Monday, April 22, 2013

Cluj Shorts: Embedded Shorts (Part 2)

O a doua tranșă de scurtmetraje de la Cluj Shorts găsite pe vimeo și youtube. Primele trei sunt animații franțuzești 3D, restul sunt, well, random:

parigot-animated short film from liok on Vimeo.
 


CUPIDON from CUPIDON-LEFILM on Vimeo.



Frombluetored - Short Film from Ainur Films on Vimeo.






Sunday, April 21, 2013

Cluj Shorts: After-thoughts and Embedded Shorts (Part 1)

”The Wild Colours of Cuba”, regia: Tania Escobar, UK/Cuba, 2012 - câștigător al premiului pentru cel mai bun documentar

Nu am ajuns decât la 4 din cele 11 proiecții, dar am văzut 34 din cele 86 de filmulețe prezentate și 5 din cele 9 premiate. Not too shabby... Nu toate filmele au fost bune, dar până și cele mai slabe au avut ceva interesant la ele. Mix-ul a fost destul de divers, de la documentare despre tineri africani în tabere de refugiați la SF-uri turcești. În lungime, variau de la diminutivul IXI (câteva secunde) la mediu-metraje care cu un pic de buget ar fi putut deveni lungmetraje (precum filmul britanic The Devil's Dosh). Personal, mie mi-au plăcut mai mult filmele un pic mai „lungi”, de 15-25 de minute, precum Carrousel (Germania, r. Sophie Alexandra Kluge) sau Infinite Minutes, al Cecilei Felméri (autoarea lui „Mátyás, Mátyás”), câștigător al premiului pentru regie. Per ansamblu, pentru o ediție-pilot nu a fost deloc rău. Câteva dintre filmulețele prezentate sunt găsibile pe net. Evident, nu neapărat cele mai bune dintre ele, dar prezintă o imagine fidelă a festivalului pentru cei care nu au ajuns la nicio proiecție. Îmi permit să le dau share la cele pe care le-am găsit... în două tranșe:

My Strange Grandfather from Dina Velikovskaya on Vimeo.
 

(Câștigător al premiului pentru cea mai bună animație)

Lenny Lump from Per von Koch on Vimeo.
 


The Water's Edge from Chris Thomas on Vimeo.
(Unul dintre preferatele mele)

Abyss 18 from Carniolus on Vimeo.



NUEVO MEXICO / Short Film from Scumbags on Vimeo.


(When surfing met Piet Mondrian)

Thursday, April 18, 2013

Cluj Shorts


Official website: http://clujshorts.ro/. Nu am așteptări foarte mari, nu știu mare lucru despre filmele din selecție (nu am prea făcut nici research), dar îmi pare bine că se mai întâmplă câte un eveniment de genul acesta. Și așa îmi zic mult prea des că ar trebui să mă uit la mai multe scurtmetraje. La Cluj Shorts vor fi proiectate (altă necunocută - calitatea proiecției) peste 80 de filmulețe din întreaga lume (mai ales din  Europa și America latină) în 2 zile... Ceea ce nu e rău deloc. Iar spot-ul oficial arată chiar bine:

Thursday, April 11, 2013

Oblivion (SUA, 2013)

Oblivion
(SUA, 2013)


Regia: Joseph Kosinski
Cu: Tom Cruise, Andrea Riseborough, Olga Kurylenko, Morgan Freeman, Nikolaj Coster-Waldau

Rating: 3/5

”Oblivion” este un film adresat în principal fanilor science-fiction, care nu vor rata ocazia să bifeze unul dintre din ce în ce mai rarele producții ale genului care sunt girate de studiourile de la Hollywood și pieței „internaționale”, unde Tom Cruise se vinde în aceste vremuri mult mai bine ca în America. Povestea filmului are loc în anul 2077, după un război devastator cu niște invadatori extratereștri, pe care oamenii l-au câștigat, iar prețul pe care l-au plătit a fost distrugerea posibilității de a trăi pe Terra. Oamenii sunt în plin proces de a migra pe o lună de-a lui Saturn, iar pe Pământ au rămas doar un echipaj de două persoane, Jack (Cruise) și Victoria (Riseborough), care se ocupă cu întreținerea hidrocentralelor și a dronelor de apărare împotriva a celor câtorva invadatori care îi mai atacă din când în când. Cu două săptămâni înainte ca misiunea lor să ia sfârșit, lucrurile încep să se precipite, odată cu aterizarea unui echipaj uman care a orbitat Pământul timp de peste 60 de ani, încă de dinainte războiului.



