Micro Reviews

American Hustle (David O. Russell, 2013)

Inițial mi-am propus să scriu un post întreg despre acest film, dar cu cât mă gândeam mai mult la el cu atât mă enervam mai tare. La un an după foarte amuzantul ”Silver Linings Playbook”, David O. Russell dezamăgește cu ”American Hustle”, interpretarea sa asupra unui faimos caz de corupție (sau, mai degrabă, entrapment) din anii '70. Din păcate, decât să creeze un cadru coerent pentru povestea lui cu escroci à la „Cacealmaua”, Russell este mai preocupat cu reconstituirea minuțioasă fiecărui detaliu al epocii (de la haine la coafuri, de la limbaj la coloana sonoră). Iar cu cât aceasta îi reușește mai bine, cu atât este mai evident pentru spectator că se află în fața unui produs „falsificat”, un thriller fake al anilor '70 (la fel ca ”Argo”, de altfel). Nu că filmul nu ar avea câteva momente reușite, dar acestea se datorează în principal celor patru actori principali: Amy Adams, Jennnifer Lawrence, Bradley Cooper și în special Christian Bale - pe care nu îl laud prea des. Alteori, aceștia au o libertate de mișcare care aproape nu ar trebui să le fie permisă și ajung să consume resursele filmului pentru a-și hrăni recitalurile actoricești. 

Rating: 2.5/5

Jimmy P. (Arnaud Desplechin, 2013)

Montana, 1948 - Jimmy Picard, un indian veteran al WW II este tratat într-un spital de traume craniene și cerebrale. Medicii nu găsesc o cauză pentru simptomele sale (dureri de cap, tulburări de vedere, vise neinterpretabile), așa că îl aduc ca ajutor pe antropologul francez Georges Devereaux (în realitate, un evreu ungur pe nume Gyorgy Dobo, născut la Lugoj). Acesta începe o serie de ședințe de psihanaliză cu Jimmy, de-a lungul căruia descoperă dramele personale care stau la baza somatizării afecțiunii de care suferă. Prezentat așa, filmul nu pare neapărat foarte interesant și trebuie să recunosc că am găsit unele porțiuni destul de obositoare. Totuși, ceea ce a rezonat cu mine este fascinația pe care Arnaud Desplechin o are pentru latura uncanny, aproape science-fiction a medicinii (vezi și unele dintre filmele sale anterioare, cum ar fi La Sentinelle). Aici, aceasta se manifestă în ședințele de interpretare ale viselor sau ale desenelor pe care Devereaux i le cere lui Jimmy și mai ales în secvența oxi-encefalogramei (procedură de care nu mai auzisem până acum), adevărat climax al filmului, filmată ca o perversă aberație cronenbergiană. 

Rating: 3/5

Mystery AKA Fu cheng mi shi (Lou Ye, 2012)

O femeie află că soțul ei o înșală. A doua zi, amanta este lovită de o mașină. Nu durează mult până să aflăm că soțul are o a doua familie. Poliția devine din ce în ce mai interesantă de caz. Lou Ye (revenit după o interdicție de cinci ani de a face filme) îmbină melodrama noir cu thrillerul în stil coreean, într-un film care arată uneori de parcă Hitchcock ar fi regizat ”The Bigamist” al lui Ida Lupino. Dincolo de acestea se dorește o critică destul de dură la adresa societății chineze, pe care Lou Ye o vede ca fiind din ce în ce mai egoistă, din ce în ce mai materialistă și funcționând pe baza binecunoscutului sistem feudal de pile și relații. Însă tragedia personajelor principale nu este doar una politică și meritul principal al filmului este că personajele principale sunt foarte bine scrise. Chiar dacă acțiunile lor și revelațiile sporadice ale intrigii frizează uneori absurdul, oamenii din acest film și problemele lor par foarte „reale”. Misterul din titlu este o pistă falsă. Acesta nu este un film polițist sau un thriller operatic, ci o dramă intimă și o colecție superbă de studii de personaje.

Rating: 4/5

Borgman (Alex van Warmerdam, 2013)

Ce film straniu și fascinant! Camiel Borgman, un vagabond nespălat și necuviincios, o ființă posibil supranaturală, se insinuează în interiorul unei familii înstărite sub chipul unui grădinar. Cu ajutorul asociaților săi, câștigă încrederea familiei, iar apoi încep să o distrugă metodic. Demult nu m-am mai distrat atât de bine la un film care ia burghezia la mișto. Una dintre replicile tatălui - ceva de genul „Nu e vina noastră că ne-am născut în Vest... Vestul este afluent” - sintetizează atitudinea pe care acești oameni o au față de ceilalți. Nu prea contează cine este acest Borgman sau ce vrea el de la familia Marinei (deși acest lucru devine evident destul de repede). Seria de „surprinze” pe care acesta le pregătește gazdelor sale devin din ce în ce mai absurde, însă - paradoxal - aceștia sunt din ce în ce mai impresionați și mai dispuși să „colaboreze”. În final, the joke is on them and we're having all the fun. 

