Toată lumea din familia noastră (România/Olanda, 2012)

Toată lumea din familia noastră

(România/Olanda, 2012)

Regia: Radu Jude

Cu: Șerban Pavlu, Sofia Nicolaescu, Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu

Rating: 3.5/5

Marius (Șerban Pavlu) este un tată divorțat, care și-a planificat o mini-vacanță cu fiica sa de 5 ani la mare. Dimineața primei zile începe cu o vizită umilitoare la părinții săi (Stela și Arșinel), de la care trebuie să obțină cheile de la mașină. Ajuns într-un final la fostul său apartament, se întâlnește doar cu soacra (Tamara Buciuceanu-Botez) și actualul boyfriend (Gabi Spahiu) al nevestei, care refuză să îi cedeze fetița, pe motiv că este bolnava. După o scurtă ceartă, apare și Otilia (Mihael Sîrbu), care îi interzice acestuia să plece cu Sofia la mare. Când Marius opune rezistență, Otilia cheamă poliția. În acest moment, mă gândeam că filmul nu are niciun motiv să fie mai mult decât un scurtmetraj. Dar a urmat twist-ul: disperarea lui Marius se transformă într-un mic episod psihotic, în care acesta îi leagă pe fosta și pe actualul ei, îi face acesteia declarații de dragoste, își închide soacra în dormitor și refuză să deschidă poliției, în timp ce o ține pe Sofia pe genunchi, încercând să o manipuleze de partea lui.

Greul filmului stă pe umerii lui Șerban Pavlu, a cărui personaj nu îmi poate fi deloc simpatic. Un deadbeat dad, cu aere de intelectual, care fumează țigaretă electronică, fredonează Pink Floyd pe bicicletă, trântește zeflemitor citate în latină în timp ce pe ceilalți îi numește „boschetari”, „zdrențe”, „viermi”, „ciumpalaci” și alte miticisme... Poate că era necesar ca personajul său să fie „irecuperabil”, pentru ca toată situația din final să atingă acel absurd comic care dă izul aparte al filmului românesc. Până în acel moment, filmul este banal. Deși recunosc că este posibil ca prelungirea expozițiunii să își fi îndeplinit scopul, dar primele 40 de minute nu au fost foarte intrigante.

Nu mi-a plăcut „Toată lumea din familia noastră” mai mult decât primul lungmetraj al lui Radu Jude, „Cea mai fericită fată din lume” (dar ceva mai mult decât filmul pe care Jude nu l-a mai făcut, „Principii de viață”). De asemenea, cred că Jude a încercat un pic cam multe din toate: prea multe poante, nu toate reușite, prea multe insulte, nu toate verosimile (cu cea mai mare indulgență) etc. Nu aș reproșa același lucru primului său film. Totuși, „Toată lumea din familia noastră” merită văzut pentru aceste secvențe hiper(supra?)realiste care fac din ultima jumătate de oră a filmului o adevărată hostage situation, fără cale de ieșire (poate doar una pe măsură de absurdă).

Comedy Cluj 2011: Defendor & Adalbert

Defendor (Peter Stebbings, 2009), filmul care a deschis oficial festivalul de anul acesta, este un indie canadian, cu Woody Harrelson în rolul unui inadaptat social, care se îmbracă în super-erou și atacă diverși interlopi și polițiști corupți, în căutarea arch-nemesis-ului său, Captain Industry. După ”Defendor” au apărut și alte filme pe aceeași temă, inclusiv ”Kick-Ass” (bazat pe un comic, dar totuși) și, mai recent, ”Super”, dar în timp ce acestea mizează pe acțiune și pe estetica de benzi desenate, ”Defendor” e un film foarte bine ancorat în realitate, spre deosebire de eroul său. Comedie neagră, aluzii la clișeele filmelor cu super-eroi, elemente de thriller și dramă televizuală se contopesc într-un produs final care mi-a plăcut filmul mai mult decât mă așteptam. Dar filmul nu ar fi fost nimic fără interpretarea lui Harrelson, care face un personaj foarte ușor de simpatizat, un fel de Forrest Gump justițiar, nu foarte inteligent, dar hotărât să schimbe lumea prin forțele proprii. 