Urmărind ”Oblivion” e imposibil să nu poți face asemănări cu o grămadă de filme SF mai mult sau mai puțin clasice. Unul după alta, apar trimiteri la ”Moon”, ”2001”, oricare episod din seria ”Alien”, oricare ”Star Wars”, ”Solaris”, ”The Matrix” chiar și ”Zardoz”, ”The Man Who Fell to Earth”, ”Silent Running” și câte și mai câte. Sigur, astfel de împrumuturi au devenit deja bine încetățenite și ”Oblivion” nu e primul film care să o facă. Din fericire, am avut impresia că realizatorii lui ”Oblivion” sunt conștienți că publicul lor este destul de erudit (sau măcar cunoscător) al clișeelor și simbolurilor cu care lucrează SF-ul și nu au simțit nevoia să încarce filmul (care și așa este destul de lung) cu prea multe explicații: o scurtă expozițiune din partea naratorului Cruise, câteva corecturi făcute de Morgan Freeman pe la mijloc și un scurt (dar reușit) flashback explicativ la sfârșit este cam tot ce primim - spectatorul este lăsat să facă singur alte legături. Mai merită amintit aici faptul că filmul este bazat pe un roman grafic co-scris chiar de regizorul Joseph Kosinski. Până acum, acesta a mai semnat doar ”TRON: Legacy” și cred că pot afirma fără probleme că ”Oblivion” este un pas înainte. Poate și pentru că nu doar regizează de data aceasta, dar și co-produce și este co-autor al scenariului bazat pe propria lui bandă desenată.



Și totuși, despre ce este vorba în acest film? Despre multe și scenariul o ia la un moment dat cam în toate direcțiile, dar cel mai important mi se pare faptul că este un film despre identitate. Prin personajul Jack Harper (rol în care Tom Cruise este foarte bine distribuit și în care se distanțează un pic de imaginea de erou de acțiune rânjitor cu care s-a identificat în ultimii câțiva ani), realizatorii reușesc, la un moment dat să pună întrebări chiar filosofice de genul „dacă ai amintirile unei alte persoane înseamnă că ești acea persoană?”, „cât de mult din cine ești este dictat de realitatea falsă pe care ți-o prezintă cei din jur?” și, evident, „ce înseamnă să fii om?”. Ultima scenă  oferă chiar și niște răspunsuri, chiar dacă tot momentul este cam bullshit. Pe de altă parte, filmul reușește să atingă un nerv politic sensibil, cum se întâmplă ocazional cu SF-urile alegorice. Se vorbește mult în film despre drone (programate să ucidă oameni, no less), iar filmul apare într-un moment în care președintele SUA este tras la răspundere pentru asasinatele conduse de drones similare. Nu știu cât de accidentală este apariția acestora în ”Oblivion”, dar cert este că ne oferă un thinking point în plus. Per ansamblu, filmul este chiar decent, cu un scenariu slăbuț, însă cu interpretări mai mult decât competente, efecte speciale reușite și foarte bine filmat de recent oscarizatul Claudio Miranda. 


Monday, April 8, 2013

Spring Breakers (SUA, 2012)

Spring Breakers
(SUA, 2012)


Regia: Harmony Korine
Cu: Vanessa Hudgens, Ashley Benson, Rachel Korine, Selena Gomez, James Franco

Rating: 4.5/5

Pe plaja largă a indie-ului american a apărut un obiect straniu de pe o altă planetă. Se numește ”Spring Breakers” și este al patrulea lungmetraj al lui Harmony Korine. Cele patru pasagere ale acestui OZN sunt patru studente din uniformul Midwest alb, care jefuiesc un restaurant și - cu banii astfel „câștigați” - descind asupra Floridei în plină vacanță de primăvară, iar ulterior se înhăitează cu un rapper-gangster alb în pielea căruia se pierde James Franco. Încă de la început, însă, povestea efectivă devine secundară atmosferei, dominate de montajul în stil videoclip, de o adevărată orgie de culori estivale și halucinogene și de coloana sonoră semnată Skrillex și Cliff Martinez. Pe parcurs, s-ar putea să aveți flash-black-uri din ”Gun Crazy”, Nouvelle Vague, ”American Graffiti”, ”Saturday Night Fever”, ”The Myth of the American Sleepover” sau multe altele, dar ”Spring Breakers” se constituie într-o masă amorfă, care încă din primele imagini face tabula rasa și ne invită să îl luăm ca pe o operă de sine stătătoare, în afara istoriei cinematografice.



