L'Etrange Festival (1)

Fiindcă am ratat TIFF-ul anul acesta, încerc să compensez cu L'Etrange Festival, care are loc în aceste zile la Paris, unde îmi duc actualmente traiul de exilat. Ajuns la a douăzecea ediție, festivalul este dedicat - așa cum îl recomandă titlul - ciudățeniilor cinematografice. Despre ”White God” v-am povestit deja, iar acum voi împărți în două postări câteva păreri despre restul filmelor pe care apuc să le văd zilele acestea. Azi, prima parte. 

It Follows (David Robert Mitchell, 2014)
Regizorul a mai făcut un singur lungmetraj, care nu îl recomanda neapărat pentru genul horror. ”The Myth of the American Sleepover”, un film inteligent, dar un pic cam distant, este totuși un moment de reținut din istoria recentă a indie-ului.  ”It Follows” este plasat în aceeași lume, a adolescenților din suburbii, dar încă din prolog este mult mai apropiat de ”Halloween” decât de ”American Pie” sau ”Dazed and Confused”. Iar referințele la alte clasice ale genului horror (inclusiv produse desuete ale anilor '50) nu contenesc să se înlănțuie pe parcurs. Chiar dacă sperieturile nu lipsesc, ”It Follows” nu se ia foarte în serios, iar tema principală (teenagerii vs. reprimarea sexuală a comunității în care trăiesc și toată paranoia pe care aceasta o declanșează) este abordată cu o substanțială doză de ironie. Categoric, unul dintre cele mai interesante filme ale anului, care îmi redă încrederea în cinematografia independentă americană.
Rating: 4/5

Horsehead (Romain Basset, 2014) 
Prezentat în premieră mondială (red flag!!), debutul lui Romain Basset este un film fără noimă. Protagonista, Jessica, este o studentă în domeniul „psihofiziologiei viselor” (I know...), pe care dorește să îl aprofundeze pentru că este ea însăși terorizată de coșmaruri. Cu ocazia unei reuniuni de familie, Jessica se decide să plonjeze head-first în lumea viselor, unde va încerca să descopere secrete de familie bine ascunse. În afară de câteva idei vizuale destul de interesante, inclusiv designul calului care bântuie coșmarurile eroinei (vezi foto), filmul rămâne repede fără imaginație, după care se încăpățânează să mai dureze până la aproape 90 de minute. Păcat - dacă tânărul Romain Basset ar fi fost mai puțin „ambițios” și dacă nu ar fi luat totul mult prea în serios, probabil s-ar fi ales cu un scurtmetraj mișto. 
Rating: 1/5

La casa del fin de los tiempos (Alejandro Hidalgo, 2013)
Un debut în horror mai reușit vine de unde te aștepți mai puțin și anume din Venezuela. Deși nu cel mai original film de groază făcut vreodată și sincer destul de previzibil (timp maxim până te prinzi ce se întâmplă: cam 20 de minute), îmbină destul de isteț horror-ul de tip „casa bântuită” cu un deznodământ gen „time loop”, mai folosit în sci-fi. Ce mi-a plăcut cel mai multe este că scenariul lansează tot felul de piste false - de genul case mistice construite de masoni pe terenuri încărcate de magie străveche - pentru ca, la final, să se reîntoarcă de fapt la tema principală: dragostea pe care o mamă o poartă fiului său. Da, rolul pe care tatăl în joacă este prost gândit și, da, încheierea efectivă este excesiv de siropoasă (beyond melodramatic), dar toate acestea nu depreciază cu nimic cel mai bun moment al filmului: reîntâlnirea emoționantă a femeii bătrâne cu fiul său, care a îmbătrânit și el, în aceeași casă, așteptând capcana temporală care să îi reunească. Știu că nu înțelegeți, dar credeți-mă că e destul de cool! 
Rating: 3/5

Coming up next (probabil sâmbătă): Takashi Miike, Sion Sono și Fabrice du Welz!

