Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism (România/Franța, 2013)

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism

(România/Franța, 2013)

Regia și scenariul: Corneliu Porumboiu

Cu: Diana Avrămuț, Bogdan Dumitrache, Mihaela Sîrbu, Alexandru Papadopol

Rating: 3.5/5

Undeva pe la mijlocul filmului, cele două personaje principale din „Când se lasă seara peste București sau Metabolism” - regizorul și actrița sa - compară gastronomia chineză cu cea europeană. El lansează ipoteza că modul de a găti a fost decis de mijloacele prin care mâncarea este consumată (bețișoare vs. cuțit și furculiță). Această secvență se leagă de prima scenă (și de alte frânturi de conversație), în care regizorul își definește tipul de cinema pe care îl practică prin limitările impuse de filmarea pe peliculă. Toate acestea au dispărut însă acum, odată cu revoluția digitală și - în afară de câțiva „puriști” - regizorii din întreaga lume au acces la libertatea pe care le-o oferă digitalul. Paul, regizorul din acest film, este un teoretician înfocat, un formalist convins, un căutător de „realitate”, pentru care totul (de la mișcările de aparat până la jocul unei actrițe secundare) trebuie să fie autentic „până la ultima celulă”. Doar semnează un film politic.

În rest, preocupările lui Paul sunt ceva mai... pământești. El decide să „chiulească” o zi de la lucru, prefăcându-se că are ulcer. Ce face în schimb? Stă aproape toată ziua cu Alina, actrița cu care are o aventură, prin hoteluri, restaurante, mașini etc. Scenariul disparat este compus, de fapt, dintr-o serie de conversații, în care cei doi o ard filosofic și ontologic pe tot felul de teme. Ar fi o greșeală să-i suprapunem complet pe Paul și Porumboiu (chiar dacă acesta din urmă trebuie să fii pornit de la ceva personal când a început să scrie scenariul). Cred că personajul interpretat de Bogdan Dumitrache este privit cu ironie, chiar cu dispreț pe alocuri. Tezismul său - așa cum îl interpretăm din dialoguri - nu pare să admită celebrul umor sec, negru, care l-a consacrat pe regizorul vasluian. E drept, aici umorul este mai subtil și ceva mai... „structural”. Avem de-a face cu un film de 89 de minute filmat din doar 17 cadre, iar Porumboiu își permite glumițe de genul un plan de doar câteva zeci de secunde în care vedem o ușă întredeschisă și auzim sunete de amor dincolo de ea sau o endoscopie digestivă superioară redată în întregime. O altă secvență ni-l arată pe Paul pregătindu-și proiectorul pentru a vedea câteva dintre secvențele filmate în tipul zilei precedente, după care acesta trage ecranul peste obiectivul camerei, lăsându-ne câteva secunde în beznă.

Din punctul meu de vedere, „Metabolism” a fost ceea ce aș numi „o vizionare ușoară”. Pe principiul „gustul se educă”, după atâtea filme românești făcute integral din planuri-secvență câte mi-a fost dat să văd, un astfel de film de o oră și jumătate nu mai pune nicio problemă răbdării mele. Cu atât mai mult cu cât am reușit chiar să râd de vreo două-trei ori pe parcurs. Alina mi s-a părut un personaj subțire, schematic, și mult prea dependent în oricare dintre acțiunile sale de personajul masculin a cărui punct de vedere îl urmărim - dar poate că asta a fost și intenția, așa că nu am să-l critic pentru acest lucru. Însă avem de-a face cu un film mai rarefiat, mai puțin încărcat de semnificații ca precedentele două opere ale lui Porumboiu (care, să recunoaștem, au rupt gura târgului!). De asemenea, am simțit o ușoară oboseală în discursul lui Porumboiu și parcă un aer de pesimism se instalează de la prima conversație (în care Paul afirmă că peste 50 de ani nici măcar nu o să mai existe filme). Poate că acest tip de a face film începe să rămână fără resurse? Nu neapărat. „Metabolism” pare să fie cel mai personal film al lui Porumboiu, dar în același timp este cel mai puțin satisfăcător. Aproape că aș zice că a ratat o ocazie bună de a face un film mare despre materia fizică din care este compusă cinema-ul, despre modul în care acesta reflectă și influențează realitatea sau chiar despre condiția auteur-ului în sânul industriei românești de film (un fel de „Otto e mezzo” al Noului Val). Cred că Porumboiu nu face decât să semene germenii unor idei cu această peliculă. Și poate ar trebui să mă mulțumesc cu atât și să trag singur concluziile.