Visul lui Adalbert este singurul film românesc din competiția festivalului (și, cred, singurul film românesc care a fost în competiție la Comedy Cluj). Regizat de Gabriel Achim, filmul stă de fapt pe umerii lui Gabriel Spahiu, care interpretează un angajat al Biroului de Protecția Muncii al unei uzine din Prahova, în anul 1986, a cărui sarcini par să fie realizarea de reconstituiri și documente video. Cu ocazia sărbătoririi a 65 de ani de la înființarea Partidului Comunist, el pregătește și un film mai experimental, intitulat ”Visul lui Adalbert”, tot pe tema siguranței la locul de muncă. Filmul este încă unul dintre acelea care își bate joc de comuniști și ultimul act al filmului este plin de discursuri în bine-cunoscuta limbă de lemn a vechiului regim. Filmul se revendică de la ”Reconstituirea” lui Pintilie și chiar face trimitere aproape directă, dar ”Reconstituirea” nu este filmul cu care să te compari și cred că ”Visul...” pierde mult prin simpla comparație. Singurul punct de interes pe care îl oferă filmul este faptul că este filmat, în marea sa parte, în Super VHS și la un aspect ratio de 1.33, un format care se potrivește cu perioada pe care filmul o evocă și cu pasiunea personajului pentru filme pe casete video. Singurele scene filmate în alt format sunt cele din filmele produse pentru uzină, filmate în Super8 și, posibil, o scenă în care este povestită o întâmplare cu o vulpe, care pare un pic mai HD decât restul filmului. ”Visul lui Adalbert” este un film inegal, dar onest, cu o doză substanțială de umor negru și minimalism tipic pentru filmele românești din ultima vreme, dar care nu depășește nivelul unui film experimental, „de școală”.

RO 2011 - Partea a 5-a: UrsulRO

Ursul

(România, 2011)

Regia și Scenariul: Dan Chișu

Cu: Magda Catone, Claudiu Bleonț, Gabriel Spahiu

Rating: 1.5/5

În ciuda notei foarte mici de mai sus, „Ursul” reprezintă o îmbunătățire față de primul film al lui Dan Chișu de anul trecut, ”WebSiteStory”. Se vrea și o revitalizare a comediei românești, dar e departe de acest scop. Acțiunea filomului se petrece imediat după Revoluție, când o trupă de circari nu și-au mai primit salariile de câteva luni. Noul director al circului găsește o soluție: vinderea ursului bătrân unui neamț. Ceea ce urmează este o lungă cursă de urmărire, în care artiștii de circ se țin după director și partenerul său corupt, care au furat ursul și au plecat cu ei în zone mai rurale/împădurite. 

„Ursul” începe destul de bine, cu portretul unei realități triste și premisa unei povești amuzante care face „haz de necaz”. Însă, după nici 30 de minute, își pierde resursele. Scenariulse pierde în digresiuni, iar când trupa de artiști se desparte pentru a acoperi toate drumurile forestiere, filmul se împrăștie și el. Adevărul este că Dan Chișu nu știe să regizeze. Clișeele sunt din abundență, actorii sunt lăsați în voie, iar nici măcar imaginea semnată de Vivi Drăgan Vasile nu poate salva onoarea lezată a ecranului cinematografic.

Singurul lucru îmbucurător este că „WebSiteStory” și „Ursul” (două filme de altfel diferite) au totuși ceva în comun: Dan Chișu pare fascinat de lumea spectacolului, în special de „periferia” acesteia: stand-up comedians în primul film, artiștii de circ în a doua. Dar un banc bun și o scamatorie nu ajung pentru a face film.