Saturday, June 4, 2016

TIFF 2016 - Competiție (5)

O ultimă postare cu filmele din competiție de care nu am apucat să vorbesc and I'm done here.

”Shelley”

Shelley (Ali Abbasi, 2016) - un pregnancy horror foarte consistent de la un capăt la altul în ceea ce privește ritmul și atmosfera pe care le crează. Totuși, mi-ar fi plăcut ca montajul să fie mai puțin fragmentat - în secvențele mai intense tăieturile de montaj sunt cam dese și uneori confuze. Altfel, foarte bun jocul Cosminei Stratan (văzută anterior doar în „După dealuri”), încât absența ei se face simțită în ultimul act ai filmului.

A peine j'ouvre les yeux (Leyla Bouzid, 2015) - un film cu tineri muzicieni tunisieni în perioada imediat de dinaintea izbucnirii Primăverii Arabe. Melodiile sunt foarte reușite, dar pentru un film care se vrea militant, revoluționar, e extraordinar de banal. Iarăși, foarte bună interpretarea actriței din rolul principal, Baya Medhaffer. 

”Sparrows”

Þrestir / Sparrows (Rúnar Rúnarsson, 2015) - regizorul a câștigat deja premiul pentru regie la TIFF 2016 pentru ”Volcano” (”Eldfjall”), un film care mi-a plăcut destul de mult la acea vreme. ”Sparrows” este o confirmare a talentului lui Rúnarsson, care are o abilitate aparte în a regiza actori tineri și a vorbi despre conflictele inter-generaționale (un tată alcoolic și fiul său adolescent în acest caz). Filmul se împiedică un pic în propriul scenariu în ultimele 15 minute, dar se salvează parțial cu un superb cadru final. 

***

Și, în final, iată cum mi-ar plăcea mie să arate palmaresul festivalului:

Cel mai bun film: TIKKUN
Regie: DE L'OMBRE IL Y A - Nathan Nicholovitch
Interpretare: DAVID D'INGEO (De l'ombre il y a) +/- COSMINA STRATAN (Shelley)
Scenariu: ISLAND CITY
Imagine: CÂINI
Premiul Juriului: evident, aceasta va fi decizia juriului...

Găsiți toate postările mele despre competiția TIFF 2016 aici:

Friday, June 3, 2016

TIFF 2016 - Competiție (4): Câini

Câini
(Bogdan Mirică, 2016)


Singurul film românesc din competiția oficială de anul acesta vine proaspăt de la Cannes, unde a câștigat premiul FIPRESCI al secțiunii Un Certain Regard (not too shabby). Dragoș Bucur joacă rolul aparent principal - Roman, care vine din București în Dobrogea să preia un teren lăsat moștenire de bunicul său, cu intenția de a-l vinde ulterior. Însă lucrurile se complică repede, iar Roman se lasă antrenat într-o intrigă complexă, cu traficanți, polițiști rurali, informatori și bucăți de cadavre găsite într-un heleșteu. 

Încă de la prima secvență - un lung cadru care planează asupra unei mlaștini - este evident că Mirică vrea să facă un cu totul alt cinema decât cel făcut în ultimii zece ani în România. Sigur, nu este vorba de un cinema original, iar asemănările cu filmele fraților Coen au fost semnalate încă de la Cannes (și, de fapt, încă din scurtmetrajul ”Bora Bora” semnat de Mirică în urmă cu câțiva ani). Eu am mirosit și un pic de ”There Will Be Blood”, dar m-am gândit deasemenea și la cel mai recent film al lui Szabolcs Hajdu, ”Mirage”/”Délibáb”, tot un fel de deturnare subversivă a unui gen cinematografic clasic american (western-ul) și în care întâmplător îl regăsim și pe Dragoș Bucur. 


Prin design, „Câini” este gândit ca fiind plin de red herrings, MacGuffins, elipse narative și subplot-uri care nu sunt rezolvate. Această tactică reușește să țină spectatorul în tensiune, iar chiar dacă pay-off-urile nu sunt decât parțial satisfăcătoare (de exemplu, o parte din obligatoria baie de sânge finală este lăsată off-screen), la un nivel superficial, „Câini” este cu siguranță cel mai accesibil film din competiție. Din păcate, filmul mi s-a părut prea fragmentat, iar doar anumite secvențe izolate sunt cu adevărat reușite - precum acel superb plan secvență în care polițistul jucat de Gheorghe Visu „disecă” o probă. O altă problemă ar fi că Mirică mi se pare mai preocupat de cum arată filmul său decât de cum lucrul cu actorii. Din această cauză, cam fiecare actor pare să se descurce pe măsura materialului cu care lucrează. Visu și Vlad Ivanov, care joacă tipologii clare (omul legii și nelegiuitul), lasă o impresie puternică. Lui Bucur, al cărui personaj este un surogat pentru spectator, nu i se dă altceva de făcut decât să fie bucureștean eșuat la țară și, în consecință, apariția lui este mult mai ștearsă. Cât despre actorii din rolurile secundare/episodice, mai bine să nu spunem nimic. 


