Heli (Mexic/Franța/Germania/Olanda, 2013)

Heli

(Mexic/Franța/Germania/Olanda, 2013)

Regia: Amat Escalante

Cu: Armando Espitia, Andrea Vergara, Linda González

Rating: 3/5

Când Amat Escalante a câștigat premiul de regie la Cannes pentru acest film, m-am bucurat că măcar i-am văzut unul dintre filmele anterioare - Los Bastardos - chiar dacă nu mi-a plăcut aproape deloc. Cu „Heli”, el revine la Sud de granița dintre SUA și Mexic, într-o zonă rurală, deșertică, foarte săracă, depinzând de fabrica de asamblare automobile și de baza militară. Prin intermediul unei cenzorițe care se prezintă la casa protagonistului în prima scenă de după prolog (care anticipează un moment de la mijlocul filmului), Escalante ne face cunoștință cu micul nucleu de personaje care vor fi implicate în intriga pe care o construiește. Astfel, îl avem pe tânărul Heli (Armando Espitia), „capul familiei”, responsabil pentru bunăstarea soției, Sabrina (care refuză să facă sex cu el de când li s-a născut primul copil), a tatălui său, dar și a surorii sale (pre-?)adolescentă, destul de precoce și nesăbuită, Estella. Facem imediat cunoștință și cu boyfriend-ul acesteia de 17 ani, Beto, recrut antrenat de americani la unitatea militară din localitate. Cei doi plănuiesc să facă rost de bani, să fugă și să se căsătorească pe ascuns. Din acest moment, trebuie doar să așteptăm pentru ca ceva foarte rău să li se întâmple acestor oameni.

Escalante pare să fie unul dintre acei regizori care nu se poată abține să nu încerce să șocheze, iar cu cât încearcă mai mult, cu atât mai ridicole par eforturile sale. Referindu-mă strict la „Heli”, ce rost are să deschizi filmul cu scena spânzurătorii? Oare e cineva în public care nu bănuiască încotro se vor îndrepta lucrurile? Sau de ce este nevoie de două  asasinări canine (plus o posibilă supradoză bovină pe care putem doar să o bănuim)? Nu mai vorbesc de penisul în flăcări, care provoacă mai degrabă amuzament decât orice altceva. Pe lângă aceste pseudo-șocuri, avem și componenta de comentariu social, unde nu încape loc pentru subtilități sau profunzime. Cu toate acestea, oricât de evidente ar fi parabolele, nu pot să nu recunosc că am găsit unele momente măcar distractive, dacă nu relevante: copilul care parodiază atitudinea generalului la podium în timpul discursului; sau, în secvența torturii, atunci când un personaj de joc video rămâne în stand-by în plan îndepărtat, în timp ce în prim-plan, un băiețaș care tocmai a lăsat joystick-ul din mână îi aplică câteva lovituri pe spate unui nefericit.

 
La nivel narativ, se întâmplă ceva interesant: povestea este spusă eliptic, iar pauzele dintre secvențe ascunde perioade din ce în ce mai mari de timp pe măsură ce ne apropiem de final. În ultimul act (destul de „liniștit” din punctul de vedere al „șocurilor”), această structură creează suspans și induce o frustrare anticipativă benefică. Heli a scăpat de răpitori, Beto este mort, dar nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu Estella. Tensiunea creată se bazează pe faptul că spectatorul este, astfel, nesigur despre cum se va rezolva situația, iar existența unui deznodământ adevărat ajunge să fie pusă la îndoială. Și chiar dacă lipsesc secvențe care ar fi putut avea o rezonanță emoțională, precum apariția familiei lui Beto sau o scenă-două cu Estella în captivitate, succesul acestei ultimei părți este asigurat de tonul pe care Escalante îl menține și de păstrarea perspectivei lui Heli, cel care trece printr-o perioadă de stress post-traumatic și schimbări majore în viața sa personală (ca să nu mai vorbim de pierderea locului de muncă). Oricâte neajunsuri ar avea filmul, există multă frumusețe în acest ultim act, care povestește o veritabilă revenire din Infern. Ultima imagine este o concluzie logică, dar asta nu îi ia din impact: Estella, acum însărcinată, își îmbrățișează nepotul sugar, în timp ce din cealaltă cameră îi auzim pe Heli și Sabrina reîncepându-și viața sexuală.