Condamnat la viață (România/Germania/Belgia, 2013)

Condamnat la viață

(România/Germania/Belgia, 2013)

Regia: Bogdan Dreyer

Cu: Gérard Depardieu, Harvey Keitel, Bodgan Iancu, Laura Morante

Rating: 1/5

”Condamnat la viață” AKA ”A Farewell to Fools” este a doua adaptarea după nuvela lui Titus Popovici „Moartea lui Ipu”, ecranizată anterior în 1972 de Sergiu Nicolaescu cu titlul „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”. Pentru că acesta nu va fi un articol comparativ, nu am să insist prea mult asupra filmului original. Ajunge, cred, să spunem că a fost o operă de semi-propagandă, care a fost însă salvată pentru posteritate de minima eficiență de storyteller pe care Sergiu Nicolaescu o avea la acea vreme. Dar totuși, parcă nu înțeleg de ce se găsește din nou pe ecran aceeași poveste, după 40 de ani. Premisa a rămas aceeași, cu o ușoară schimbare pentru a-l acomoda pe Gérard Depardieu: nebunul satului este și un soldat francez care și-a pierdut memoria în Primul Război Mondial. Ce căuta el pe atunci în partea noastră de Europă nu e foarte clar, însă.

Deși majoritatea actorilor din distribuție sunt români, filmul este vorbit într-o engleză stâlcită. Explicația stă ân faptul că ”A Farewell to Fools” face parte dintr-o tagmă de filme care păcălesc publicul (și diverse grupuri de finanțare) să creadă că, dacă o peliculă este vorbită în engleză, atunci sigur va avea expunerea mondială pe care o are un film american. Mai mult, realizatorii au de obicei prezumția ca doar dacă găsesc niște locații pitorești (Peleș, Sighișoara etc.) și îmbracă actorii în costume frumoase, de epoca, atunci vor putea să recreeze look-ul epicelor adaptări literare de la Hollywood. Cel mai notoriu exemplu este ”Eva” (regia Adrian Popovici), însă nici filmul lui Bogdan Dreyer (not his real name) nu este prejos (sau mai presus, de fapt...) Un montaj amatoricesc, o muzică de inspirație balcanică care se potrivește ca nuca în perete, caracterizări extraordinar de subțiri, accente neverosimile - acestea sunt caracteristicile acestei încercări semi-docte de a face cinema pentru marele public. Harvey Keitel face probabil cel mai slab rol din carieră. Gérard Depardieu, însă, pare să se simtă în largul său în acest rol de idiot, iar - în lumina evenimentelor recente din viața sa - secvențele în care soldatul francez amnezic pe care îl interpretează joacă rolul țarului Rusiei sunt singurele care au o oarecare (și neintenționată) incisivitate politică.

RO 2011 - Partea a 2-a: Copilăria lui Icar

L'enface d'Icare / Copilăria lui Icar

(România/Franța/Elveția, 2009)

Regia: Alex Iordăchescu

Cu: Guillaume Depardieu, Alysson Paradis, Carlo Brandt, Doroteea Petre, Sophie Lukasik

Rating: 1/5

Malpraxis

Debutul în lung-metraj al lui Alex Iordăchescu se remarcă mai degrabă prin faptul că este ultimul film al lui Guillaume Depardieu. Fiul lui Gerard s-a îmbolnăvit de pneumonie în timpul filmărilor, murind apoi în urma complicațiilor într-un spital din Franța. Având în vedere decesul protagonistului (plus celelalte tare, mai vechi, ale acestuia), îmi închipui că ”L'enfance d'Icare” a fost un film foarte greu de realizat, de terminat și, apoi de vândut. Iar acest lucru se vede.

În esență, filmul este povestea unui avocat care și-a pierdut un picior în urma unui accident de motocicletă. Pentru a-și recăpăta umanitatea, se înrolează în clinica unui savant dubios (nu departe de Faust sau Dr. Monroe), care vrea să descopere secretul nemuririi. Tratamentul pe care acesta i-l aplică pacientului Vogel (=pasăre... get it?) are efecte secundare neașteptate, iar filmul se afundă curând într-o stranie confuzie halucinatorie. Probabil Iordăchescu are impresia că face un film experimental, de factură lynch-iană, dar rezultatul nu atestă decât o lipsă de regie. Actorii par incapabili să înțeleagă sau să urmărească indicații regizorale sau regizorul nu știe să le ofere. Există o discordanță totală între jocul actorilor, iar munca regizorului de imagine Marius Panduru pare la fel de haotică, închistând personajele în cadre și decoruri fără personalitate. Nu dau, însă, vina pe Panduru, care este un DOP talentat (vezi și „Periferic”, „Cea mai fericită fată din lume”, „A fost sau n-a fost?”, chiar și „Eu când vreau să fluier, fluier”), iar în unele momente acesta pare să aibă chiar inspirație (precum un lungplan secvență în care Depardieu și Beandt discută la patul bolnavului, cu o fereastră în spate, cei doi părând simple siluete).

