Sátántangó
(Ungaria, 1994)
Regia: Béla Tarr
Cu: Mihály Vig, Miklós Székely B., Éva Almássy Albert, László feLugossy
Rating: 5/5
”Satan's Tango”. ”Tango-ul Diavolului”. Capodopera lui Béla Tarr, filmată între 1990 și 1994, este un film de peste 7 ore, care se concentrează asupra unei mici comunități rurale în anii '80. Odată cu desființarea colectivului, aceștia plănuiesc să își ia banii și să plece de la ferma pe care au lucrat-o ani de zile. Dar asta până când află că Irimias, un confrate de-al lor pe care îl credeau mort, trăiește de fapt și are planuri mărețe pentru viitorul lor (pe banii lor, bineînțeles).
Stilul lui Béla Tarr l-a influențat foarte mult pe Gus van Sant, în etapa carierei sale care cuprinde filmele ”Gerry”, ”Elephant” și ”Last Days” (cele mai bune filme ale sale). Deci, practic, dacă ați văzut vreunul dintre aceste filme, vă puteți face o idee despre ”Sátántangó”: cadre lungi, unele de peste 10 minute, multe imagini cu oameni mergând, foarte des filmați cu steadicam-ul (fie din față sau din spate). Mișcările de aparat sunt când aproape inexistente, când ample și supe. O contribuție majoră la feeling-ul filmului este muzica lui Mihály Vig (care este și interpretul lui Irimias!): minimalistă, însoțind doar anumite pasaje și sunetul, care sporește experiența vizuală, astfel încât ne lasă să descoperim detalii care ar fi scăpat poate neobservat (bine, când un cadru durează 7 minute, avem timp să ne uităm până vedem totul, dar totuși, sound design-ul e superb).
Structural, filmul este împărțit în 12 părți sau capitole de lungimi diferite, fiecare dintre ele primind un titlu care reflectă mai mult sau mai puțin ceea ce urmează să se întâmple. Mai mult, filmul este încadrat de sunetul unor clopote, misterioase, căci naratorul acestei povești (care apare din când în când, la sfîrșitul unor capitole) ne spune că nu există niciun clopot în apropiere. Primele șase capitole sunt, practic, reluarea aceleași zile, de fiecare dată din perspectiva altor personaje și, uneori, vedem aceeași scenă repetată din altă perspectivă.
Dincolo de perfecțiunea tehnică a peliculei, filmul este un excelent studiu de personaje. Fiecare interpret își joacă personajul cu profesionalism și nu există nici un moment în care vreunul să-și trădeze masca. Actorii sunt atât de eficienți și sunt regizați atât de bine, încât după numai câteva ore avem impresia că îi cunoaștem și îi înțelegem pe toți de o viață (si este un cast destul de bogat). Înspre finalul filmului avem un cadru lung în care îi vedem pe toți dormind, iar naratorul le povestește visele; în acel moment, ni se pare absolut normal ca anumite persoanje să viseze ceea ce visează, de parcă imaginile de până atunci ar fi fost un curs de psihologie.
”Sátántangó” este un film care este cel mai bine de văzut într-o singură zi, de la un capăt la altul, ca o Noapte a Devoratorilor de Film Artistic Est-European. (Recunosc, nu am reușit să fac asta, dar îmi doresc pe viitor.) O peliculă care cel puțin pare unică și, cu siguranță (prin comentariile sociale și politice mascate, prin acel iz misterios de spiritualitate abandonată și fatalism, prin multitudinea de experiențe pe care le oferă sau chiar numai prin ambiția și perseverența sa) merită văzută în aceeași măsură ca orice altă capodoperă. O mărturie a limbajului universal a imaginilor în mișcare, ”Sátántangó” este relavant în orice colț al Terrei. Nu există scuză să nu vezi acest film, dacă ai 7 ore de ars vreodată!
Posts