The Young One / La Joven (Mexic/SUA, 1960)

The Young One / La Joven

(Mexic/SUA, 1960)

Regia: Luis Buñuel

Cu: Zachary Scott, Bernie Hamilton, Key Meersman

Rating: 4/5

„Perioada mexicană” a lui Buñuel a fost cea mai prolifică a întregii sale cariere și rămâne încă și în ziua de astăzi misterioasă și cu un appeal exotic, pălind nemeritat între experimentele de debut și capodoperele finale ale regizorului de origine spaniolă. ”The Young One”, deși produs în Mexic, este vorbit în engleză și acțiunea pare să se petreacă pe coasta de Est a vreunei Caroline americane. Locația este o insulă locuită doar de un paznic de vânătoare și fiica minoră a recent decedatului său ajutor. Traver, un negru, muzician jazz, acuzat pe continent de viol, eșuază pe această insulă și, înainte de a reuși să adune provizii pentru a-și continua evadarea, trebuie să rămână în viață. Miller, paznicul, îl ia la țintă din primul moment, dar lui Evalyn îi este simpatic, ceea ce numai sporește ura (și gelozia!) lui Miller. Lucrurile se precipită odată ce pe insulă își fac apariția un predicator benevolent, dar însoțit de un barcagiu rasist și iute la mânie.

Filmul atinge destul de transparent teme precum rasismul încă prevalent în America, a ipocriziei generale și statutul femeilor. În mod straniu pentru Buñuel, dar în concordanță cu logica internă a poveștii, predicatorul este busola morală a acestei povești, luându-și rolul de apărător al lui Trevor și al Evalynei în fața abuzurilor celor doi bărbați albi încrâncenați. Co-scenaristul filmului este Hugo Butler, care a scris scenariul sub pseudonim, fiind la acea dată pe „lista neagră”, ceea ce explică, în plus, temele abordare.

Dincolo de politică, însă, ce este cu adevărat interesant ”The Young One” sunt personajele complexe care se înfruntă pe această insulă. Deși par arhetipuri, relațiile dintre ele nu sunt cu siguranță simple, iar în interiorul fiecăruia se dă bătălia dintre bine și rău. Evalyn rămâne cel mai misterios personaj al operei, învăluită de farmecul virginal, naivitatea și o ușoară răutate copilăroasă. Tot acest teatru intern al dorințelor, frustrărilor, prejudecăților și obsesiilor este pus în scenă în exterior cu o admirabilă tenacitate de un Buñuel ceva mai implicat afectiv decât de obicei și mai puțin înțepător, ceea ce îi oferă autenticitate. Regizorul speculează paptul că personajele sunt obligate să petreacă mult timp în compania celorlați, dinamica relațiilor schimbându-se treptat, reușind să creeze tensiune din simpla interacțiune a actorilor. În plus, atmosfera este creată și de absența coloanei sonore, care se rezumă, de fapt, la chitara country a lui Miller și clarinetul bop al lui Traver. Iar camera lui Gabriel Figueroa, surprinde fiecare joc de umbre, difuzia luminii printre copaci, prim-planuri și mișcări de aparat de efect, îmbogățind continuu dimensiunea estetică și dramatică a filmului. Figueroa a fost cel mai fidel colaborator al lui Buñuel, dar contribuția sa ca director de imagine cuprinde o filmografie mult mai extinsă, printre care și un favorit personal al meu, sub-evaluatul pseudo-western mexican al lui John Ford, ”The Fugitive”, cu Henry Fonda și Dolores del Rio.