Wednesday, June 1, 2016

TIFF 2016 - Competiție (3)

Tikkun (Avishai Sivan, 2015)


Unul dintre cele mai originale filme din competiția acestui este această curiozitate israeliană, cu iz de Bunuel, filmat în alb-negru și plasat într-o comunitate de evrei hasidici. Personajul principal, Haim-Aron, un student care ține să respecte ultra-strict regulile religiei sale, suferă un accident stupid, fiind salvat de tatăl său după o resuscitate prelungită. După ce revine la viață, Haim-Aron începe să prezinte derapaje din ce în care mai flagrante de la calea ultra-ortodoxismului, iar tatăl său este asaltat de viziuni/coșmaruri în care este acuzat că a încălcat voința divină readucându-și fiul la viață. Filmul este „dificil”,uneori apăsător, atmosferic, punctat de câteva superbe secvențe onirice - precum visul în care tatăl îl aruncă pe Haim-Aron într-o groapă umplută cu crocodili, Old Testament - style sau inconfortabila explorare a unui cadavru feminin în penultima secvență a filmului. Din perspectiva mea de necunoscător, m-a fascinat modul în care Avishai Sivan prezintă viața din această comunitate. În final, consider că filmul adoptă o atitudine critică față de acest mode de viață, plin de restricții, interdicții și pedepse crunte (vezi finalitatea poveștii). Sigur, filmul are și ceva defecte, dar din punct de vedere vizual (cea mai bună imagine din festival de până acum) și tematic reprezintă exact ce vreau să vad în această competiție care începe să pară prea plină de produse „derivate” - Altceva!

*** 

Am mai văzut câteva filme din competiție care nu prezintă însă foarte mare interes, dar pe care am să le trec în revistă pe scurt (dar, totuși, cu bunăvoință):

Jajda / Sete (Svetla Tsotsorkova, 2015) - un film bulgăresc, plimbat intens pe la festivaluri, dar care dincolo de imagini frumoase nu are prea multe de spus. Cele cinci personaje, între care se dezvoltă diferite tensiuni sexuale, sunt insuficient dezvoltate. Dar măcar e scurt...

„Jajda”

Tanna (Martin Butler & Bentley Dean, 2015) - interesant mai degrabă din punct de vedere antropologic, fiind o perspectivă rară în viața unui trib izolat din Pacificul de Sud. Totuși, din punct de vedere cinematografic, este mult mai puțin aventuros decât documentarele lui Robert J. Flaherty,  cele mai vechi datând deja de peste 90 de ani, iar comparația cu ”Tabu” al lui Murnau nu îl ajută deloc. Sesiunea de Q&A cu Bentley Dean a durat aproape 45 de minute, a fost foarte entertaining și a lăsat impresia că povestea filmărilor este mai interesantă decât filmul însuși... Și mai onestă...

Fado (Jonas Rothlaender, 2016) - în niciun caz un film slab, dar parcă unul pe care l-am văzut de prea multe ori și care are destule similitudini cu ultimele două câștigătoare ale Trofeului Transilvania - ”Stockholm” și ”El incendio”. Aș accepta să primească un eventual premiu pentru interpretare, însă nu mai mult de atât. 


Tuesday, May 31, 2016

TIFF 2016 - Competiție (2)


Au început să apară în competiția oficială filmele cu, dar nu neapărat despre prostituție... Multe capcane în care regizorii debutanți pot cădea, dar să vedem cum s-au descurcat doi dintre aceştia.


La pueta abierta (Marina Seresesky, 2016)  

Rosa este o prostituată de vârstă mijlocie care locuieşte alături de mama ei infirmă (fostă prostituată şi ea) într-un mic apartament din Madrid. Relația celor două este deja destul de tensionată, dar lucrurile se complică cu adevărat după ce una dintre vecine (tot prostituată, ați ghicit) moare în urma unei supradoze, iar fiica acesteia de 7 ani se ascunde în apartamentul celor două protagoniste. Este de apreciat că filmul îşi acceptă condiția de comedie lejeră şi nu caută să impresioneze prin profunzime sau prin apelul la sentimentalisme. Marina Seresesky pune abil în scenă această poveste care se petrece aproape în integralitate în apartamentul Rosei şi în curtea interioară a clădirii. Un casting excelent completează lista de elemente care recomandă acest film. Finalul virează un pic prea mult înspre wish fulfillment, dar per ansamblu nu am prea multe de reproşat acestui film. Pe imdb.com nu e deschisă încă votarea, așa că luați-l cât încă e cald!