P.S.: Corneliu Porumboiu este unul dintre regizorii noștri de prim rang în acest moment, iar orice nou film al său ar trebui să fie un eveniment. Totuși, modul în care a fost gândită „strategia” de lansare a filmului în cinema nu m-a convins că producătorii sau distribuitorii vor ca cineva să le vadă filmul. Sigur, prea mult public nu ar fi fost oricum, titlul este de-a dreptul anti-cormercial și un premiu la Locarno sau o selecție la Cannes sau Veneția ar fi ajutat, dar fără un trailer adevărat (eu am văzut doar două secvențe-teaser) și cu un poster bine făcut dar care nu sugerează nimic lansat doar cu o săptămână înainte de premieră, nici nu prea poți să ai rezultate. Sper să mă înșel și lumea să vină totuși la filmul ăsta, chiar dacă nu a auzit de el.

Poziția copilului (România, 2013)

Poziția copilului

(România, 2013)

Regia: Călin Peter Netzer

Cu: Luminița Gheorghiu, Bogdan Dumitrache, Natașa Raab, Florin Zamfirescu, Vlad Ivanov

Rating: 3.5/5

„Poziția copilului” a fost deja foarte comentat, lăudat și recomandat în presă, pe internet sau din gură-n gură. Filmul a și intrat în istorie, fiind prima producție autohtonă care reușește să câștige Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin. Iar, între timp, succesul festivalier s-a transformat și în succes de public, bifând în primul week-end aproape 20.000 de spectatori, performanță-record pentru ultimii ani. Evident, strategia de marketing a fost foarte bine gândită: promovare încă din timpul festivalului (prin campania „Susțin România etc...”), urmată de o ieșire pe ecrane destul de rapidă, iar data fixată a premierei a fost, oedipian, 8 Martie.

Trebuie să recunosc că a fost destul de refreshing să văd un film românesc „de artă” filmat altfel. Sigur, Netzer aderă la un stil european destul de generic, dar - oricum - mai puțin „constrâns” de planurile lungi ale lui Mungiu, Puiu sau Porumboiu și care l-au „bântuit” în pic și pe realizatorul „Poziției copilului” în filmul său anterior - „Medalia de onoare”. Primele minute ale filmului reușesc foarte eficient, prin două-trei secvențe bine montate (dialogul de început dintre Luminița Gheorghiu și Natașa Raab, petrecerea pentru ziua primei dintre ele și recitalul de operă) și fără economie de jump cuts, să imprime ritm poveștii și să creioneze trăsăturile de bază ale personajului central. Odată ce intriga este declanșată, prin accidentul în care este implicat fiul interpretat de Bogdan Dumitrache, am simțit însă că discursul regizoral încearcă prea mult să adere la un program prestabilit (dezvăluirea adevăratei fețe a upper middle class-ului bucureștean și a corupției inerente acestei societăți, în contextul unor instincte materne gone wrong). 

Până la urmă se dovedește însă că toate sub-intrigile care se ramifică sunt numai niște piste false. Netzer introduce în scenă tot felul de personaje și încurcături (martorul care cere șpagă sau, poate, doar cinste cu o cafea, vizita iminenta la familia victimei etc), însă ce îl interesează de fapt este modul în care se destramă relația dintre cele două personaje principale și locurile în care temperamentele și personalitățile celor doi se întâlnesc. Totul culmină cu ultimul cadru - superb, de altfel - filmat din interiorul unei mașini, când prin lunetă, când prin oglinda retrovizoare, în care ambele personaje par să-și găsească un fel de centrul emoțional care le-a lipsit până atunci. Singurul lucru regretabil (din păcate important) este că regizorul și co-scenaristul său Răzvan Rădulescu nu dezvoltă suficient decât personajul mamei, interpretată spot-on de Luminița Gheorghiu.

Călin Peter Netzer a avut până acum o carieră oscilantă. Filmul său de debut, „Maria”, nu a fost foarte reușit, dar s-a remarcat prin prestația Dianei Dumbravă. Al doilea lung-metraj, „Medalia de onoare”, mi-a plăcut însă mult, deși trebuie să recunosc că este un film de actor, iar Netzer este destul de reținut în spatele camerei de filmat. „Poziția copilului” nu este neapărat un pas înapoi, dar nu m-a impresionat decât sporadic. Cred că Netzer este încă în căutarea unui stil, unui mod de expresie propriu și este încă șovăitor în ceea ce privește deciziile scenaristice și regizorale. De aceea, cred, motivul pentru care filmele sale ies în evidență în primul rând este prestația interpretului/interpretei din rolul principal. S-ar putea ca lui Netzer să îi lipsească anumite calități care să facă din el un mare regizor (spre deosebire de un simplu coach pentru actori), însă cred că își cunoaște propriile limitări și nimeni nu poate contesta faptul că are un minim de aptitudini care îi permit să facă un film eficient, plăcut publicului, criticilor și juriilor internaționale în același timp, punându-și degetul pe un subiect care „doare” (cazuri ca cel din film apar mult prea frecvent în jurnalele de știri). În ceea ce mă privește, nu am simțit cum au trecut cele două ore ale filmului, dar mi-a plăcut mai mult când Natașa Raab era mama lui Bogdan Dumitrache și făcea AIT-uri în „Din dragoste cu cele mai bun intenții”.