Al doilea joc (România, 2014)

Al doilea joc

(România, 2014)

Regia: Corneliu Porumboiu

Cu (voci): Adrian Porumboiu, Corneliu Porumboiu

„Al doilea joc” este un fel de documentar în care derby-ul Dinamo-Steaua din iarna lui 1988 (prezentat în varianta sa televizată, dar fără sonor) este comentat de regizorul Corneliu Porumboiu și tatăl său, care apare și în imagini ca arbitru al acelei partide. Ce a ieșit este undeva între film experimental și film domestic, în care un tată și un fiu comentează relaxați partida. Există perioade destul de lungi (probabil până la două minute) în care niciunul nu vorbește, dacă telefonul sună răspund fără probleme, iar Porumboiu-tatăl nici nu pare convins că participă la realizarea unui film. 

Dacă aria de intersectare a mulțimii cinefililor cu cea a microbiștilor este destul de mică, eu trebuie să recunosc că probabil nu m-ar fi deranjat să mă uit la acest meci într-o după-amiază în care nu aș fi avut ceva mai bun de făcut. Ceea ce filmul pune în discuție, printre multe altele, este faptul că astfel de evenimente sportive generează pasiuni disproporționate printre fani. De aceea, nu strică din când în când să privim fotbalul prin alții ochi, eventual cei ai unui regizor care își propune să deconstruiască realitatea. Îmi vine în minte documentarul Zidane, un portrait du 21e siècle (Douglas Gordon & Philippe Parreno, 2006), care înregistra (sub privirea operatorului de imagine Darius Khondji) un meci al Realului urmărindu-l doar pe Zinedine Zidane. Un experiment îndrăzneț, pe alocuri dificil de urmărit, dar care inducea la un moment dat o adevărată stare de transă. „Al doilea joc” pare să aibă, în plus, și alte ambiții. 

Pe parcursul filmului, Porumboiu-regizorul încearcă să scoată de la tatăl său câteva informații despre ce însemna să arbitrezi un meci între echipa Armatei și cea a Securității, despre ce însemna să fii arbitru în regimul ceaușist și despre alte aberații ale vremii. Porumboiu-tatăl se dovedește, însă, destul de econom cu destăinuirile. Dacă unele dintre comentariile sale sunt interesante și revelatoare pentru jocurile de culise (care, nu se spune în film, au continuat până în zilele noastre, unde au început să fie taxate cu condamnări la închisoare), nu sunt cine-știe-ce „dezvăluiri șocante”. Ceea ce ne povestește Adrian Porumboiu poate fi oricum pus la îndoială datorită subiectivității acestuia, datorită elipselor de memorie, dar și datorită auto-criticii pe care acesta și-o face (precum mirarea sa că nu a dat un fault pe la minutul 85). 

Până la urmă, „Al doilea joc” este mai puțin un film politic, cât este un film de familie, un document al unei relații tată-fiu și un portret pe care Corneliu Porumboiu îl face tatălui său. Aflăm mai mult despre Adrian Porumboiu decât aflăm despre Steaua, Dinamo sau Ceaușescu. Abandonându-se deciziilor vizuale ale unui regizor de televiziune din anii '80, Corneliu Porumboiu realizează probabil cel mai personal film al său de până acum. Mie mi-a plăcut, este un fel de OZN în peisajul cinematografic autohton și îi dau notă mare. 

Rating: 4/5

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism (România/Franța, 2013)

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism

(România/Franța, 2013)

Regia și scenariul: Corneliu Porumboiu

Cu: Diana Avrămuț, Bogdan Dumitrache, Mihaela Sîrbu, Alexandru Papadopol

Rating: 3.5/5

Undeva pe la mijlocul filmului, cele două personaje principale din „Când se lasă seara peste București sau Metabolism” - regizorul și actrița sa - compară gastronomia chineză cu cea europeană. El lansează ipoteza că modul de a găti a fost decis de mijloacele prin care mâncarea este consumată (bețișoare vs. cuțit și furculiță). Această secvență se leagă de prima scenă (și de alte frânturi de conversație), în care regizorul își definește tipul de cinema pe care îl practică prin limitările impuse de filmarea pe peliculă. Toate acestea au dispărut însă acum, odată cu revoluția digitală și - în afară de câțiva „puriști” - regizorii din întreaga lume au acces la libertatea pe care le-o oferă digitalul. Paul, regizorul din acest film, este un teoretician înfocat, un formalist convins, un căutător de „realitate”, pentru care totul (de la mișcările de aparat până la jocul unei actrițe secundare) trebuie să fie autentic „până la ultima celulă”. Doar semnează un film politic.