De l'ombre il y a (Nathan Nicholovitch, 2015)  

Cu mai multe ambiții stilistice decât filmul anterior, „De l'ombre il y a” își plasează acțiunea pe cealaltă parte a mapamondului, în Cambogia, unde un travestit francez ajunge să păstorească o fetiță răpită de traficanți de ființe umane (sau, posibil vândută de proprii părinți). E un film care m-a adus adesea cu gândul la Claire Denis, datorită elipselor temporale, intensitatea din privirea interpretului din rolul principal (David D'Ingeo, co-autor al scenariului) sau subplot-urilor mai degrabă sugerate decât dezvoltate (de exemplu: travestitul are o prietenă care lucrează pentru Națiunile Unite și încearcă să pună mâna pe un fost Khmer Rouge responsabil de un genocid în masă). Mediul în care este plasată acțiunea și alegerea formatului 4:3 îl apropie un pic și de filmele lui Pedro Costa, iar totul este grefat pe o poveste à la ”Taxi Driver”. Acesta este cu siguranță unul dintre filmele cele mai solide din competiție și ar merita măcar un premiu de interpretare. 

Sunday, May 29, 2016

TIFF 2016 - Competiție (1)

Primele două filme din competiție pe care le-am văzut, unul după celălalt, au format un neașteptat double-bill, ambele vorbind despre memorie (sau pierderea ei), degradarea relațiilor interumane și apelul la ficțiune ca alternativă/cură a realității. 


Island City (Ruchika Oberoi, 2015)

Pentru spectatorii recurenți ai festivalului, este inevitabilă comparația cu filmul care a câștigat Trofeul Transilvania acum 3 ani, „Corabia lui Tezeu”. Aceeași țară de origine (India) și o structură similară - trei povești diferite legate foarte vag între ele. În prima poveste - satiră fără subtilități inutile - un angajat al unei corporații este trimis într-un turneu de mandatory fun la mall de către șefi, cu scopul de a crește productivitatea companiei. După un pic de rezisteță inițială, acesta capitulează și urmează orbește indicațiile Comitetului de Distacție. În a doua parte, o familie a cărei patriarh ajunge neașteptat în comă găsește un refugiu într-o telenovelă despre „bărbatul ideal”. Iar, în final, o tânără dintr-o familie modestă, promisă unui tip cu care nu are nimic în comun, începe să primească scrisori de dragoste anonime, care o determină să renunțe la viața ei actuală. Din păcate, admiratorul secret se va dovedi a fi un program de inteligență artificială. 

Tonul filmului se schimbă progresiv de-a lungul celor aproape două ore de proiecție, de la comic-satiric la melancolic-resemnat. Ruchika Oberoi, aflată la primul film, regizează cu încredere în sine și cu virtuozitate, fără să lase prea multe momente de respiro în care eventualele defecte (în special ale scenariului) să devină mult prea evidente. Uneori, mesajul este cam prea explicit formulat, dar, per ansamblu, ”Island City” este un film plăcut, un debut promițător și probabil un candidat serios la Premiul Special al Juriului sau Premiu Publicului.



Remainder (Omer Fast, 2015)

Creațiile lui Omer Fast rulează mai degrabă în muzee decât în săli de cinema. ”Remainder” este primul său lung-metraj narativ, dar din punct de vedere vizual păstrează elemente ce țin mai degrabă de filmul experimental sau de instalații video. Pe scurt este vorba de un tânăr care își pierde parțial memoria în urma unui accident. Folosind banii de despăgubire, acesta angajează o întreagă echipă de specialiști pentru a reconstitui detalii din viața sa anterioară în încercarea de a-și recupera amintirile. Avem așadar un mix de ”Schenectady, New York” și - hai să zicem - ”Lost Highway”. Trebuie să recunosc că nu mi s-a părut foarte bun, dar este o realizare foarte ambițioasă, iar anumite momente sunt foarte bine orchestrate. Păcat doar că nu există o finalitate la spirala narativă în care este antrenat personajul principal, doar o pseudo-concluzie enunțată din off  la final. 

