Vinyl - English Language Review

Vinyl

(USA, 1965)

by Andy Warhol

”Vinyl” probably isn't Warhol's most adventurous picture, but it has definitely is a strange, surprising and slightly disturbing movie. Not in the least, it bears the distinction of being the first adaptation of Anthony Burgess' novel "A Clockwork Orange", which was adapted more faithfully, more successfully, but also to a much bigger controversy, by Stanley Kubrick in 1971. Both movies begin with an extreme close-up of their protagonist (Gererd Malanda here, Malcolm McDowell in Kubrick's film), after which the camera slowly moves backward to reveal the entire set.

From Burgess novel, "Vinyl" only takes the basic story. The characters names and identities are changes, as well as the setting. Warhol turns "A Clockwork Orange" into a story about urban perversion, about sadists in vinyl suits and the attraction and obsession with drugs, violence and (popular) music. These elements are also in Burgess' novel in a way, but they are part of a bigger picture. The novel questions the human nature and talks about free will, something which Warhol's characters seem to lack - they are lost from the beginning and live in oblivion, their only goal being to satisfy their basic needs and desires.

The film itself is actually a recording of a stage performance. The sets are theatrical and the movie is composed out of only two shots, both lasting about 30 minutes. However, "Vinyl" is not filmed theater and Warhol's direction is the star of the picture. The camera doesn't move very much: a few inches to the left, than to the right, a slight zoom in, then out... Warhol gives us a single perspective to the story - slightly from above the actors' heads - and carefully arranges characters and objects in the frame, while the edges of the frame usually conceal various elements: in front, we see Gerard Malanga who is in the lead. To his left, there is the beautiful Edie Sedgwick, who doesn't say a single line throughout the picture. Right behind them, we see the droogs and, occasionally, their victims. And in the back, a few sadists that will give Malanga the Warhol version of the Ludovico treatment in the second half of the picture. It should be obvious that "Vinly"was conceived and executed as a cinematic experience and not as a theatrical one.

There are other "innovations" in Warhol's picture: the credits are spoken by an off-screen narrator (something that he probably stole from Godard's "Contempt") and there are several musical interludes, where the characters start dancing (mostly to the song „Nowhere to Run”, from Martha and the Vandellas). But "Vinyl" is an interesting picture because of the way Warhol's direction turns theater into cinema and for its nihilist, postmodern deconstruction of Burgess' text (which I highly recommend, by the way).

”American Experimental” - Vinyl

 
Vinyl

(SUA, 1965)

by Andy Warhol

”Vinyl” probabil că nu este cea mai aventuroasă incursiune a lui Warhol în lumea filmului, dar este, cu siguranță, un film ciudat, surprinzător și poate ușor deranjant. Nu în ultimul rând, poartă distincție de a fi prima adaptare pentru marele ecran al romanului lui Anthony Burgess, „Portocala mecanică”, adaptat mult mai fidel în 1971 de Stanley Kubrick, cu mult mai mare succes, dar și primit de un public nepregătit, generând controverse până în ziua de azi. Asemănările dintre cele două filme nu se opresc la materialul sursă. Ambele încep cu un close-up al personajului principal, după care se îndepărtează pentru a prezenta întregul (sau, în cazul lui Warhol, o parte din) spațiu în care se găsește acesta, alături de companionii săi.

„Vinyl” preia din romanul lui Burgess doar povestea de bază, schimbând numele personajelor, identitatea acestora și neluând în seamă mesajul filmului. Warhol transformă „Portocala mecanică” într-o poveste despre pervertirea omului în lumea urbană, despre sadici în costume de vinyl și despre atracția și obsesia drogurile și a muzicii. Acestea sunt, parțial, și elemente ale romanului de bază, dar acolo ele se înscriau într-un cadru coerent, care punea în discuție natura umană și liberul arbitru. Personajele lui Warhol par lipsite de acesta, pierdute încă de la început și pregătite numai să își satisfacă poftele și s-și trăiască existența în uitare de sine.

Filmul este, de fapt, o înregistrare a unui spectacol de teatru. Decorurile arată ca o scenă și filmul este compus doar din două cadre a câte 30 de minute fiecare. Cu toate acestea, „Vinyl” nu este teatru filmat, ci, din contră, ceea ce îl face interesant este modul în care Warhol regizează. Camera este situată într-un singur loc, iar mișcările îi sunt limitate: câțiva centimetri la stâng, câțiva la dreapta, un pic de zoom, dar nu foarte mult. Această perspectivă unică, ușor deasupra capetelor actorilor îl privește în prim-plan pe Gerard Malanga, care și interpretează personajul principal. La stânga sa (dreapta cadrului) este frumoasa Edie Sedgwick, care nu are nicio replică, îmediat în spatele său este anturajul său necorespunzător, în timp ce în spate sunt cei câțiva sadiști care îi vor aplica lui Gerard Malanga versiunea Warhol a tratamentului Ludovico. Filmul respectă foarte strict această împărțire a spațiului în două sau trei planuri de-a lungul axei verticale, în timp ce în lateral scena este adeseori înghesuită, o parte a acțiunii personajelor având loc în afara a ceea ce vedem. Este, deci, limpede că „Vinyl” este gândit și realizat ca o experiență cinematografică, nu una teatrală.

Warhol are și alte „inovații”: genericul apare ca o voce din off (element probabil furat din „Le mépris”), acțiunea este frecvent întreruptă de momente „muzicale”, în care personajele se pun să danseze (melodia „Nowhere to Run” de la Martha and the Vandellas este leitmotivul operei). Dar „Vinyl” este interesant pentru modul în care transformă un cadru și un scenariu teatral într-un univers filmic regizat și pentru deconstrucția postmodernă nihilistă a textului lui Burgess (pe care, de altfel, în recomand tuturor).