Domestic (România, 2012)

Domestic

(România, 2012)

Regia: Adrian Sitaru

Cu: Adrian Titieni, Gheorghe Ifrim, Clara Vodă, Ioana Flora, Sergiu Costache, Dan Hurduc, Ariadna Titieni

Rating: 4/5

„Domestic” este un film inteligent, subtil și plin de umor, care ascunde, dincolo de fațada unei povești cu animale și copii, o atentă și profundă explorare a lipsei de comunicare, a doliului și a sentimentelor de vinovăție ce apar în interiorul unui mic grup de locatari ai unui bloc de locuințe oarecare. În prim-plan sunt două familii: Lazăr (Adrian Titieni-tatăl, Clara Vodă-mama și Ariadna Titieni-fiica) și Mihăeș (Gheorghe Ifrim-tatăl, Ioana Flora-mama și Dan Hurduc-fiul). Filmul alternează între apartamentele celor două familii, punând în evidență diferențele dintre ele, în timp ce trec prin încercări de greutăți diferite: unul dintre cupluri încearcă să astâmpere fascinația odraslei sale pentru tot felul de animale găsite pe stradă, în timp ce celălalt trebuie să treacă peste moartea neașteptată a copilului lor și peste despărțirea lor ulterioară. În jurul acestor șase personaje gravitează un al șaptelea, Antonio (Sergiu Costache), vecinul mai ciudat „de la trei”, prin ochii căruia regizorul ne introduce în poveste (într-unul dintre cadrele sale subiective trademark) și care este implicat fără voia lui în problemele celor două familii. 

Adrian Sitaru a avut până acum o carieră interesantă. Marele său breakthrough a fost relativ recent, în 2007, „Pescuit sportiv”, un film remarcat la diferite festivaluri mai ales pentru folosirea exclusivă a cadrelor subiective. Mie mi s-a părut un pic lipsit de disciplină și amatoricesc, dar având în vedere că a fost făcut cu buget aproape zero nu mă pot supăra prea tare pe el. A urmat apoi „Din dragoste cu cele mai bune intenții”, despre care am tot vorbit, care era filmat doar 90% în cadre subiective și toate din perspectiva altora decât personajului principal. Între timp, Sitaru a mai regizat episoade din serialul HBO „În derivă” (unde stilul său nu se prea resimte) și câteva scurtmetraje, dintre care „Lord” și mai ales „Colivia” fiind premergătoarele actualului „Domestic”. Evoluția lui Sitaru ca cineast este evidentă pe parcursul acestui traseu, la fel cum este și maturizarea sa ca auteur. În „Domestic”, acesta preferă să reducă cadrele subiective la doar trei sau patru, dintre care două sunt plasate la începutul și la sfârșitul peliculei și reprezintă de fapt un vis recurent la lui Antonio. În rest, domină planuri-secvență, aproape statice, însă Sitaru încalcă „legile” realismului românesc, permițându-și - în finalul primei părți a filmului - să coregrafieze un lung cadru à la Scorsese în care camera se plimbă de la un personaj la celălalt, pentru a-i reuni pe toți într-o singură imagine la sfârșit. Iar reuniunea soților Lazăr din ultima parte este împărțită în patru cadre care reprezintă o continuitate temporală.

Și „Domestic” se mai distanțează de celelalte pelicule ale „noului val” prin refuzul limitării unei durate de doar câteva ore sau zile, propunând o narațiune mai degrabă episodică. Împărțind filmul în două părți („Morți domestice” și „Vieți domestice”), Sitaru alege să îi dea acestuia o structură mai degrabă emoțională decât temporală. Și că tot suntem aici, „Domestic” mi s-a părut că se distanțează de realismul pur românesc al lui Puiu, Mungiu sau Porumboiu. Sigur, actorii sunt toți foarte buni și ai impresia că pe ecran sunt oameni adevărați, dar compoziția cadrelor (frecvent împărțite pe mai multe layere în funcție de câte încăperi diferite sunt vizibile în imagine), diferite elemente de decor (precum tapetul à la Clockwork Orange din sufrageria lui Toni) și inserturile cu animalele care urmează să intre în scenă îi dau un look mai degrabă abstract. Însă cel mai mare merit al filmului este că, în timp ce îl urmărești, nu ești neapărat conștient de multiplele decizii regizorale din spatele său. În schimb, ești blindsided de umorul scenariului, de întâmplările comice sau tragice care li se întâmplă personajelor și frumusețea vizuală a filmului (presupunând că proiecția la care asistați este de bună calitate). Iar toate animalele care sunt atât de vizibile în campania de promovare nu sunt decât modul prin care personajele relaționează unul cu celălalt, prin care ajung să se regăsească și să se înțeleagă unul pe celălalt. Ceea ce este o idee foarte bună, departe de clișeul dragostei necondiționate împărtășite între biped și necuvântător.