Pentru un altfel de Omer Fast, recomand ”CNN Concatenated” (filmul integral se poate găsi prin mijloace alternative): 

Saturday, February 28, 2015

Tusk (SUA/Canada, 2014)

Tusk
(SUA/Canada, 2014)


Regia: Kevin Smith
Cu: Justin Long, Michael Parks, Haley Joel Osment, Johnny Depp

Săptămâna trecută, am luat o pauză de la filmele plictisitoare care sunt nominalizate la Oscar și i-am dat drumul, în miez de noapte, lui ”Tusk”, o nebunie cinematografică semnată de Kevin Smith. În care Justin Long este un podcaster californian eșuat în Canada, în căutarea unei povești care merită spusă. Un bătrân dubios și ulterior de-a dreptul psihopat (Michael Parks) în ademenește in the middle of nowhere via unui anunț lipit pe peretele unei bude, iar intențiile sale nu sunt deloc blânde: Justin Long va fi drogat, iar ulterior supus unor serri de operații a căror scop este să îl transforme într-o morsă. De ce nu?



Pe cât de „idioată” este povestea astfel sumarizată, pe atât de intensă este prima jumătate a filmului, dominată de lungi secvențe dialogate în care Michael Parks pune stăpânire pe acest film, pe care îl transformă într-un showcase personal. Bineînțeles, în a doua jumătate, ”Tusk” se apropie mult mai mult de convențiile genului horror, mutând acțiunea de la personajul aflat în captivitate la prietenii acestuia din afară, care încearcă din răsputeri să îl găsească. Acest recul din ultimul act nu este un lucru rău în sine, însă ceea ce lasă un gust amar este apariția lui Johnny Depp, într-o interpretare foarte prost judecată. Teoretic, are doar două scene - un monolog și un flashback - dar accentul stupid și look-ul absolut bizar nu sunt nici pe de parte la fel de amuzante pe cât Smith și Depp își închipuie. Din fericire, lucrurile se mai îndreaptă înspre final, iar Kevin Smith își permite să folosească, ironic, melodia Tusk a formației Fleetwood Mac pentru confruntarea finală dintre morsa-Justin Long și Michael Park, care la rândul său se costumează în morsă.



Kevin Smith e un regizor care nu prea mă interesa înainte să facă ”Red State”, care a fost unul dintre filmele mele preferate în anul în care a apărut. Chiar dacă ”Tusk” nu este la fel de bun și nici la fel de „nervos”, are cel puțin 45 de minute foarte intense, iar chiar dacă „se pierde” ulterior, realizatorul lui ”Clerks” nu uită să ne amintească că are talent din plin. Și, oricum, pentru un film care a pornit literalmente ca o glumă, ”Tusk” are și ceva consistență. Până la urmă, am avut impresia că filmul „dezaprobă” existența lipsită de substanță a personajului său principal, care are atât de multe în comun cu eroii pe care Kevin Smith i-a cultivat de-a lungul anilor. Chiar dacă sunt sceptic în privința faptul că Johhny Depp își va relua rolul în următorul său film, Yoga Hosers, mă bucur că Smith continuă pe același drum început cu ”Red State” și sper să rezonez cu el în continuare. 

Rating: probabil 3.5/5 (sau two tusks up)

Tuesday, February 17, 2015

Oscar Docs 2015

Față de alți ani, anul acesta nu e chiar un dezastru total. Deși sunt două excluderi oarecum surprinzătoare, ”Jodorowsky's Dune” și ”Life Itself”, amândouă documentare despre cinema. I guess AMPAS voters don't like movies...


”Finding Vivian Maier”

Despre Finding Vivian Maier (regia John Maloof & Charlie Siskel) am mai scris aici. Este vorba despre crowd-pleaser destul de competent realizat, care retrasează viața personajului său titular, o dădacă cu personalitate borderline ale cărei impresionante fotografii stradale au fost descoperite post-mortem abandonate într-un depozit. În contra-partidă, membrii Academiei au nominalizat Salt of the Earth, un documentar co-regizat de Wim Wenders și Juliano Ribeiro Salgado despre tatăl acestuia din urmă, recunoscutul fotograf Sebastião Salgado. Prima jumătate a filmului ne deprimă luând unul după altul războaiele, genocidurile și calamitățile pe care Salgado le-a surprins de-a lungul carierei. Povara acestora l-au determinat pe Salgado însuși să își întrerupă activitatea și să se dedice ecologiei și fotografiilor cu subiecte din natură. Filmul se termină astfel într-o notă optimistă, garantând astfel nominalizarea. Este a treia nominalizare la Oscar pentru Wim Wenders, toate trei în aceeași categorie (tot e mai bine decât în cazul lui Herzog).