Nu e deloc greu să remarci că există o componentă care face ca acest film să pară, cinic, self-absorbed sau de-a dreptul obscen. Și, parțial, ați avea dreptate să refuzați filmul lui Korine din aceste motive. Dar dincolo de suprafața stridentă în care realizatorul își învelește creația, acesta reușește să ascundă și câteva adevăruri. Dar până să ajungem acolo, câteva cuvinte despre cum arată filmul. Stilul hiperkinetic se mulează pe psihologia personajelor: acestea trăiesc în prezent, deci și filmul trebuie să decurgă în ritmul în care se petrec lucrurile. Câteodată, apar flashback-uri, replici care se repetă sugerând rememorarea lor de către fete sau exersarea unor dictoane care să le stabilească filosofia de viață. Alteori, montajul ne oferă glimpses din viitor, scurte cadre de câteva secunde care dezvăluie următoarea întorsătură pe care o va lua povestea. Brusc, avem impresia că totul se derulează în buclă, în atemporalitate. Modul în care Korine concepe trecerea timpului este cel mai remarcabil procedeu din ”Spring Breakers”.



Succesul acestui film nu ar fi fost, însă, posibil fără participarea completă a celor patru protagoniste. Acestea acceptă să meargă all the way cu nebunia acestui film și să riște să fie privite drept simple obiecte sexuale. Două dintre ele - Vanessa Hudgens și Selena Gomez - sunt în acea etapă a carierei lor în care încearcă să depășească constrângerile rolurilor din filmele Disney care le-au adus celebritatea și prejudecățile aferente cu care sunt privite (nici pentru băieți nu e mai ușor - vezi cazul Zac Efron). Din acest punct de vedere, ele sunt revalații. Fetelor le răspunde James Franco, în cel mai bun rol al său din ultima vreme. Personajul său, Alien, este un gangster-poet, despre care nu poți fi sigur dacă este doar charismatic sau un violator de-a dreptul. Imaginii sale de adolescent nematurizat, cu gesturi black și o „impresionantă” colecție de arme, zdrențe și chiloți îi răspunde capacitatea de a improviza pe loc versuri, nu fără o metaforă sau două. Am avut unele dubii în ultima perioadă despre Franco, dar prestația sa în acest film m-a convins că poate fi un interpret complet dedicat rolului pe care îl joacă. În plus, trebuie apreciate versatilitatea de care dă dovadă și disponibilitatea de a trece de la blockbusters la cele mai jaw-dropping filme independente (sunt foarte curios să văd ”Interior. Leather Bar.”, film pe care l-a și co-regizat).



Nu cred că în spatele lui ”Spring Breakers” există un comentariu social adevărat, despre visul american și decadența societății pe care o prezintă. Dar ceea ce Harmony Korine reușește să facă în acest film este să surprindă viața unor indivizi care trăiesc pentru bani, distracție, sex și violență, conform incantației pe care Franco o șoptește în repetate rânduri: Spring break... spring bre-eak... Spring break fo'-evah... Finalul ne sugerează că această etapă de renunțare la realitate care este Vacanța de Primăvară este un moment obligatoriu din procesul de maturizare al tinerilor (sau tinerelor) americane. Două dintre protagoniste abandonează pe parcurs, doar celelalte două ducând „fantezia” până la capăt și străbătând toate etapele acestui ritual inițiatic. Concluzia la care ajung (așa cum este ea exprimată într-o convorbire telefonică) este, în esență, un abandon fără regrete al hedonismului pur în care personajele s-au lăfăit până în acel moment. Faptul că ”Spring Breakers” reușește să fie, până la urmă, poignant și chiar emoționant este o reușită în sine.