Rating: 4/5

The Grandmaster (Hong Kong/China, 2013)

Yi dai zong shi

(Hong Kong/China, 2013)

Regia: Wong Kar Wai

Cu: Tony Leung Chiu Wai, Ziyi Zhang, Jin Zhang, Chen Chang

Rating: 3.5/5

What ever happened to Wong Kar Wai? Pentru primul deceniu și jumătate al carierei, era cel mai cool regizor în viață, fascinând cinefilii din lumea întreagă cu stilul său unic și deschizând apetitul occidentalilor pentru filmul asiatic. Dar filmele lui au început să apară la intervale tot mai mari de timp, iar apoi a urmat momentul ”2046” (o capodoperă absolută și cel mai bun film al său), în care cariera construită până atunci parcă s-a blocat. Momentul a coincis cu despărțirea de directorului de imagine Christopher Doyle, dar acesta cu siguranță nu a fost singurul motiv pentru care următorii 10 ani au fost marcați de proiecte eșuate și doar un singur lungmetraj, uitabila incursiune americană ”My Blueberry Nights”. În 2013, Wong Kar Wai nu mai este la fel de actual precum în anii '90. Este considerat deja un ”old master”, iar acest cel mai recent film al său a fost anticipat cu interes moderat (stârnit mai degrabă de numele regizorului și de intervalul lung de timp de la ultima ieșire a acestuia pe marile ecrane) și primit cu răceală.

”The Grandmaster” acoperă aproximativ un sfert de secol din viața unei legende a artelor marțiale, Ip Man (sau Yip Man), a cărui existență s-a suprapus peste o serie de schimbări majore în istoria Chinei (dintre care invazia japoneză și sosirea comunismului au fost cele mai grave). Proiect ambițios, dar nu unic - deja există multe alte filme despre Maestrul Yip. Pentru Wong Kar Wai, însă, nici nu se pune problema să spună o poveste straight, fără înflorituri, fără ruperi ale cronologiei. Teama cea mai mare era că filmul (despre care am tot citit ca a fost compus în camera de montaj) va fi atât de dezlânat și incoerent încât nu l-aș putea urmări. O teamă mai mică era că - din motive financiare și politice - Wong ar putea să sufere o transformare cam cum a suferit Zhang Yimou, al cărui cinema a devenit din ce în ce mai „supus” Chinei continentale și, dacă e să judecăm după ultimele filme, irelevant din punct de vedere estetic.

Mă bucur, așadar, să raportez că filmul este mult mai bine închegat decât mă așteptam, iar Wong Kar Wai nu face nicio concesie stilului și structurii cu care ne-a obișnuit, nelipsind naratorii multiplii, back-and-forth-ul între diferite personaje sau perioade de timp sau acel slow-motion sacadat care este semnătura sa de autor. ”The Grandmaster” este împărțit în trei acte: primul este centrat pe Yip Man (Tony Leung), care este deja un maestru renumit și se termină cu întâlnirea acestuia cu Gong Er (Ziyi Zhang), urmat de invazia japoneză; al doilea act este povestea lui Gong Er, care trebuie să se răzbune pe discipolul (și ucigașul) tatălui ei; iar ultimul act are loc într-un dezolant Hong Kong post-WW II, unde cele două personaje se reîntâlnesc. Există un singur subplot lăsat cam în aer, cel al ”Briciului” (Chen Chang), luptător underground anti-japonez, a cărui istorie prezentată de-a lungul a doar trei scene servește ca oglindă pentru evoluția societății chineze în timpul războiului și ulterior (rezistență, exod, reclădire).