Veriga slabă a acestor nominalizări este Virunga (Orlando von Einsiedel), un documentar-activist care avertizează asupra pericolelor la care se expune parcul național eponim din Congo - sanctuar al gorilelor de munte, printre multe alte specii de faună și floră - odată ce o companie britanică a primit drepturile de exploatare a petrolului pe teritoriul parcului. Astfel de filme au avut succes în anii trecuți - The Cove fiind un caz notabil. ”Virunga”, însă, se rezumă la un narativ destul de simplist, punând în opoziție clară, pe de o parte, paznicii parcului, băștinașii și o tânără jurnalistă franceză și, de cealaltă parte, compania petrolieră, guvernul congolez corupt și rebelii. Subtilitățile și complexitatea multiplelor conflicte cu care regiunea se confruntă nu sunt explicate și par că nu sunt nici înțelese. Dintre cele trei-patru personaje principale care sunt urmărite pe parcursul filmului, șeful rangerilor și jurnalista sunt albi, pozând în eroi, iar principalul personaj negativ, un reprezentant al companiei petroliere, nu este filmat decât cu camera ascunsă. Și să nu uităm de recursul la tehnici de manipulare ieftină - precum juxtapunerea unui asalt al rebelilor cu moartea unei gorile adolescente din sanctuar, fără nicio legătură. 



Trofeul va fi cel mai probabil câștigat de Citizenfour (Laura Poitras), cronică a celor câteva zile în care Edward Snowden a dat liber la secrete câtorva jurnaliști într-un hotel din Hong-Kong. Sigur, este exasperant de one-sided, dar reușita acestui film este că ți-l revelează pe Edward Snowden dincolo de acea still photo care este atașată fiecărui articol despre el. Da, este regretabil că niciunul dintre jurnaliștii din acea cameră de hotel nu îi pune vreo întrebare sau nu se îndoiește de nici măcar una dintre afirmațiile acestuia și din păcate filmul nu prezintă dovezile efective, dar am impresia că nu acesta a fost scopul. Subiectul lui ”Citizenfour” este Snowden însuși, nu dezvăluirile acestuia. Și trebuie să recunosc că portretul pe care Poitras i-l face, așa oligo-dimensional cum este, reușește să fie convingător. Iar dacă se întreabă cineva, aș prefera ca guvernele să nu stocheze date despre toate activitățile tuturor numai pentru că pot face acest lucru...


”Citizenfour”

Și, în final, Last Days in Vietnam (Rory Kennedy) îmbină mărturii la prima mână și imagini de arhivă pentru a povesti ultimele zile ale prezenței americane în Vietnam în aprilie 1975 și în special ultimele 24 de ore, care au văzut o uriașă operațiune de evacuare a americanilor din Saigon, dar și de „extragere” a unui număr semnificativ de vietnamezi ale căror vieți erau în pericol odată cu apropierea armatei comuniste. Foarte bine documentat și derulându-se cu intensitatea unui thriller, ”Last Days in Vietnam” ne prezintă un moment al istoriei care ne este mai puțin cunoscut, în special celor ca mine, care cunosc războiul din Vietnam mai degrabă din filme. Dacă aș avea un vot, probabil i l-aș acorda.


”Last Days in Vietnam”

Vezi și: Oscar Docs 2014

Friday, February 13, 2015

Foxcatcher (SUA, 2014)

Foxcatcher
(SUA, 2014)


Regia: Bennett Miller
Cu: Channing Tatum, Steve Carell, Mark Ruffalo, Vanessa Redgrave

Până acum nu m-a prea omorât după Bennett Miller. Trebuie să recunosc însă că probabil ”Capote” ar merita o a doua vizionare - sunt surprins cât de multe detalii îmi amintesc dintr-un film pe care l-am văzut acum 9 ani. Cât despre ”Moneyball”, pentru un film plictisitor, nu aș putea spune că a fost prost. Garantat însă, niciunul dintre aceste două filme nu m-au pregătit pentru ”Foxcatcher”. Filmul începe cu o serie de imagini în care corpul impozant al lui Channing Tatum contrastează cu sărăcia situației materiale a personajului său, Dave Schultz, un luptător profesionist medaliat cu aur la Olimpiadă care este obligat să țină discursuri elevilor de școală generală pentru 20 de dolari. Un prim punct culminant este atins după vreo cinci minute, când Mark se antrenează/înfruntă cu fratele său Dave (Ruffalo), care - în comparație - pare mult mai „împlinit” în viață. Acest moment - excelent interpretat, coregrafiat și montat - este un instant hook.



