Mommy (Canada, 2014)

Mommy

(Canada, 2014)

Regia: Xavier Dolan

Cu: Anne Dorval, Antoine Olivier Pilon, Suzane Clément

Rating: 4/5

La doar 25 de ani și cu cinci filme la activ din 2009 până acum, Xavier Dolan s-a impus drept cel mai prolific și mai precoce talent al cinematografiei mondiale, dar ceea ce impresionează cu adevărat este ușurința cu care acesta schimbă tonul, registrele și genurile în care lucrează. Filmul său anterior, „Tom à la ferme” marca cea mai mare ruptură față de cinema-ul său anterior și pentru mine a fost cel mai interesant thriller al anului. „Mommy” nu este chiar atât de surprinzător, dar ceea ce ar fi putut fi o dramă tristă despre o mamă singură (Anne Dorval) și băiatul său adolescent out of control (Antoine Olivier Pilon), devine, la Dolan, un vârtej emoțional, în care gesturi de afecțiune se transformă pe nesimțite în acte de violență și vice-versa. În cel de-al doilea act, acestui cuplu straniu li se adaugă vecina lor de vizavi (Suzanne Clément), care găsește astfel un neașteptat debușeu pentru nesatisfacția traiului alături de propria familie.

„Mommy” este filmat în neobișnuitul format 1:1 (înălțimea cadrului fiind egală cu lungimea sa). Efectul de aglomerare pe care îl produce (personajele fiind uneori „înghesuite” în aceeași imagine) sugerează uneori legăturile strânse care se creează între eroii noștri, dar adesea o izolează pe Anne Dorval de restul lumii, ca într-o temniță îngustă și fără ieșire. Trebuie însă menționat că există două secvențe în care imaginea se „deschide” în 16:9... Remarcabilă prima trecere, în care adolescentul însuși pare să deschidă cadrul cu mâinile sale. Din păcate, ambele secvențe sunt de scurtă durată, iar bucuria ambelor momente nu este destinată să dureze. Cea de-a doua secvență este, de fapt, o adevărată poveste alternativă, un vis care nu se va îndeplini. Totuși, oricât de vertiginos se îndreaptă finalul înspre o adevărată tragedie, nici chiar în ultima secundă Dolan nu anihilează speranța că lucrurile o vor lua pe un drum mai bun. După două ore și douăzeci de minute, filmul te lasă revigorat. Iar în peisajul cinematografic al acestei toamne, „Mommy” nu are, deocamdată, egal. 

Laurence Anyways (Canada/Franța, 2012)

Laurence Anyways

(Canada/Franța, 2012)

Regia: Xavier Dolan

Cu: Melvil Poupaud, Suzanne Clément, Nathalie Baye, Monia Chokri

Rating: 4/5

Xavier Dolan s-a impus, la nici 24 de ani, drept unul dintre cei mai distinctivi cineaști ai momentului, datorită subiectelor pe care le abordează și stilului flamboaiant, cu o cromatică bogată și ruperi de ritm în narațiune. Mi-am exprimat deja admirația pentru cel de-al doilea său film, „Les amours imaginaires”, când l-am văzut la TIFF în 2011. Din punct de vedere artistic, „Laurence Anyways” vine în continuarea filmului său precedent, consolidând experimentele sale estetice, dar în același timp este mult mai „grandios”: la o durată de 2 ore și 40 de minute își propune să acopere o relație care, on and off, se va întinde pe durata unei întregi decade (anii '90, care se pare că au devenit destul de retro cât să fie vintage și să poată intra în arsenalul kitsch al imaginilor lui Dolan). Povestea de dragoste nu este nici ea una oarecare: ea începe în momentul în care Laurence (Melvil Poupard) - un poet cu un oarecare succes - îi destăinuie iubitei sale Frédérique (Suzanne Clément) cu care are o relație deja de 2 ani că își dorește să devină femeie. 

