Total Recall (SUA/Canada, 2012)

Total Recall

(SUA/Canada, 2012)

Regia: Len Wiseman

Cu: Colin Farrell, Kate Beckinsale, Jessica Biel, Bryan Cranston, Bill Nighy

Rating: 2/5

Există trei mari filme SF adaptate după operele lui Philip K. Dick, făcute la aproximativ un deceniu distanță unul de celălalt: Blade Runner (Ridley Scott, 1982) - Total Recall (Paul Verhoeven, 1990) - Minority Report (Steven Spielberg, 2002). Această serie extraordinară este întreruptă acum (dacă e să ignorăm ”The Adjustment Bureau”) de remake-ul după ”Total Recall”, un film neinspirat și care probabil nu ar fi trebuit făcut. Noua versiune îl are pe Colin Farrell în rolul interpretat de Schwarzenegger în filmul lui Verhoeven, care de data aceasta este un muncitor într-o colonie a viitorului, care s-ar putea sau nu să fie un spion. Plot-ul și complotul care includeau o călătorie pe Marte, mutanți și un reactor care controlează atmosfera de pe planeta roșie sunt aici înlocuite cu un destul de convențional conflict între muncitorii din colonie, care au o mișcare de rezistență de partea lor și stăpânitorii care vor să curețe colonia și să o transforme în spațiu de locuit pentru cei privilegiați. Nu am citit nuvela lui Dick după care filmele sunt bazate, deci nu știu care poveste este mai aproape de „original”, dar re-imagining-ul versiunii din 2012 mi se pare un pas înapoi.

E greu să mă gândesc la ceva ce mi-a plăcut cu adevărat la filmul lui Len Wiseman (evident, un surname ironic). Pe de o parte, cred că cel mai reușit aspect al filmului este design-ul, în special colonia, care în cele câteva cadre panoramice pe care le vedem ne amintește de jegul urban din ”Blade Runner”. Dar în majoritatea secvenețelor, am avut impresia că actorii se află într-un decor strâmt, dar amplificat artificial de efecte speciale. Zona „bogaților”, Federația Britanică sau cum s-o fi numind, pe de altă parte, cu autostrăzile ei suspendate pe deasupra unui Big Ben lipit neglijent pe fundal, pare mai mult desprinsă din „Minority Report”, dar în mare parte denotă mai degrabă lipsă de imaginație. La fel și ”lumea de dincolo”, distrusă de armele chimice, care în loc să semene cu un loc real, pare mai degrabă un nivel dintr-un joc video. Ceea ce ar fi putut fi în avantajul filmului, dar nimeni nu a știut să profite.

Nu vreau să compar filmul de față cu cel făcut de Verhoeven, dar o diferență mi se pare esențială. Filmul din 1990 are coaie în cel mai puternic sens al cuvântului. Nu este un film perfect, nici pe departe, dar nu face compromisuri așteptărilor publicului și nu se dă înapoi de la a pune pe ecran cele mai twisted fantezii ale autorului său (și Verhoeven cu siguranță nu duce lipsă de acestea - vezi și aici). Iar pe cât de explicite erau imaginile sale, pe atât de ambiguă era povestea, despre care nu putem știi dacă este vis, realitate, delir sau o combinație dintre toate acestea. În 2012, ”Total Recall” este PG-13, granițele dintre vis și realitate sunt bine definite, dar încă avem o femeie cu trei țâțe, pentru că realizatorii nu au înțeles nimic din primul film.

Fright Night (SUA, 2011)

Fright Night

(SUA, 2011)

Rating: Craig Gillespie

Cu: Colin Farrell, Anton Yelchin, David Tennant

Rating: 3/5

Intro: Fright Night 1985

Originalul, după care acest film este realizat relativ fidel, are aceeași premisă: un adolescent începe să îl suspecteze pe vecinul său că este un vampir, iar alături de un actor de filme horror (sau, în cazul remake-ului, de un magician) încearcă să îl răpună, prin metodele bine cunoscute. Primul ”Fright Night” este o comedie horror excepțională și, în mai multe privințe, mai bun decât reluarea de anul acesta. Prima oră de proiecție pare un pic prea cantonată în anii 80, cu muzica de rigoare, tonul la limita camp-ului și excesele de expresie ale actorilor (cei tineri, cu Roddy McDowall, care este excelent). Dar finalul, care durează aproape o jumătate de oră, este un tur de forță de confruntări succesive bine gradate și senzaționale efecte speciale vizuale și de machiaj . În plus, este singurul film în care am văzut un lup împuns cu o țepușă în inimă care se lovește de un candelabru.