Friday, April 5, 2013

House of Cards


Mă întreabă lumea din când în când de ce nu scriu și despre seriale, doar despre filme. Răspunsul meu, pe scurt, este că televiziunea mă plictisește și orice durează mai mult de trei sezoane devine repetitiv și se confundă cu celelalte seriale la fel de longevive. Anumiți comentatori americani au formulat ideea că serialele TV depășesc producțiile pentru marile ecrane din toate punctele de vedere (dar de fapt se referă la acting și writing). Am să cred această idee în momentul în care apare un serial TV care să aibă inventivitatea și forța emoțională a unui ”Beasts of the Southern Wild”. Ceea ce nu înseamnă că am ignorat complet mediul long-form, atunci când merită (vezi unul dintre primele articole pe care le-am scris, despre ”Decalogul” lui Kieslowski). Iar conceptul celor de la Netflix, de a lansa un serial exclusiv pe internet, 13 episoade dintr-o bucată, mi se pare foarte interesant. Indiferent ce voi spune în continuare despre el, ”House of Cards” a reprezentat o schimbare de paradigmă, un rar moment în care producătorii de la Hollywood au înțeles cum trebuie să schimbe „modul de administrare” a unuia dintre cele mai consumate produse de pe piață.

”House of Cards” ne transportă în interiorul mașinațiilor de culise din Congresul american, unde un ambițios și charismatic congressman democrat încearcă să-și croiască drumul către Casa Albă, fără să se dea la o parte de la nimic. El este Francis Underwood, din care Kevin Spacey face - tot timpul cu un rânjet complice către camera de filmat - un Macbeth modern, în pielea căruia se simte cum nu s-a simțit în niciun rol în ultima decadă. Francis este secondat de soția sa, Claire (Robin Wright), care are o traiectorie mai puțin „strălucită”: începe ca o adevărată Lady Macbeth, uneltind cot la cot cu soțul său, iar apoi devine, de la un episod la altul, din ce în ce mai mult o soție nevrotică, a cărei implicare în acte de caritate este explicată de faptul că nu are copii proprii. Alte două arcuri narative sunt ceva mai interesante: cel al lui Peter Russo (Corey Stoll), un deputat alcoolic pe care Underwood îl folosește cum vrea el și cel al lui Zoe Barnes (Kate Mara), o jurnalistă/blogheriță care știe să dea din coate și intră într-o relație periculoasă cu personajul nostru principal.



Frank Underwood e un personaj foarte bine interpretat, dar din punctul de vedere în care scenariul îl caracterizează, este mai degrabă o schiță. Planurile sale machiavelice implică minciuni, manipulare, mită și constrângere, ascunse după o fațadă de înaltă moralitate. Nu există nimic nou din acest punct de vedere, iar lui Spacey cu siguranță îi place să interpreteze personajul din perspectiva shakespeare-iană. Problema este că nu am crezut nicio clipă că lucrurile decurg așa în realitate, oricât de absurd ar funcționa congresul American, populat de lobbyiști. O greșeală a scenariștilor, care cred că provine de fapt dintr-o problemă de optică, este că plasează întreaga acțiune în interiorul Partidului Democrat, care deține puterea executivă și majoritatea legislativă. Poate că Republicanii ar fi fost niște villains mult prea la îndemână pentru liberalii care au născocit scenariul, însă absența lor privează ”House of Cards” de un conflict adevărat, de o perspectivă cu adevărat complexă asupra politicii americane și minimalizează importanța planurilor tuturor celor implicați. În loc să fie o luptă pentru cea mai importantă funcție a lumii, odiseea lui Francis Underwood pare mai degrabă o mică parte dintr-o gâlceavă internă à la „O scrisoare pierdută”, numai că fără ironia necesară.