Din punct de vedere tonal, ”The Grandmaster” este un film inegal. Confruntările kung fu sunt construcții elaborate din punctul de vedere al coregrafiei, montajului și recuzitei utilizate, plus diferite „artificii” stilistice precum stropii de ploaie care sticlesc în lumina unor reflectoare bine plasate. Secvențele de luptă sunt cele mai impresionante momente ale filmului, care oferă o satisfacție imediată și - bănuiesc - universală (nu îmi închipui spectator căruia să nu îi placă). Dar momentele cele mai reușite, aș spune eu, sunt cele care surprind personajele în intimitatea lor. Răceala pe care Yip Man o arată față de familia sa după ce o cunoaște pe Gong Er închide trist primul act și anticipează decăderea ulterioară a eroului nostru. Iar cel mai devastator moment survine la sfârșit, acea ultimă întâlnire dintre Yip și Gong Er, filmată atât de simplu (champ-contrechamp și viori pe coloana sonoră) - cred că este una dintre cele mai emoționante scene pe care am văzut-o la cinema anul acesta și dovada că Wong nu și-a pierdut talentul. ”The Grandmaster” este greoi pentru publicul „neinițiat” și ceva mai fragmentat decât aș fi preferat eu să fie. Dar nu este un biopic de rutină și nici nu este un film despre modul în care lumina este reflectată prin stropi de ploaie sau rotocoale de fum, ci despre regrete, oportunități ratate și o poveste de dragoste neîmplinită. Wong face și Yip și Gong personaje tragice, reflectând destinele altor personaje de-ale sale, precum cele din ”In the Mood for Love” sau ”2046”, care sunt mai degrabă abstracțiuni decât ființe din carne și oase. Asta este esența cinematografiei lui Wong Kar Wai și mă bucur să o regăsesc aici, chiar dacă este într-o formă diluată.

Life of Pi (SUA/China, 2012)

Life of Pi

(SUA/China, 2012)

Regia: Ang Lee

Cu: Suraj Sharma, Irrfan Khan, Adil Hussain, Tabu, Rafe Spall, Gérard Depardieu

Rating: 3.5/5

”Life of Pi” este o nouă încercare de a credibiliza tehnologia 3D ca fiind un mijloc artistic valoros, cu aplicație în cinemaul de artă și nu doar ca momeală lansată publicului de blockbustere. Povestea pe care Ang Lee a ales-o pentru a experimenta cu 3D-ul este preluată din romanul omonim al lui Yann Martel, despre un tânăr indian în derivă pe ocean alături de un tigru. După un început slab - o lungă expozițiune plină de pilde, filmul își regăsește suflul odată cu excelenta secvență a naufragiului. Ulterior, zilele petrecute de Pi în compania tigrului se succed în secvențe de o extraordinară frumusețeși inventivitate vizuală, care nu pot fi descrise în cuvinte și care fac mai mult decât să compenseze pentru un scenariu slăbuț. 

Vestea cea bună este că 3D-ul funcționează de data aceasta, mai mult decât în cazul lui ”Avatar”, ”Hugo” sau ”Cave of Forgotten Dreams”. Ang Lee și directorul său de imagine Claudio Miranda impresionează nu prin uriașe secvențe de acțiune, ci prin exploatarea relațiilor spațiale dintre diferite obiecte și personaje. Pe lângă secvența naufragiului, mai trebuie amintite atacul peștilor zburători (moment în care Lee schimbă formatul de la 1.85 : 1 la 2.35 : 1) și cea de-a doua furtună prin care trec cei doi eroi ai poveștii (secvență în care trecem de la un show de efecte special în exterior la close-up-uri cu Pi și tigrul ascunși sub prelata bărcii de salvare. Bineînțeles, aportul CGI este considerabil, de la animalele digitale (care însă te-ar putea păcăli că sunt reale în multe scene) până la două-trei secvențe pur digitale, cea mai frumoasă (și cea mai importantă) dintre ele fiind cea în care Pi are o viziune prin ochii tigrului.

Finalul este un punct mare minus al filmului. Explicația alternativă pe care Pi o oferă pentru ceea ce s-a întâmplat strică metafora centrală a filmului (omul și tigrul captivi pe ocean). Povestea nu avea nevoie să fie explicată în acest fel, iar chiar dacă păcatul este deja în cartea după care filmul este bazat, Ang Lee mai păcătuiește în plus, lăsându-l pe Pi să ne povestească în cuvinte, fără să recurgă la niciun „ajutor” vizual. Sigur, se poate vorbi aici despre ce înseamnă să fii un bun povestitor, despre valoarea invenției asupra adevărului și așa mai departe, dar Lee nu se angajează în această direcție și doar filmează sec, în cinci minute, o parte din carte care probabil nu i-a plăcut foarte mult. E evident că ce l-a fascinant este această odisee pe mare a unui bărbat în devenire alături de un tigru - așa că de ce să nu filmeze doar această parte? Totuși, în ciuda acestor probleme, ”Life of Pi” merită văzut pentru că ne arătă cele mai frumoase imagini ale anului. Dar nu sunt sigur că acestea sunt de ajuns pentru a-i câștiga un loc în Top Ten-ul pe care îl voi compila peste aproximativ 1 săptămână.