În rest, preocupările lui Paul sunt ceva mai... pământești. El decide să „chiulească” o zi de la lucru, prefăcându-se că are ulcer. Ce face în schimb? Stă aproape toată ziua cu Alina, actrița cu care are o aventură, prin hoteluri, restaurante, mașini etc. Scenariul disparat este compus, de fapt, dintr-o serie de conversații, în care cei doi o ard filosofic și ontologic pe tot felul de teme. Ar fi o greșeală să-i suprapunem complet pe Paul și Porumboiu (chiar dacă acesta din urmă trebuie să fii pornit de la ceva personal când a început să scrie scenariul). Cred că personajul interpretat de Bogdan Dumitrache este privit cu ironie, chiar cu dispreț pe alocuri. Tezismul său - așa cum îl interpretăm din dialoguri - nu pare să admită celebrul umor sec, negru, care l-a consacrat pe regizorul vasluian. E drept, aici umorul este mai subtil și ceva mai... „structural”. Avem de-a face cu un film de 89 de minute filmat din doar 17 cadre, iar Porumboiu își permite glumițe de genul un plan de doar câteva zeci de secunde în care vedem o ușă întredeschisă și auzim sunete de amor dincolo de ea sau o endoscopie digestivă superioară redată în întregime. O altă secvență ni-l arată pe Paul pregătindu-și proiectorul pentru a vedea câteva dintre secvențele filmate în tipul zilei precedente, după care acesta trage ecranul peste obiectivul camerei, lăsându-ne câteva secunde în beznă.

Din punctul meu de vedere, „Metabolism” a fost ceea ce aș numi „o vizionare ușoară”. Pe principiul „gustul se educă”, după atâtea filme românești făcute integral din planuri-secvență câte mi-a fost dat să văd, un astfel de film de o oră și jumătate nu mai pune nicio problemă răbdării mele. Cu atât mai mult cu cât am reușit chiar să râd de vreo două-trei ori pe parcurs. Alina mi s-a părut un personaj subțire, schematic, și mult prea dependent în oricare dintre acțiunile sale de personajul masculin a cărui punct de vedere îl urmărim - dar poate că asta a fost și intenția, așa că nu am să-l critic pentru acest lucru. Însă avem de-a face cu un film mai rarefiat, mai puțin încărcat de semnificații ca precedentele două opere ale lui Porumboiu (care, să recunoaștem, au rupt gura târgului!). De asemenea, am simțit o ușoară oboseală în discursul lui Porumboiu și parcă un aer de pesimism se instalează de la prima conversație (în care Paul afirmă că peste 50 de ani nici măcar nu o să mai existe filme). Poate că acest tip de a face film începe să rămână fără resurse? Nu neapărat. „Metabolism” pare să fie cel mai personal film al lui Porumboiu, dar în același timp este cel mai puțin satisfăcător. Aproape că aș zice că a ratat o ocazie bună de a face un film mare despre materia fizică din care este compusă cinema-ul, despre modul în care acesta reflectă și influențează realitatea sau chiar despre condiția auteur-ului în sânul industriei românești de film (un fel de „Otto e mezzo” al Noului Val). Cred că Porumboiu nu face decât să semene germenii unor idei cu această peliculă. Și poate ar trebui să mă mulțumesc cu atât și să trag singur concluziile.



P.S.: Corneliu Porumboiu este unul dintre regizorii noștri de prim rang în acest moment, iar orice nou film al său ar trebui să fie un eveniment. Totuși, modul în care a fost gândită „strategia” de lansare a filmului în cinema nu m-a convins că producătorii sau distribuitorii vor ca cineva să le vadă filmul. Sigur, prea mult public nu ar fi fost oricum, titlul este de-a dreptul anti-cormercial și un premiu la Locarno sau o selecție la Cannes sau Veneția ar fi ajutat, dar fără un trailer adevărat (eu am văzut doar două secvențe-teaser) și cu un poster bine făcut dar care nu sugerează nimic lansat doar cu o săptămână înainte de premieră, nici nu prea poți să ai rezultate. Sper să mă înșel și lumea să vină totuși la filmul ăsta, chiar dacă nu a auzit de el.