O parte din succesul filmului se datorează numelui lui David Fincher. Toate trailerele prezentau ”House of Cards” drept o colaborare între Fincher, Spacey și Netflix. În realitate, Fincher (deși este producător and everything), nu regizează decât primele două episoade. Acestea sunt, evident, și cele mai bune din întreg sezonul, nu doar pentru că sunt cel mai bine regizate, dar și pentru că nu apucă să se instaleze fatigue-ul cauzat de lungirea firelor narative pe câte trei-patru episoade. Alte două episoade, mai din mijloc, sunt regizate de Joel Schumacher, un alt regizor destul de cunoscut, dar al cărui nume nu este folosit în campania de promovare, probabil fiindcă nu are atâția fanboys pe care să îi electrizeze (plus că toate filmele lui sunt proaste). Oricum, stați liniștiți, nu v-ați putea da seama cine ce episod regizează - formatul uniformizează aspectul, ceea ce este în același timp un lucru bun și o dovadă că series este un mediu propice pentru scenariști și pentru actori, dar mai puțin pentru regizori.


Văzând ”House of Cards” în interval de aproximativ de o săptămână, nu am fost deloc impresionat. Până la urmă, a căzut în toate capcanele televizualului: platitudine vizuală, linii narative interminabile care se întind pe mai multe episoade și adeseori nu fac decât să se deschidă în mai multe fire narative la fel de puțin interesante, din ce în ce mai multe (și mai enervante) adresări către cameră, în care Spacey ne explică ca pentru proști ceea ce se întâmplă etc. Ideile vizuale reușite sunt rare, dar asta nu înseamnă că nu există. Una care mi-a rămas în minte este păianjenul care se furișează afară din paharul în care a fost prins, în timp ce pe fundal congressman-ul Underwood îi face sex oral domnișoarei Barnes. Dar aceste momente sunt mult prea rare în cele 11 ore ale serialului. Urmărind mai multe episoade în aceeași zi, ți se induce o stare de plictiseală resemnată. Momentelor care ar trebui să te impresioneze (precum momentul în care Francis îl omoară pe Peter Russo), le lipsește punch-ul emoțional și este surprinzător de greu să se atașezi de personaje, chiar dacă petreci atâta amar de vreme în compania lor. Iar, până la urmă, la sfârșit nu există o concluzie, ci un final deschis, care anticipează următorul sezon (cine știe când va veni și acela), la începutul căruia, fără îndoială, vom descoperi că toate personajele trebuie să o ia de la capăt pentru a-și atinge scopurile. Nimeni nu progresează, nimic nu se schimbă cu adevărat

Rating (pentru întregul sezon): 3/5

Wednesday, April 3, 2013

Sightseers (UK, 2012)

Sightseers
(UK, 2012)


Regia: Ben Wheatley
Cu: Alice Lowe, Steve Oram

Rating: 3.5/5

Regizorul acestui film, Ben Wheatley, a semnat unul dintre hiturile horror ale lui 2011, ”Kill List”, un film care mie mi s-a părut că începe extraordinar de bine, cu o poveste despre doi asasini plătiți tratată în schema realismului social britanic, pentru a se îneca la mal în ultimul act, dezvăluindu-ne ridicol că de fapt este un film despre un cult de sinucigași. Trebuie să recunosc că Wheatley mi s-a părut mult mai în formă cu ”Sightseers”, dar diferența esențială dintre noul său film și precedentul este la nivel de scenariu. Iar aici meritul le revine interpreților-scenariști Alice Lowe și Steve Oram, care și-au imaginat această poveste despre un cuplu middle-aged și middle-class, care cutreieră țara în lung și lat într-o remorcă în căutarea celor mai exotice atracții turistice ale Angliei, omorând din când în când câte un călător nevinovat pe care îl întâlnesc în drumul lor.



”Sightseers” este o comedie neagră, însă una care ne este spusă straight-faced. Iar ororile la care se dedau cei doi protagoniști sunt contrastate de tonul liniștit pe care filmul îl are, în afara celor câtorva crime. Ceea ce Wheatley se pricepe de minune să facă este execuția secvențelor șocante. Fiecare cap spart, fiecare jet de sânge care țâșnește, fiecare pumn în figură întrerupe visceral narațiunea. Wheatley explorează la maxim absurdul și vidul existențial care se ascunde dincolo de peisajele pitorești și de fațada cuplului de îndrăgostiți întârziați (și un pic perverși) și reușește să atingă o coardă sensibilă - nu una care să te facă să plângi, dar una care să îți dea fiori reci pe spinare. Merită amintită aici una dintre cele mai WTF secvențe ale filmului: Steve Oram ucide cu brutalitate un turist dintr-o clasă privilegiată, iar pe fundal se aude vocea lui John Hurt recitând poemul lui William Blake ”And did those feet in ancient time”. Secvența este de-a dreptul un sacrilegiu, subminând ideile britanice de înaltă moralitate, stoicism și tradiție milenară.