Comedy Cluj 2012 - Competition Update

Trei filme din competiția Comedy Cluj care mi-au plăcut și pe care le recomand, pentru că probabil nu o să mai existe o a doua ocazie să fie văzute la cinema pentru niciunul dintre ele, nu sunt rele deloc și sunt proiectate de pe pelicule de bună calitate.

Baikonur (Germania/Rusia/Kazahstan, 2011, r. Veit Helmer)

Titlul este dat de un cosmodrom din Kazahstan operat de ruși, dar focusul filmului este pe băștinașii care locuiesc în deșertul din jurul acestui cosmodrom și care trăiesc din fierul vechi care aterizează din cer de fiecare dată când este vreo lansare. Filmul - o coproducție internațională care pare să fi dispus de ceva buget - este foarte melancolic, tonul său este aproape elegiac, iar ritmul este destul de lent, ceea ce face să pară că secvențele nu se leagă foarte bine între ele și că realizatorii au fost nehotărâți. Până la urmă, însă, lucrurile par să se lege în final, iar această impresie de lipsă de coeziune s-ar putea să fi fost doar o problemă de optică din partea mea. Oricum, într-o epocă în care guvernul american nu este dispus să finanțeze NASA, iar Hollywood-ul nu mai este interesat de astronaut ca prototip de erou, este totuși încurajator că cineva ține visul cuceririi spațiale în viață.

UFO in Her Eyes (Germania/China, 2011, r. Xiaolu Guo)

În China rurală, Kwok Yun vede un obiect ciudat pe cer. Imediat după aceea, salvează un turist american (Udo Kier) mușcat de un șarpe, care ulterior îi va trimite niște bani. Șefa satului, însă, va folosi „donația” americanului pentru a re-educa sătenii și a exploata comercial recenta întâlnire extraterestră prin planuri capitaliste de îmbogățire rapidă duse la îndeplinire în stil mao-ist. Filmul de-abia este o comedie, satira este destul de acidă, iar realizatorii par să ia foarte în serios mesajul pe care îl transmit despre distrugerea unei comunității și a unor tradiții. În punctul culminant, sărbătorirea în cerc restrâns a recentelor succese de către membrii „de vază” ai satului este juxtapusă unei revolte a fermierilor împotriva utilajelor de construcție. Pe de altă parte, ”UFO in Her Eyes” are și un stil vizual aparte, profitând la maxim de peisajele zonei și apelând la simboluri (precum copacul de lângă care Kwok Yun vede UFO-ul, care apare în mai multe secvențe înainte să fie tăiat și care este, probabil, identificat cu centrul universului). Sunt lucruri care nu mi-au plăcut atât de mult și probabil nu este un film pentru toate gusturile, dar eu unul nu îmi amintesc să fi văzut vreun alt film ca el. Deocamdată, este favoritul meu din competiție.

The Runway (Irlanda/Luxemburg, 2010, r. Ian Power)

Am vrut să văd acest film pentru că îmi place Demián Bichir (”A Better Life”, ”Savages”), care de data aceasta joacă rolul unui pilor sud-american care se prăbușește lângă un sat din comitatul irlandez Cork și devine tată de împrumut pentru un băiat de nouă ani. Naiv și fermecător, spielberg-ian pe alocuri (se petrece în epoca lui E.T.), dar amintindu-ne și de ”Son of Rambow”, ”The Runway” este probabil cel mai plăcut film din întreaga competiție. Nu este un film eminamente de festival și ar merita să aibă o ieșire ceva mai amplă pe ecrane (chiar și pe la noi). Un alt atu este coloana sonoră, o combinație de rock-'n-roll și blues american care reușește ca prin minune să se potrivească cu povestea.

Looper (SUA/China, 2012)

Looper
(SUA/China, 2012)

 

Regia: Rian Johnson

Cu: Joseph Gordon-Levitt, Emily Blunt, Paul Dano

Rating: 3/5

”Looper” e mai mult o reproducere a momente celebre/esențiale din filmele science-fiction ale ultimilor 30 de ani decât un film de sine stătător. De la ”Blade Runner” la ”The Adjustment Bureau”, trecând prin ”Terminator”, ”Twelve Monkeys” sau ”The Matrix” (plus un împrumut horror din ”The Omen”), filmul lui Rian Johnson nu trebuie să facă mai mult decât să reflecte aceste filme. Principala momeală pentru public este premisa: Joseph Gordon-Levitt este Joe, un asasin din mijlocul secolului XXI care ucide oameni trimiși din viitor pentru a fi asasinați, totul luând o turnură proastă când cel pe care trebuie să-l ucidă este chiar viitorul său self, interpretat de Bruce Willis.