Comedy Cluj 2011 - Din dragoste cu cele mai bune intenții

Marele eveniment al zilei la Comedy a fost avant-premiera ultimului film al lui Adrian Sitaru, „Din dragoste cu cele mai bune intenții” (sau, pe englezește, doar ”Best Intentions”), laureat la Locarno cu premiul pentru regie și pentru cel mai bun actor. Alex (Bogdan Dumitrache) primește un telefon în primele minute ale filmului, în care află că mama sa a avut un atac cerebral. Imediat, pleacă din București înspre micul oraș de pe undeva din județul Hunedoara, unde începe să trăiască aventura tipică aparținătorului unui pacient român: prima idee care apare este să o mute pe mama sa la Cluj (sau la București sau la Timișoara), pentru că doctorii sunt cum sunt, condițiile din spital sunt cum sunt și, bineînțeles, toate cunoștințele sunt experți în probleme medicale și trebuie să își spună/impună părerea.

Nu mi-a plăcut foarte mult primul film al lui Adrian Sitaru, „Pescuit sportiv”, pe care l-am văzut proiectat în competiție la un festival de film din Franța pentru filme de debut. Dar mi-a plăcut scurt-metrajul său, „Colivia”, și, bineînțeles, Sitaru este unul dintre cei doi regizori ai serialului HBO „În derivă”. Impresia generală pe care mi-o lasă Sitaru este că poate fi un regizor versatil și are șansa de a aduce ceva nou în cinematografia românească. Prima sa „inovație” a fost folosirea exclusivă a unghiurilor subiective în „Pescuit sportiv” (procedeu ușor obositor de la o vreme). Acestea sunt reluate în ”Best Intentions”, însă nu se bucură de aceeași exclusivitate. Începutul și sfârșitul filmului sunt filmate „normal” și pe parcurs există mai multe scene în care personajul principal se găsește singur, care sunt redate, de asemenea, prin unghiuri obiective, care - deși distante - parcă reușesc să transmită mai bine starea în care este personajul în acele momente. Nu sunt convins de folosirea unghiurilor subiective și cred că Sitaru le va abandona încet-încet în filmele următoare, dar în ”Best Intentions” nu deranjează așa tare.

 

Sitaru a evoluat foarte mult de la „Pescuit sportiv”. În primul rând, ca scenarist: filmul are mai puține cuvinte, dar mult mai multe personaje, dar Sitaru evită să folosească toate perspectivele diferite în aceeași scenă, iar intuiția îmi spune că scenariul conținea indicații clare de imagine. Și, în al doilea rând, ca regizor, iar acest lucru se vede în jocul actorilor, cu care pare să fi lucrat destul de mult (sau măcar destul de serios) și în cadrele parcă mai lungi și mai atent construite. Deși este departe de a fi un film perfect sau de a fi o revelație, „Din dragoste cu cele mai bune intenții” traduce pe ecran o realitate în esență banală (toți trecem prin așa ceva până la urmă) cu destul meșteșug încât să capteze atenția privitorului pentru 100 de minute. Unul dintre cele mai bune filme românești ale anului.

„Din dragoste cu cele mai bune intenții” va avea premiera oficială în România vinerea viitoare (28 octombrie). Din distribuție mai fac parte Natașa Raab, Marian Râlea, Alina Grigore și Adrian Titieni (probabil actorul preferat al lui Sitaru).