Indiferent ce părere am despre ”Kill List”, chiar dacă nu am văzut primul film al său (”Down Terrace”) și chiar dacă am oarecare rezerve și în privința lui ”Sightseers”, nu pot să nu observ că Ben Wheatley este o voce unică a cinema-ului britanic actual, capabil să surprindă, prin intermediul unui horror în același timp stilizat și social-realist, angoasele britanicilor din ziua de azi și apele tulburi care se agită dincolo de aparențele anodine. Pentru cei dintre voi care sunteți prin București peste vreo două săptămâni, puteți vedea ”Sightseers” la B-EST IFF. Pentru ceilalți, există (deja) și alte metode.

Tuesday, April 2, 2013

Antiviral (Canada, 2012)

Antiviral
(Canada, 2012)


Regia: Brandon Cronenberg
Cu: Caleb Landry Jones, Sarah Gadon, Malcolm McDowell

Rating: 3/5

Oh, yeah, that's the stuff! Din primele cadre, ”Antiviral” ne proiectează direct într-un univers alternativ (sau poate doar un viitor foarte apropiat) în care obsesia tabloidă pentru viața celebrităților a degenerat dincolo de ce ne putem închipui. Fani devotați și persoane în căutarea unei experiențe religioase autentice se infectează cu bolile suferite de celebrități pentru a se putea identifica cu viețile acestora. Alte variante de adulare sunt implanturi de grefe de piele sau consumarea unor bucăți de carne obținute prin culturi din celule donate de idolii lor. Persoanele celebre și companiile pseudo-farmaceutice care oferă aceste servicii câștigă o grămadă de bani, dar și în această afacere există amenințarea pieței negre, a copyright infringment-ului și a competiției neloiale dintre mari corporații. Personajul principal este Syd (Caleb Landry Jones), un tehnician bolnăvicios al unei astfel de enterprise, care se ocupă și cu „piratarea” virusurilor atât de prețioase, pe care le sustrage de la locul de muncă în propriul sânge.


Dacă subiectul și viziunea macabră nu vă fac să vă gândiți la un anume mare cineast al tuturor timpurilor, poate că numele de familie al regizorului vă va edifica. Într-adevăr, avem de-a face aici cu fiul lui David Cronenberg, care lucrează după scenariu care foarte ușor ar fi putut să stea la baza unuia dintre filmele de serie B ale tatălui său în anii '80. Am putea observa în alte cazuri de regizori care sunt odrasle ale unor alți regizori celebri tendința de a se distanța de opera părinților lor. Să luăm cazul moștenitorilor lui John Cassavetes, părintele indie-ului new-york-ez: Nick face drame siropoase ocazional romantice, iar Xan tocmai ce a regizat un horror intitulat generic ”Kiss of the Damned”. În cazul lui Brandon Cronenberg, însă, așchia nu sare deloc departe de trunchi. Trebui să mai menționez că nu îmi plac întotdeauna filmele „clasice” ale lui Cronenberg-senior, dar toate merită admirație pentru ideile pe care le pun în practică. Iar același lucru trebuie să îl spun și în cazul lui ”Antiviral”.


Acesta este cel mai nebun film pe care l-am văzut vreodată despre drepturile de autor. Brandon Cronenberg sondează adânc lumea în care trăim, relevând absurditatea în a ne preocupa pentru viețile private ale celebrităților, dar și extremele la care ajung marile corporații pentru a proteja proprietatea intelectuală. Inovațiile, în schimb, vin din partea piraților care trebuie să găsească modalități originale pentru a aduce „publicului” produsul de care au nevoie, în formate noi. În tot acest horrorshow, Caleb Landry Jones este perfect distribuit, imaginea lui de vampir anemic spunând mai multe decât întreaga caracterizare a personajului său (care e cam subțire, de altfel). Sarah Gadon (recent distribuită și de Cronenberg-tatăl în ”Cosmopolis”) este o apariție seducătoare, dar am avut impresia că nu a fost folosită la potențialul maxim. Însă, pentru a pune capac nebuniei, în partea a doua a filmului își face apariția Malcolm McDowell, care aduce nu numai un plus de distincție, dar și un monolog care sumarizează mesajul filmului. ”Antiviral” nu este un film desăvârșit, dar ar trebui să fie mai mult decât satisfăcător pentru fanii lui ”Videodrome”, avizi și nostalgici după o combinație de horror carnal și psihologic, infectat de science-fiction și critică socială. 