Problemele filmului continuă. Scenariul este inept, bazat pe fantasmagorii științifice și medicale. Montajul pare să pună cap la cap toate scenele filmate, fără nicio noimă, iar cele 100 de minute al filmului trec foarte, foarte greu... Cât despre Depardieu, el pare mai degrabă o fantomă cașectică pierdută într-un film care încetează să mai fie despre personajul său după primul act. Jocul său nu este grozav, dar lungile sale absențe (neexplicate!) din narativ atrag atenția asupra haosului total care - bănuiesc - a fost post-producția „Copilăriei lui Icar”, pe fondul unei proaste concepții inițiale.

Your Highness (SUA, 2011)

Your Highness

(SUA, 2011)

Regia: David Gordon Green

Cu: Danny McBride, James Franco, Natalie Portman, Zooey Deschanel, Justin Theroux, Toby Jones

Rating: 1/5 (fără remușcări)

„Măria Ta”/”Your Highness” este acel film rar care este disprețuit atât de critici (26% fresh pe rottentomatoes.com) cât și de public (în SUA, a debutat pe jenantul loc 6, după prima săptămână). Este previzibilul pas în jos pentru David Gordon Green (”Pineapple Express”), care încearcă să facă o stoner comedy plasată într-un Ev Mediu paralel, în care doi frați de viță nobilă (McBride și Franco) trebuie să învingă un vrăjitor malefic (Theroux), alături de o amazoană crudă și neînfricată (Portman) și să asigure cât mai multe poante scatologice pe parcurs.

Casting-ul filmului este cel puțin bizar. Franco și Portman sunt A-listers care nu au nevoie de prezentări și își permit să joace execrabil fără efecte detrimentale asupra carierelor lor. Toby Jones și Zooey Deschanel sunt fețe cunoscute și ei, dar filme precum ”Your Highness” nu sunt chiar modul cel mai bun de a-și arăta talentul. Justin Theroux are și el pedigree, fiind un actor cu titluri grele la activ (”Mulholland Drive”), dar și regizor (mai demult) și scenarist (”Iron Man 2”, ”Tropic Thunder”). În schimb, în rolul principal îl găsim pe Danny McBride, care a primit zeci de roluri de doi lei în comedii proaste și transpare drept un Jack Black neamuzant și netalentat. 

Mă gândesc cu groază la câți bani au cheltuit realizatorii lui ”Your Highness” pe decoruri și efecte, de altfel bine făcute, dar care nu își găsesc locul în cadrele lui Green. Filmul nu are un scenariu adevărat și pare să fie compus din scenele care au ieșit bine la filmări. Continuitatea narativă de-abia este asigurată, iar situațiile periculoase pentru eroii noștri se rezolvă în cele mai simple și mai stupide moduri. Prost regizat, ”Your Highness” provoacă câteva râsete vinovate care apelează la cel mai rudimentar simț al umorului. Nu este o experiență insuportabilă, dar nu cred că aș rezista la a doua vizionare. Pe care, de altfel, nici nu mi-o doresc...

Drive Angry 3D (SUA, 2011)

Drive Angry 3D

(SUA, 2011)

Regia: Patrick Lussier

Cu: Nicolas Cage, Amber Heard, William Fichtner, David Morse

Rating: 1/5

Exploitation, baby!

M-aș uita la un film prost cu Nicolas Cage aproape oricând. Din fericire (?), în ultima vreme nu părem să ducem lipsă de așa ceva (așa cum s-a dovedit anterior aici și aici). ”Drive Angry” (nu ”Drive Angrily”, Doamne ferește!) este povestea unui fost criminal care evadează din Iad pentru a se răzbuna pentru uciderea fiicei sale. Este ajutat de Amber Heard (asta e tot ce trebuie să știți despre personajul ei)și este urmărit de ”Contabilul” Iadului, interpretat de William Fichtner. Filmul pare să continue seria de filme de serie B și personaje bizare cu care Cage s-a identificat în ultima vreme. 

”Drive Angry” este, în esență, un exploitation ieftin. Are toate elementele unui gen care a apus în anii '70, dar este acum parcă revigorat (vezi și ”Machete”): violență și nuditate gratuite, mașini rapide, vedete și pseudo-vedete, arme de toate felurile etc. Pe de o parte, este interesant să vezi un astfel de film într-un multiplex în zilele noastre și nu se poate spune că filmul nu este amuzant pe alocuri, mai ales grație modului în care Cage și Fichtner își livrează replicile. Dar Amber Heard încearcă prea mult să joace, David Morse are o apariție absolut inutilă, scenariul este chinuit, momentele „moarte” predomină, iar scenele de acțiune sunt la o cotă hiperactivă greu de suportat. Dar problema de fond a filmului este alta.