Fright Night 2011

Cum am mai spus, povestea este cam aceeași, iar filmul este un update onorabil al originalului. Marea îmbunătățire este Colin Farrell în rolul vampirului, care 1) pare că se distrează de minune și 2) face un personaj mult mai complex decât cel din original, mult mai dominat de instincte și mai puțin suav (dar cu sex-appeal, bineînțeles). De fapt, relațiile dintre personaje par mai bine conturate în remake și o altă îmbunătățire este rolul mamei, jucată de Toni Collette, care în original era foarte schematic și - sincer - aproape inutil, aici fiind mult mai bine conturat și mult mai credibil. David Tennant este un magician expert în vampiri, iar personajul său seamănă mai mult cu Chris Angel sau cuRussell Brandt decât cu Peter Cushing (principalul reper al lui Roddy McDowall în filmul original). Ce îi reproșez remake-ului (dincolo de 3D-ul absolut inutil) este finalul ușor anti-climatic, care pare grăbit și ușor lipsit de miză (ceea ce nu am simțit în cazul originalului, unde la un moment dat chiar am crezut că poate nu o să se termine prea bine...)

Dar, până la urmă, ambele filme sunt despre același lucru: sex. Charlie, protagonistul, are o prietenă mai mult sau mai puțin nouă, iar relația lor e pe cale să fie consumată, până în momentul intruziunii vampirului. Ceea ce este ciudat și fascinant la ambele filme este că tânăra Amy este la rândul ei atrasă de noul vecin (chiar dacă sub influența puterilor sale de hipnoză...), iar acesta chiar o posedă înainte lui Charlie. Numai după ce vampirul este omorât și iubita retransformată în ființă umană, relația poate fi consumată, iar supranaturalul va fi lăsat în urmă, ca și cum totul ar fi fost un coșmar. Acestea sunt filme destul de puternice despre atracție și sexualitate și nu dezamăgesc din acest punct de vedere. Faptul că narațiunea obligă la anumite clișee specifice genului nu deranjează prea tare, cu atât mai mult cu cât acestea oferă prilejul realizatorilor să le ia peste picior (precum „regulile” din seria ”Scream”). Amuzante și nu fără câteva momente de groază foarte reușite, ambele ”Fright Night”-uri trebuie văzute.

London Boulevard (SUA/UK, 2010)

London Boulevard

(SUA/UK, 2010)

Regia: William Monahan

Cu: Colin Farrell, Keira Knightley, Ray Winstone, David Thewlis

Rating: 2.5/5

”London Boulevard” este un film atât de încărcat de subplot-uri încât ajungi să nu mai știi care este de fapt povestea pe care încearcă să o spună. Filmul începe cu Mitchell (Farrell), părăsind închisoarea după ce a petrecut trei ani înăuntru pentru vătămare corporală gravă. El își dorește o viață cinstită, dar „prietenul” său, Billy, încearcă să îl ia ca partener în afacerea sa de cămătărie. Nu după mult timp, un gangster mult mai impozant (Winstone), devine interesat să-l coopteze pe Mitchell. În paralel, aceasta își ia o slujbă mai „serioasă”: să protejeze o celebră tânără actriță (Knightley) de paparazzi. Acestor povești li se grefează uciderea unui cerșetor de care Mitchell era atașat, sora promiscuă și profitoare a lui Mitchell care provoacă numai belele, plus o groază de alți borfași mai mult sau mai puțin bosnieci și, nu în ultimul rând, personajul lui Thewlis, un actor ratat dependent de droguri care își duce traiul pe lângă actrița jucată de Keira Knightley.

Problema este că regizorul-scenarist William Monahan, deși a luat un Oscar pentru scenariul lui ”The Departed”, nu este Scorsese. Filmului îi lipsește ritmul și îi lipsește noima. Nu după multă vreme de la început te întrebi care-i șpilul... Iar senzația persistă, până în ultimele 15 minute, când filmul deraiază serios. Dacă întorsăturile de situație de la finalul lui ”The Departed” veneau în completarea a ceea ce am văzut până acolo și atingeau aproape dimensiunile unei drame shakespeare-iene, în ”London Boulevard” acestea sunt tratate schematic, întrerup logica narativă a filmului și las impresia că au fost gândite doar pe jumătate.

Paradoxal, cele mai reușite scene ale lui Monahan sunt cele intime, doar dintre Farrell și Knightley, care sunt excelenți în rolurile lor. Aceste scene sunt calme pe dinafară, dar interpretările lasă să se întrevadă emoții puternice pe care personajele le reprimă. Decorurile acestor scene sunt, de asemenea, bine folosite. Este vorba de un conac rural, în care Mitchell și Charlotte petrec o seară la lumina unor lumânări și de atelierul de pictură a actriței situat la mansarda locuinței sale londoneze, momente în care tavanul jos aproape că apasă umerii personajelor în jos. Cei doi se îndrăgostesc unul de celălalt, dar în final nu este clar dacă Charlotte nu se folosea doar de Mitchell... Bănuiesc că aceasta este interpretarea cea mai cinică, dar, pe de altă parte, ”London Boulevard” împrumută titlul și un sfert de premisă din ”Sunset Boulevard”, așa că îmi doresc ca, măcar în intenție, filmul să se fi dorit o investigare mult mai amănunțită a unei relații foarte complicate, decât amestecul de juma' de love story cu sfert de film cu gangsteri și încă o porție de film cu pretenții moralizatoare.