”Foxcatcher” continuă pentru încă câteva zeci de minute până la apariția „vedetei” - Steve Carell în rolul miliardarului John E. du Pont, căruia prietenii apropiați îi spun Eagle... sau Golden Eagle. La fel ”Acvila” este, în viziunea lui Miller, imaginea decrepită și decăzută a aristocrației americane, ale cărei origini nu sunt nici ele prea sănătoase - nouveaux riches din secolul al XIX-lea, care și-au construit averea profitând de pe urma exploatării sclavilor sau speculând în timpul războaielor. Palid ca un vampir, cu un discurs de extraterestru încercând să imite graiul uman, apariția lui Carell în acest film descinde în uncanny valley - parcă există ceva care te face să te îndoiești că specimenul din fața ta aparține aceleași specii. Și cred că acesta a fost și efectul dorit. Iar, de altfel, parcă tot filmul se petrece pe o altă planetă, atât de departe de realitate pare ferma la care Du Pont își crește „herghelia” de atleți pentru a-și flata propriile neajunsuri. 



Pentru cei care nu cunosc cazul real, nu am să merg mai departe cu detaliile de sinopsis. Ajunge să spun că Miller mizează pe cartea minimalismului și rigorii, construind o atmosferă în care este clar de la bun început că ceva nu o sa sfârșească bine. Nu devine însă clar decât în ultimul act cât de twisted este environment-ul creat de Du Pont. Câteva imagini îți rămân întipărite în minte: ceața care invadează ecranul în secvențele în care miliardarul eliberează caii mamei sale decedate, arenele de lupte care parcă arată întotdeauna la fel, indiferent de continentul în care se desfășoară competiția și, nu în ultimul rând, iarna albă ce servește drept fundal pentru deznodământ. Inteligent și apăsător, dar fără vreo urmă de pretențiozitate, ”Foxcatcher” este, alături de ”Boyhood” și ”Love Is Strange”, unul dintre puținele filme americane independente-dar-cu-pedigree de anul trecut cărora merită să le acordați o șansă. 

Rating: 4.5/5



Monday, January 5, 2015

Pasolini (Italia/Franța/Belgia, 2014)

Pasolini
(Italia/Franța/Belgia, 2014)


Regia: Abel Ferrara
Cu: Willem Dafoe, Ninetto Davoli, Adriana Asti, Maria de Medeiros

Ultimele ore din viața marelui regizor italian Pier Paolo Pasolini sunt recreate de Abel Ferrara, cu Willem Dafoe în rolul principal. Portretul este al unui om ale cărui idei sunt încă intacte, dar înfățișarea pare obosită. Fatigabilitate indusă de statutul de persoană publică - artist plurivalent și activist politic - care îl (ex)pune în lumina reflectoarelor și întrebărilor jurnaliștilor, dar și de stilul de viață. Nu se întâmplă foarte multe în cele 85 de minute ale filmului: o vizită și un prânz la casa mamei, două interviuri, extrase dintr-o carte neterminată și un scenariu rămas neprodus, o ultimă escapadă amoroasă și, bineînțeles, altercația care i-a adus moartea. 


Refuzând o narațiune stric lineară, Ferrara alternează liber de la „prezentul” acțiunii la diverse scene care au loc doar în imaginația personajului principal. Uneori trebuie să recunosc că am găsit filmul destul de confuz și cu siguranță există o problemă de fluiditate, cel puțin în prima parte. O scenă iese însă în evidență în primul act: prăbușirea unui avion, parabolă povestită de un personaj din cartea pe care Pasolini o scrie, secvență în care diferiții naratori se confundă unul cu celălalt, încât nu mai contează nici povestea, nici mesajul, ci „forma de prezentare”. POV-ul personajului care se prăbușește în deșert se substituie camerei lui Ferrara, vocea acestuia devine vocea lui Pasolini, iar la apariția unor beduini declară că „se vede pe sine în ei”. Un superb moment în care Ferrara colaborează - post-mortem - cu autorul Pasolini, care însă a scris parabola fără să intenționeze să o și filmeze.


„Pasolini” ne cucerește însă în al treilea act, care începe cu o cină la care este invitat actorul Ninetto Davoli, jucat de Riccardo Scamarcio și soția acestuia. Pier Paolo începe să îi povestească un scenariu, iar Ferrara începe să îl ilustreze. Un Ninetto Davoli îmbătrânit joacă rolul principal din această poveste - Epifanio, care cutreieră globul pământesc urmărind o stea căzătoare care l-ar duce înspre un nou Mesia. Piesa de rezistență a acestei scurte reimaginări a scenariului lui Pasolini este secvența Sodomei, populat doar de homosexuali și lesbiene, care trăiesc separat, dar se reunesc o noapte pe an într-o orgie (pentru a propăși specia, cum s-ar spune). Regizorul părăsește apoi destul de brusc localul, bucuros că a reușit să-și ducă la capăt povestea și oarecum evitând să primească un răspuns. Agață apoi un tânăr hustler de pe stradă, care însă îl conduce într-o capcană. Secvența morții este relativ brutală (Ferrara este totuși destul de potolit), iar sfârșitul personajului este în aceeași măsură tragic și stupid (cel puțin în această versiune, care ignoră diverse teorii conspirative). Unul dintre ultimele cadre este devastator, în primul rând prin lungimea sa și prin strigătul de durere prelungit al mamei lui Pasolini odată ce primește vestea că fiul său a murit. 