Timpul din ”Looper” este maleabil. Nu există un viitor absolut, inevitabil, iar acțiuni din trecut/prezent pot modifica viitorul în timp real. Acesta este cel mai fascinant lucru la ”Looper” - posibilitatea de a exista un număr infinit de viitoruri posibile. Din păcate, acest fir nu este exploatat până la capăt, Johnson & co. oferindu-ne doar două-trei posibile scenarii. Până și premisa confruntării dintre cei doi Joe se dovedește a fi prea slabă pentru a putea susține narațiunea acestui film, astfel încât a două jumătate a filmului devine mai degrabă o dramă romantică, o dată cu introducerea personajului jucat de Emily Blunt, tonul devenind mult mai intim, mai personal în secvențele pe care aceasta le are alături de Gordon-Levitt sau de Pierce Gagnon, care îl interpretează pe sinistrul său fiu de 6 ani.

În ciuda a cele spuse mai sus, ”Looper” este un film stilat, nu doar stilizat, caracteristică pe care o are în comun cu primul film al lui Rian Johnson, ”Brick”, un foarte interesant neo-noir. Se mișcă într-un ritm destul de alert, dar nu chiar destul de repede încât să nu observi inconsistențele de la nivelul scenariului. Pentru un cinefil avizat, poate fi o ocazie rar întâlnită de a face multiple conexiuni cu alte filme și a medita asupra unui gen care se reînnoiește prin apelul constant la temele și motivele vizuale ale celor mai de succes reprezentanți ai săi. Totuși, la fel ca și ”In Time” sau ”The Adjustment Bureau”, poate că și ”Looper” ar funcționa mai bine ca un episod din Zona crepusculară sau - ca să nu ne încredem prea mult în televiziune - ca un scurt sau mediu-metraj. 

San qiang pai an jing qi (China/Hong Kong, 2009)

San qiang pai an jing qi

(China/Hong Kong, 2009)

Regia: Yimou Zhang

Cu: Dahong Ni, Ni Yan, Xiao Shen-Yang

Rating: 2/5

”A Woman, a Gun and a Noodle Shop” este o dezordine de remake după excelentul noir de debut al fraților Coen, ”Blood Simple”. Povestea este, în mare parte, aceeași, chiar dacă este plasată undeva în China medievală: un soț bogat și gelos angajează un soldat să îi omoare soția și amantul acesteia (care, la rândul lor vor să scape de el), dar soldatul își face propriul plan și întorsăturile de situație care urmează nu se abat prea mult de la original. 

Sincer, mă așteptam la mult mai mult de la Yimou Zhang, un regizor care nu are nevoie să facă un remake de mâna a treia ca să aducă oamenii la film sau ca să experimenteze artistic (”Raise the Red Lantern” este un clasic, iar ”Hero” este unul dintre filmele pe care le-am trecut în topul deceniului trecut). ”Blood Simple” avea umor negru, atmosferă, personaje delicios de dezagreabile și era o foarte interesantă deconstrucție și re-invenție a unui gen care părea deja fumat (și pe care frații Coen aveau să o continue, intermitent, în filmele lor viitoare). ”A Woman, a Gun and a Noodle Shop” e, mai degrabă, o comedie trăznită în care, din când în când, mor oameni. Filmul nu își găsește un ritm bun, astfel încât avem secvențe de câte cinci-zece minute în care nu se întâmplă mai nimic, iar personajele se învârt în jurul aceluiași plot point. Nu mi-a prea plăcut nici modul în care a fost filmat. Yimou de obicei folosește culori pentru a da tonul scenelor și a-și caracteriza personajele, dar aici nu se vede coerența utilizării lor. Aceasta, în cominație cu obiectivele cu unghi larg, îi dau filmului un look straniu, de documentar televizat. Iar scenele de day for night sunt groaznice. Singura secvență extraordinară (care parcă întrerupe documentarul ca o reclamă) este prepararea acrobatică a tăiețeilor.

Actorii sunt histrionici și împiedicați (la propriu), cu excepția tipului care îl joacă pe soldat - având doar vreo două-trei replici și o expresie neschimbătoare (până în ultima scenă), ne amintește de Alain Delon în ”Le Samourai” și e schimbarea majoră față de original, unde personalitatea detectivului jucat de M. Emmet Walsh era complet diferită. Cel mai bun lucru care se poate spune despre film este că e foarte ușor să nu fie luat în serios. Iar povestea rămâne interesantă, chiar dacă modul în care este tratată lasă de dorit.