În teorie, ”Drive Angry 3D” este regizat de un tip cu experiență în 3D. Patrick Lussier a regizat deja ”My Bloody Valentine 3D”. Lussier este, însă, de fapt, mai realizat de editor, fiind responsabil de montajul ultimelor filme ale lui Wes Craven, de la ”Scream” la ”Red Eye”. Deci se poate spune că are ceva experiență în horror-ul și exploatation-ul post-modern. Nimic, însă, din toate acestea, nu transpare în ”Drive Angry 3D”. Filmul este un haos vizual, sacadat de slow-motion-uri penibile și singura idee pe care Lussier a avut-o pentru a „exploata” cele trei dimensiuni ale proiecției a fost ca personajele să arunce diferite obiecte ascuțite sau contondente înspre aparatul de filmat (topoare, bâte de baseball rupte, gloanțe etc.)

RO 2010 - Partea a 12-a: Eva

Eva

(România, 2009)

Regia: Adrian Popovici

Cu: Amy Beth Hayes, Vincent Regan, Michael Ironside, Patrick Bergin, Maia Morgenstern

Rating: 1/5

Wow! Are rost să explic despre ce este vorba? În mare, filmul este un fel de dramă/poveste de dragoste/telenovelă amputată, având ca fundal România de dinainte și în timpul Celui de-Al Doilea Război . Mondial. Este vorbin în engleză, cu actori britani în roluri principale și ceva români episodici, care vorbesc o engleză stricată, care pare câteodată să îi molipsească și pe vorbitorii nativi de engleză din acest film. Cum vorbesc actorii e o problemă, dar și mai mare problemă este jocul lor. Foarte puține scene le ies și niciuna nu arată a fi regizată.

Impresia pe care „Eva” o lasă este că realizatorii au pus cap la cap toate scenele pe care le-au filmat, omițând doar cele care dădeau sens poveștii. În vreo două locuri, parcă își amintesc că au uitat să zică ceva și atunci folosesc flash-back-uri inutile. Scenariul este varză, povestea nu este credibilă nici măcar o secundă, realitățile istorice sunt ignorate/necunoscute, iar replicile te zgârie pe urechi (în special excesul de voice-over afectatal eroinei). Cu excepția interpretei din rolul titular, Amy Beth Hayes, care măcar arată bine, restul actorilor sunt sub-mediocri, dar partenerul ei, Vincent Regan, este absolut groaznic.

Având pretenția de a fi filmat hollywood-ian, filmul arată șters, decolorat, și nu ca în ”Saving Private Ryan” (unde se încerca simularea inregistrărilor de arhivă), ci pur și simplu fad. Nu există nicio logică pentru când sunt folosite traveling-urile, când camera este fixă și când se filmează din mână - totul pare deci ad-hoc. A, da, și mai este muzica originală (?), oribil de fals-sentimentalistă, care îți urlă ce trebuie să simți, dacă altfel nu îți poți da seama. 

Mai e ceva? Probabil că da, dar m-am săturat...

Jesus Christ Vampire Hunter (Canada, 2001)

Jesus Christ Vampire Hunter

(Canada, 2001)

Regia: Lee Demarbre
Cu: Phil Caracas, Murielle Varhelyi, Maria Moulton

Rating: 1/5

Nu mă înțelegeți greșit... ”JC Vampire Hunter” nu are absolut nicio valoare artistică (sau de orice altă natură) și își merită cu prisosință nota de 1. Dar este unul dintre puținele filme cu adevărat groaznice care pot fi enjoyable - am râs (sincer) de prostia lui asumată, cel puțin până în ultima jumătate de oră, când deja „filmul” devine prea lung și prea plictisitor. Povestea, în sine, nu are nimic ce merită povetit.. Jesus Christ apare în Ottawa și începe o luptă (epică!) împotriva vampirilor care decimează populația de lesbiene a orașului. JC este ajutat de o pleiadă de sidekicks cu speranță de viață redusă: câțiva preoți, o Maria Magdalena modernă (Mary Magnum) și un luptător mexican numit Santos (probabil „omagiu” adus seriei de filme mexicane ce îl au ca protagonist pe un anume Santo). Cine nu ar vrea să vadă așa ceva, măcar o dată în viață?