Rating: (aproape) 4/5

Sunday, December 28, 2014

Best of the Year 2014 - Last Part

"South Park Season 18, Episode 2 - Gluten Free Ebola” (Trey Parker, 2014)

South Park - Season 18
În ultimii ani, realizatorii South Park parcă au început să „lenevească”. Sezoanele recente sunt per ansamblu mediocre, iar numărul episoadelor a scăzut de la 14 la 10, toate comasate în final de an. Totuși, al optsprezecelea sezon - probabil mai bine gândit de dinainte - a reprezentat o impresionantă revenire în formă. Toate cele 10 episoade sunt legate de un narativ lax care include diferite planuri ale lui Cartman de a cuceri lumea (de la o companie de succes finanțată prin crowdfunding care nu produce nimic până la născocirea unei senzații virale care meta-invadează realitatea), dar și viața dublă a lui Randy Marsh (care este identitatea secretă a cântăreței Lorde). Rezultatul este surprinzător de coerent: zece episoade despre dependența crescândă pe care noi toți, dar mai ales cei mai tineri dintre noi, o au de noile tehnologii (rețele sociale, realitatea virtuală, freemium games etc.) și dualizarea identității umane: într-un reală și una virtuală. Admirabil este că Trey Parker și Matt Stone au o atitudine relativ neutră față de toate acestea, dar se vede că ze preocupă să ia lucrurile în serios Highlight-urile „moralizatoare” ale sezonului sunt Sharon Marsh făcând o pledoarie pentru diversitate și Satan explicând comportamentul adictiv. Și, da, între timp realizatorii găsesc timp să își bată joc de celebrități precum Bill Cosby sau - pentru a nu știu câta oară - Michael Jackson. #IHATECARTMANBRAH


”Tom à la ferme” (Xavier Dolan, 2013)

Tom à la ferme
Penultimul film al lui Xavier Dolan este și singurul său thriller de până acum. Tânărul canadian revine și în rolul principal, făcând probabil cel mai complex personaj de până acum. Iar ca regizor, se descurcă admirabil într-un teritoriu mai degrabă hitchcockian decât „obișnuitul” pop-sentimentalism. Cum Hitchcock însă nu ezita să își încarce filmele de tensiune gay între personaje, parcă cei doi nu mai par să fie la așa mare distanță unul de celălalt. Din păcate, filmul parcă nu a avut expunerea neceasară și un pic a căzut în umbra lui ”Mommy”, dar cred că nu trebuie să îi trecem cu vederea calitățile evidente și nici să uităm scene de antologie (precum confruntarea în lanul de porumb sau tango-ul, ambele între personajul lui Dolan și fratele boyfriend-ului decedat)


”True Detective - Season One” (Cary Fukunaga, 2014)

True Detective - Season One
Serialul / mini-seria care a monopolizat spațiul public la începutul anului. Fiecare din cele opt episoade ale primului sezon au fost așteptate su sufletul la gură de fani în fiecare duminică/luni, invalidând strategia Netflix de a lansa un sezon întreg dintr-o lovitură. ”True Detective” este un mix curajos de Twin Peaks + Se7en + Red Riding Trilogy + Chinatown + Silence of the Lambs + literatură obscură a secolului XX, a cărui intrigă este în același timp un exemplu și o deconstucție a thriller-ului american. Realizatorii jonglează cu diferite planuri temporale, accelerând și încetinind parcă simultan progresul anchetelor, după principiul enunțat de perosnajul principal - Time is a flat circle. Faptul că toate episoadele au un scenarist (Nic Pizzolatto) și un regizor (Cary Fukunaga) unic ajută la impunerea unui stil unui, dar aparte, ușor diferențiabil de restul producțiilor de televiziune (ajută și bugetul impresionant oferit de HBO). Al treilea om responsabil de unicitatea serialului este omul cu muzica, T Bone Burnett, care asamblează pentru fiecare episod un soundtrack blues-country numai potrivit pentru atmosfera de Southern Gothic pe care True Detective o emană. Să nu uităm și de actori, Woody Harrelson și Matthew McConaughey, acesta din urmă datorându-și probabil Oscar-ul câștigat în februarie mai degrabă prezenței sale săptămânale în cel mai urmărit serial al lumii decât rolul pe care l-a făcut efectiv în ”The Dallas Buyers Club”.


