Wrong (SUA, 2012)

Wrong

(SUA, 2012)

Regia: Quentin Dupieux

Cu: Jack Plotnick, Eric Judor, Alexis Dziena, William Fichtner

Rating: 3.5/5

Acum vreo doi ani, scriam cu entuziasm reținut despre al treilea film al lui Quentin Dupieux (nu le-am văzut pe celelalte), senzația festivalieră care a fost ”Rubber”. Francezul a revenit în 2012 cu ”Wrong”, un film care, după părerea mea, are ceva mai multă substanță. ”Wrong” este povestea absurdă a unui oarecare american Dolph (interpretat cu nuanță de Jack Plotnick), a cărui rutină este subminată odată ce îi dispare câinele (pe nume Paul). Lumea pe care Dupieux și-o imaginează seamănă mult cu a noastră, cu mici diferențe nesemnificative: ceasurile trec de la 7:59 la 7:60, în biroul unde Dolph încă merge să lucreze deși a fost concediat de trei luni plouă torențial în continuu, iar palmierii se transformă uneori în molizi.

Sunt multe subplot-uri în acest film, unele care par să aibă mai multă relevanță decât celelalte. De exemplu, îmi scapă semnificația stroke-ului pe care îl face grădinarul Victor, numai pentru a-și reveni fără nicio problemă a doua zi sau care este meaning-ul ultimei scene dintre acesta și Emma, dispecera de la pizzerie care se îndrăgostește telefonic de Dolph. Pe de altă parte, îl avem pe maestrul Chang, interpretat de irezistibilul William Fichtner, care răpește animale de companie numai pentru a reîncălzi dragostea proprietarilor pentru aceștia. El este un manipulator subtil (și sublim) care până la urmă cu face decât să solidifice încrederea „victimelor” sale în confortul rutinei lor, vărsând și o lacrimă la final, impresionat de frumusețea regăsirii dintre Dolph și Paul. Și îl mai avem pe straniul vecin al lui Dolph, care inițial răspunde nepoliticos și lasă o impresie proastă, pentru a se dovedi la final ca fiind singurul personaj care reușește să se rupă de această lume în același timp stranie și familiară, într-o foarte simbolică fugă prin deșert la finalul filmului.

Pentru mine, ”Wrong” nu este un film perfect, dar are umor, iar absurdul funcționează mai puțin ca și comentariu social cât pentru a surprinde impulsuri care se regăsesc în interiorul fiecăruia dintre noi și dictează modul în care ne trăim viața. Filmul mi-a întărit încrederea în Quentin Dupieux, pe care nu eram sigur în ce categorie să îl încadrez după ”Rubber” (entertainer? filosof? poser?). Pentru 2013, acesta are îl grilă două premiere: ”Wrong Cops”, în care un personaj secundar din ”Wrong” va reveni (polițistul care insultă pe toată lumea), alături de Marilyn Manson (fan declarat al no reason-ului din ”Rubber”) și ”Realité”, cu Alain Chabat și Elodie Bouchez. Le așteptăm pe amândouă cu interes maxim!

Rubber (Franța, 2010)

Rubber

(Franța, 2010)

Regia și Scenariul: Quentin Dupieux

Cu: Stephen Spinella, Wings, Hauser, Jack Plotnick, Roxane Mesquida

Rating: 3/5

”Rubber” începe ca unul dintre cele mai provocatoare filme din ultima vreme, printr-o declarație, spusă de unul dintre personaje direct înspre obiectivul camerei de filmat, că ar fi un omagiu adus lipsei de sens, „cel mai puternic element stilistic” din lumea filmului. În continuare, vom urmări un grup de oameni, identificați ca fiind spectatorii filmului din interiorul filmului. Acești urmăresc, cu ajutorul unor binocluri, povestea unui cauciuc  (sau, mă rog, anvelopă) care prinde viață și își descoperă puteri telepatice, după care începe să cutreiere deșertul californian, distrugând aproape orice vietate întâlnește în cale. Nu după multă vreme, granița dintre film și realitate va începe să se estompeze.

Deși este o producție franțuzească, ”Rubber” este în întregime vorbit în engleză. Peisajul este 100% american, iar aceste două elemente contribuie la atmosfera specială pe care filmul încearcă să o creeze, ca un omagiu adus exploitation-ului, slasher-elor, road-movies-urilor etc, genuri care sunt primordial asociate cu spațiul întins, deșertic, al teritoriilor americane. Dacă nu ar fi să luăm în calcul cauciucul ucigaș, ”Rubber” arată ca o combinație de ”Sugarland Express” și ”Twin Peaks”. Este imitația aproape la perfecție a ceea ce se numește ”Americana”. O pseudo-Americana, dacă vreți.

Din păcate, filmul se epuizează destul de repede. După o vreme, jocul de-a filmul și jocul de-a realitatea nu mai sunt amuzante, iar întorsăturile de situație sunt neinspirate sau forțate. Există idei în film. Sau, mai degrabă, întrebări. Care este relația dintre spectator și cinema? Cât de departe poate să meargă voința creatoare a autorului? Ce este, de fapt, acel no reason invocat în monologul de la început? Nu există nicio explicație pentru evenimentele care se întâmplă în ”Rubber”. Filmul nu ne invită să ne întrebăm cum de cauciucul prinde viață, ci mai degrabă care este originea filmului. Care a fost imboldul pentru Dupieux să facă acest film? Cât de mult se identifică acesta cu personajele sale? Și, apoi, care este locul lui ”Rubber” în istoria cinematografiei?

Cu ce rămânem, însă, după acest „regal” ezoteric și nihilist? Izvorâte din același no reason, avem o serie de cadre și situații absurde (cauciucul se îndrăgostește de o frumoasă străină, privește curse de automobilism sau exerciții de aerobic la televizor etc.) Două momente rămân cu adevărat impresionante. Primul vine înainte ultimului act al filmului, în care protagonistul observă, de la distanță, un grup de gunoieri dând foc la un maldăr de anvelope (un adevărat holocaust). Al doilea moment este chiar finalul (mă rog, unul dintre finaluri, căci ”Rubber” are o ușoară problemă în a găsi exact momentul în care trebuie să se termine): o tricicletă (cauciucul „reîncarnat”) și o armată de alte anvelope mărșăluiesc amenințător înspre Hollywood.