Filmul este practic o înșiruire de scene de luptă prost făcute, cu efecte speciale foarte foarte (foarte) ieftine și muuuuuuulte slow-motion-uri. O singură secvență luată în afara contextului ar putea fi cu adevărat amuzantă, cea în care Jesus se luptă cu niște atei care ies cu zecile dintr-o singură mașină. Mai sunt ceva numere muzicale, inclusiv unul în care Jesus cântă într-un bar, iar când se întoarce cu spatele la public nu vede înb oglindă decât propria reflexie...

---------------------------------

Cea mai bună replică din film:

Jesus se pregătește să intre în sistemul de ventilație al unei clădiri. Chiar înainte să se arunce, îi spune Mariei Magnum: ”If I'm not back in 5 minutes, call the Pope!”

RO 2010 - Partea a 4-a: WebSiteStory

WebSiteStory

(Romania, 2010)

Regia: Dan Chișu
Cu: Crina Semciuc, Diana Gurscă, Oreste

Rating: 1/5

Al doilea debut al anului îi aparține lui Dan Chișu, despre care nu știu prea multe și nici nu mă înteresează (?) așa mult. Premisa de la care pornește „WebSiteStory” este ideea că îi ziua de azi e mai ușor decât niciodată pentru absolut oricune să ia o cameră de filmat și să facă un film, să înregistreze accidente, ieșiri, întâlniri, întâmplări sau doar să țină un video-jurnal, iar toate acestea se pot regăsi pe unul dintre cele câteva site-uri de internet dedicate auto-broadcast-ului.

Povestea, pe de altă parte, se prezintă în felul următor: avem două prietene. Una are ceva issues (taică-su, colegii de la liceu, bla-bla) și ține un videoblog kinda despre asta, iar a doua tocmai află un adevăr șocant de la părinții săi. Cele două ies în oraș, a doua se îmbată criță, sunt agățate de două personaje dubioase (Ficat și Albanezu?), a doua leșină, în timp ce prima (cea cu issues) este violată și călcată cu mașina (NU în această ordine). Trezindu-se, prietena ei află ce s-a întâmplat și jură să se răzbune. Numai că din când în când, filmul cam uită de chestia asta, așa că mijlocul filmului e ocupat de un flirt cu un posibil boyfriend cu pretenții de stand-up comedian, iar răzbunarea este amânată până când nu îți mai pasă.

Din premisă au mai rămas câteva frânturi din jurnalul Mirei (parcă așa o chema pe prima tipă), o confesiune a prietenei care deschide și închide filmul și câteva clipuri amuzante luate de pe youtube pe genericul de final. Execuția filmului este mai mult decât amatoricească. Chiar barbară, pe alocuri... Alteori pur și simplu de prost gust: după ce vedem o confesiune pe blog, asistăm la un show de stand-up în care își bat joc de chestia asta. La fel, dupa viol și omor. Cameo-urile nu pot salva filmul ăsta, fie ele Dragoș Bucur sau reportera care acum mulți ani râgâia pe o casetă clandestină a Antenei 1 interceptată de cârcotași. Oreste, total nepotrivit în rolul de dur, reușește să se ridice din mâlul care este acest film și să fie destul de campy cât să fie suportabil.

Concluzie: ”Redacted”, un film de Brian DePalma care nu mi-a placut foarte mult, prezintă evenimente din viața unor soldați americani în Irak doar prin intermediul înregistrărilor video ale acestora. Dar filmul este și versatil din punctul de vedere al explorării tehnicilor digitale, în special în secvența - care se leagă cu filmul lui Chișu - în care diferiți oameni obișnuiți reacționează pe YouTube la atrocitățile comise de soldați. În acest debut de mileniu III, în plină epoca digitală, când tehnologia și mijloacele de distribuție par a fi la îndemâna tuturor, este, poate, nevoie de o reexaminare a ceea ce înseamnă cinema și, neapărat,  de găsirea a noi expresii și limbaje cinematografice.”WebSiteStory” nu are nimic din toate acestea. E un kitsch ieftin și prost.

RO 2010 - Partea a 2-a: Poker

Poker

(Romania, 2010)

Regia: Sergiu Nicolaescu
Cu: Horațiu Mălăele, Mircea Diaconu, Vladimir Găitan, Jojo

Rating: 1/5

Pe scurt, asta își închipuie Serge că înseamnă satiră politică și denunț al corupției care infiltrează toate păturile societății. Filmul, în schimb, este îmbibat în megalomania și ipocrizia realizatorului. Nu am să mă mai chinui să evidențiez platitudinea personajelor, tertipurile ieftine ale actorilor sau scenariul... ăăă... execrabil. Așa ceva nu ar trebui să existe pe ecrane.