Chiar dacă durata filmului pare imposibilă, cred că este totuși justificată de ambiția de a prezenta o astfel de relație. Cred că Dolan și-a conceput filmul gândindu-se la unele dintre acele mari creații franțuzești, precum „La maman et la putain” (Jean Eustache) sau „Les amants réguliers” (Philippe Garrel), care necesită un pic de timp și cer răbdare din partea spectatorului pentru a-și duce la îndeplinire intențiile. Aș spune că stilul tânărului regizor canadian este ceva mai potrivit pentru astfel de abordări, pentru că are grijă să nu ne plictisească: slow-motion-uri muzicale, flash-forward-uri, erupții de culori sau chiar mișcări surprinzătoare de aparat - toate acestea au rolul de a menține atenția spectatorului. De asemenea, nu este preocupat de realism: un bal mascat din industria cinematografică este prezentat ca o adunarea grotească, în mijlocul căreia Fred este rotită in thin air pentru a fi admirată de ceilalți invitați, iar mai târziu, într-un moment de regăsire, cei doi amanți sunt „asaltați” de o ploaie de haine colorate (evident, tot în slow-motion)

Cele două personaje evoluează în direcții total opuse. Ultima lor întâlnire are loc la vreo trei ani după ce relația a fost întreruptă definitiv. Transformarea lui Laurence a devenit completă (inclusiv din punct de vedere anatomic, putem bănui), în timp ce destinul lui Fred a fost mult mai convențional: odată abandonată viața boemă și look-ul à la Helena Bonham Carter, ea se căsătorește cu un afacerist, are un copil și chiar reușește să divorțeze. În această secvență, Dolan - ale cărui simpatie se îndreaptă înspre Laurence, evident - nu își judecă personajele și nu o demonizează, nici victimizează pe Fred, ci își lasă personajele să se despartă fără cuvinte, într-o „ploaie” de frunze uscate răscolite în afara cafenelei din care aceștia ies, separat, pe uși diferite. Din punctul meu de vedere, filmele lui Xavier Dolan se înscriu undeva între arthouse-ul european (el fiind canadian), queer cinema-ul underground și melodrama romantică hollywood-iană. It's a nice place to be!

TIFF 2011 - Zilele 4&5: Iubiri imaginare, Venus și filme din competiție

Les Amours imaginaires este de departe highlight-ul acestor două zile. Al doilea film al Quebecois-ului de doar 21 de ani Xavier Dolan (care și interpretează unul dintre cele trei roluri principale) este seducător și retro, aparținând atât cinema-ului independent francofon cât și culturii pop. Aventurile celor doi protagoniști infatuați de același Adonis sunt comentate indirect de un cor compus de alți amorezi neîmpliniți care își povestesc eșecurile amoroase camerei precum unui terapeut.

Vénus noire este realizat de Abdellatif Kechiche (un regizor cu pedigree) este aproape exagerat de lung, dar este bazat pe o poveste adevărată și arată ca un epic realizat cu mijloace puține care stoarce interpretări epocale (ca să folosesc un termen kinskian) de la actorii săi. Funcționează destul de bine și ca o metaforă despre cinema de artă vs. mass entertainment vs. exploitation vs. pornografie.

Competiția oficială continuă să fie mediocră. The Imperialists Are Still Alive! a binedispus publicul, dar nu știe dacă vrea să fie o comedie romantică plasată într-un New York multicultural și hipster-os sau o dramă cu substrat politic. Kongavegur (Aleea regelui), al doilea film al regizoarei islandeze Valdís Óskarsdóttir (care s-a remarcat inițial ca monteur pentru filme precum ”Festen” sau ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind”) are acel aer de comedie neagră nordică absurdă care prinde la TIFF (vezi ”Noi albinoi”), dar finalul nu convinge și lasă impresia de improvizație nereușită. Și, în final, La vida util este filmul uruguayan al competiției și cel care mi-a plăcut cel mai mult până acum. Personajul principal este un angajat al cinematecii din Montevideo care, odată ce aceasta dă de necazuri financiare, decide să își ia soarta în mâini asemenea eroilor din filmele sale: dă un discurs memorabil (după Mark Twain) unei clase de avocați în devenire, dansează stângaci pe treptele tribunalului și o cucerește simplu pe femeia dorită. Filmul are un aer de nostalgie numai potrivit.

Din compțetiția de scurtmetraje horror&fantasy reținem brazilianul Ninjas, al lui Denisson Ramalho, un film foarte bine ancorat într-o realitate dură, dar în același timp foarte raw și inventiv, încât a fost prea mult pentru o parte din public.