”Under the Skins” (Jonathan Glazer, 2014)

Under the Skin
SF revizionist și cel mai bun film al lui Jonathan Glazer. Scarlett Johansson ca alien în chip uman invadează Scoția zilelor noastre, răpind nesătulă bărbați creduli pentru cine-știe-ce motive dubioase. Un film rarefiat narativ, dar plin de imagini senzaționale, precum încăperea întunecată în care sunt atrași victimele Văduvei Negre (see what I did there?) sau dezvăluirea în final a ceea ce se ascunde under the skin. Extrem de bizat, ”Under the Skin” atestă posibilitățile nelimitate ale unui gen mult prea sufocat în zilele noastre de blockbustere răsuflate. Give it a try! Do it for Scarlett's tits!

Visitors
Godfrey Reggio lucrează la scară „mai mică”, noul său film fiind în esență o colecție de portrete în alb-negru și nu o serie de imagini time-lapse de pe întreg mapamondul. Experiment reușit, care se vrea critic la adresa ființei umane, auto-declarată stăpânitoarea unei planete, însă pentru mine a fost mai mult o fascinantă celebrare a mimicii umane, de la cea mai subtilă încruntare până la grimase bizare obținute de „subiecții” care aparent erau filmați în timp ce jucau jocuri video sau se uitau la televizor. Nu mi-a scăpat însă ironia prezenței unei gorile în tot acest catalog de prim-planuri. 


”Visitors” (Godfrey Reggio, 2013)

The Wolf of Wall Street
Orgie și exces marca Scorsese. DiCaprio ni se revelează ca un mare talent comic și Jonah Hill câștigă pedigree. Mai pe larg, aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/01/the-wolf-of-wall-street-sua-2013.html

Xi You (Le Voyage a l'Occident)
Tsai-Ming Liang a fost prezent în cinematografe (mai occidentale, așa) cu ”Stray Dogs” anul acesta, însă eu din păcate nu l-am văzut. Va trebui să mă mulțumesc să menționez acest mediu-metraj experimental, în care Lee Kang-sheng (actorul său cel mai de încredere) și Denis Lavant merg în slow-motion pe străzile aglomerate și multiculturale ale Marsiliei. L-am lăudat încă de când a scăpat pe internet: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/03/journey-to-west-frantataiwan-2014.html


”Three Landscapes” (Peter B. Hutton, 2013)

Three Landscapes
Am mai văzut un singur film de Peter B. Hutton, ”At Sea”, care cronica viața unei nave de transport, de la „nașterea” într-un șantier naval, la călătoriile pe mare și, în final, la dezasamblarea ei odată eșuată pe o plajă din Bangladesh. La fel ca și acesta, ”Three Landscapes” este un film perfect mut (eu mi-am pus niște muzică baroc de acompaniament, totuși), care ilustrează - aproximativ în stilul lui James Benning - trei peisaje: un combinat industrial, o fermă și un deșert populat de beduini și cămile. Un documentar experimental de doar 50 de minute, care găsește mai multe idei vizuale pentru a exprima o idee simplă: în comparație cu natura și cu realizările sale, omul este minuscul. Vezi, de exemplu, zoom-ul din ce în ce mai mic al imaginilor succesive în care doi muncitori escaladează combinatul în care lucrează sau finalul în care cămilele se îndepărtează, până când oamenii nici u se mai disting, iar datorită aerului cald, animalele par să plutească deasupra orizontului ca un miraj. Filmul este găsibil...


”Whiplash” (Damien Chazelle, 2014)

Whiplash
Late-entry (l-am văzut acum câteva ore), dar - ca norocul - începe cu W și poate intra la sfârșitul acestul „clasament” alfabetic. Pe scurt, J.K. Simmons în rol de profesor de jazz terorizează un toboșar aspirant (Miles Teller), Full Metal Jacket-style (comparație nu îmi aparține). Intensitatea secvențelor în care aceștia doi se confruntă, într-o claustrofobică sală de repetiții, atestă talentului regizorului Damien Chazelle, aflat la doar al doilea film de lungmetraj. Acesta îndrăznește chiar, în final, să ne ofere un întreg jazz standard (secvență de vreo 7-8 minute), chestie pe care nu cred că am mai văzut-o până acum. Veți mai auzi despre acest film, nu în ultimul rând pentru că Simmons pare destinat să câștige un Oscar.