Monday, April 1, 2013

Stoker (SUA/UK, 2013)

Stoker
(SUA/UK, 2013)


Regia: Park Chan-wook
Cu: Mia Wasikowska, Matthew Goode, Nicole Kidman, Alden Ehrenreich

Rating: 2.5/5

Așa cum spuneam când am scris despre ”The Last Stand”, Hollywood-ul e pe cale să fie cucerit de coreeni. Nu din punct de vedere militar, așa cum se întâmplă în filme precum ”Olympus Has Fallen” sau ”Red Dawn”, în care America este invadată de coreeni de nord, dar și din punct de vedere artistic, în spatele camerelor de filmat. De data asta este rândul lui Chan-wook Park, realizator aclamat pentru ”Oldboy”, care vine să ne thrillerească hitchcock-ian cu povestea Indiei Stoker (Mia Wasikowska), o fată foarte inteligentă, dar mizantropă, a cărei viață se schimbă după o serie de evenimente marcante: împlinirea vârstei de 18 ani, simultan cu moartea tatălui într-un accident rutier și apariția misteriosului unchi Charlie.


Reperul cel mai trâmbițat pentru acest film este Hitchcock, mai ales ”Shadow of a Doubt”, dar există trimiteri și la alte filme ale maestrului suspansului, cum ar fi ”Psycho” sau ”Spellbound”. Park se inspiră însă și din propriile sale filme și mi se pare că nu poate fi negată influența giallo-ului italian. Totuși, ”Stoker” nu îmi pare a fi altceva decât o nouă reinterpretare a lui ”Alice în Țara Minunilor”. Și nu spun acest lucru doar pentru că Mia Wasikowska (care a fost Alice pentru Tim Burton) joacă rolul principal, dar și pentru că există asemănări tematice (șocul unei pubertăți întârziate și a descoperirii de sine). În plus, am găsit trimiteri vizuale directe (precum o imagine din timpul genericului de început în care Alice pare minusculă căutându-și cadoul de ziua ei în grădina conacului în care trăiește), iar Park are un anume fler în a folosi cele mai minuscule detalii și de a supra-încărca cu aluzii și semnificații fiecare cadru care îmi amintește de narațiunea stufoasă a lui Lewis Caroll.


De-a lungul timpului, admirația mea pentru Park Chan-wook a fost inconstantă. Îmi amintesc șocul (aproape life-changing) de a vedea ”Oldboy” pe marele ecran, în urmă cu vreo 10 ani. Apreciez foarte mult ”JSA” și ”Sympathy for Mr. Vengeance”. Nu am fost la fel de impresionat de ”Lady Vengeance”, care nu mi s-a părut că are alt motiv să existe decât ca să închidă o trilogie. Ultimul său lungmetraj, ”Thirst”, nu mi-a plăcut, dar înțeleg de ce a fost apreciat de alții și nu îmi pot închipui alt realizator care să facă un astfel de film cu vampiri. Ceva mai recent, Park a făcut alături de fratele său un scurtmetraj filmat integral pe iPhone, ”Night Fishing”, o gură de aer proaspăt și un filmuleț care merită văzut și apreciat pentru cât de nebun este. Trecând la limba engleză, Park Chan-wook nu se compromite stilistic, dar nici nu reușește ceva remarcabil. ”Stoker” începe bine, dar pe măsură ce înaintăm începem să ne dăm seama cât de prost este scenariul, cât de puțin conturate sunt personajele (inclusiv India) și suntem suprasolicitați inutil de detaliile vizuale cu care Park ne scoate ochii. În final, it doesn't ammount to much, iar lungile arcuri narative intercalate pe care le străbat personajele din ”Oldboy” sau ”Mr. Vengeance” sunt înlocuite de racorduri și reflexii simple și de motivații cel puțin nonsubstanțiale.