi se par prea puțini folosiți și limitați la manierisme și tertipuri care deranjează. 

„Potiche” se mișcă în ritmul lui, nu surprinde cu nimic, dar, din păcate, nu este nici filmul-deliciu pe care l-au văzut unii. Și asta nu pentru că aș prefera filmele mai sumbre ale lui Ozon, precum „Sous le sable” sau ”Swimming Pool”, ba chiar din contră - ”8 femmes” (care are un look foarte asemănător cu ”Potiche”) este un film excelent. Dar până și acel film avea un edge, acel ceva care îl făcea relevant și entertaining. Dincolo de Deneuve, cameo-ul lui Sergi Lopez (care a jucat într-unul dintre filmele recente ale lui Ozon, ”Ricky”) și politica sa (pe care, sincer, nu știu dacă o înțeleg prea bine), ”Potiche” nu are nimic care să țină un spectator în priză timp de o oră și jumătate. Și este păcat să vezi atâta talent irosit...

Hanna (SUA/UK/Germania, 2011)

Hanna

(SUA/UK/Germania, 2011)

Regia: Joe Wright

Cu: Saoirse Roman, Eric Bana, Cate Blanchett

Rating: 2/5

Am să încep spunând că filmul acesta are admiratorii săi, dar eu nu sunt unul dintre ei. Consider că ”Hanna” încearcă să fie prea multe lucruri în același timp și nu reușește să fie niciunul dintre acestea. Orice sclipire care ar fi putut să facă din el un film de acțiune de referință este înecat într-un poveste răsuflată, umplută cu personaje-stereotip, scene de acțiune mediocre și răsturnări de situație previzibile. Nefiind în totalitate nici basm modern (așa cum sugerează multiplele referiri la frații Grimm), nici coming-of-age story și nici un banal, dar distractiv euro-thriller cu un twist (dar fără Liam Neeson), ”Hanna” nu m-a lăsat nici entertained, nici thrilled, nici surprised, nici amused. Atât doar că nu m-a scos din sală înainte să se termine.

În centrul poveștii este o adolescentă (Roman), care este antrenată de tatăl ei (Eric Bana, care aici e cel mai australian spion rus ever) să devină un super-soldat undeva în nordul înzăpezit al Europei. Evident, în curând vine ziua în care cei mai răi spioni și agenți secreți (care, în cazul de față, includ un neverosimil parteneriat dintre un skin-head și un foarte efeminat proprietar de club de noapte berlinez) pornesc în vânătoare după Hanna, conduși de personajul lui Cate Blanchett, o șefă CIA obsesiv-compulsivă, singurul personaj care pare să fi fost complex în momentul concepției filmului, dar care este foarte slab explorat în ceea ce a ajuns propriu-zis pe ecrane.

Actorii nu sunt problema în acest film și nu e vina lor că personajele pe care le interpretează se conformează unor stereotipuri destul de răsuflate. Eric Bana, e drept, nu e în formă maximă, dar Saoirse Roman își confirmă versatilitatea și arată că o să vedem lucruri frumoase de la ea în viitor. Nu știu sigur ce a vrut să facă regizorul Joe Wright cu acest film. Filmele lui precedente au fost mai degrabă mediocre și fără prea multe riscuri (deși mi-au plăcut atât ”Atonement” cât și ”Pride & Prejudice”). Sunt vreo câteva scene foarte reușite, care sunt mai mult de suspans decât de acțiune, precum momentul în care Hanna se confruntă pentru prima dată cu electricitatea într-o „cameră de hotel” în Maroc. Dar, în rest, scenele sunt mai degrabă lungite și nu există mari diferențe în ceea ce privește montajul sau modul în care este filmată o secvență de flamenco în Spania și o confruntare între cei buni și cei răi. Știm însă că este un moment mai tensionat, pentru că pe coloana sonoră începe să se audă muzică techno. O decizie interesantă...