La migliore offerta (Italia, 2013)

La migliore offerta

(Italia, 2013)

Regia: Giuseppe Tornatore

Cu: Geoffrey Rush, Sylvia Hoeks, Jim Sturgess, David Sutherland

Rating: 2.5/5

Este departe de mine gândul de a-l considera pe Tornatore „expirat”, dar trebuie să recunosc cî nu am fost niciodată prea impresionat de opera sa. Mai mult, principalul motiv pentru care m-am gândit că nu ar fi rău să văd acest ultim film al său a fost faptul că muzica filmului este scrisă de Ennio Morricone. Din aceste motive, vestea relativ bună este că imaginile filmului au reușit să-mi distragă atenția de la coloana sonoră, care este mult mai discretă decât filmele precedente ale lui Tornatore (mai ales foarte lacrimogenul „Nuovo Cinema Paradiso”) m-ar fi lăsat să aștept.

„La migliore offerta” începe bine și se menține mult desupra liniei de plutire pentru cel puțin o jumătate din timpul de proiecție. Virgil Oldman (Rush) este un dealer de artă foarte respectat, care locuiește singur și evită pe cât posibil contactul cu alți oameni (iar, în cazul femeilor, le evită chiar și privirile). Alături de un vechi prieten (Donald Sutherland), măsluiește unele dintre licitațiile pe care le conduce, pentru a intra în posesia unor tablouri foarte valoroase (toate portrete feminine), pe care le ține ascunse de ochii lumii, într-o încăpere secretă a apartamentului său. Liniștea asumată a existenței sale este ruptă odată ce este angajat ca evaluator de Claire Ibbetson, o tânără moștenitoare, care suferă de agorafobie și nu părăsește locuința părinților săi recent decedați. Nici măcar lui Virgil - față de care se atașează destul de repede - nu îi este permis (inițial) să o vadă la față, adresându-i-se doar dintr-o cameră ascunsă în pereții vilei care urmează a fi golită de obiectele de valoare. Cele mai bune secvențe ale filmului, de o stranie teatralitate, dar în același timp foarte intense, sunt cele în care Geoffrey Rush face un adevărat one-man-show, răstindu-se la peretele pictat în spatele căruia se ascunde misterioasa femeie, sau ascunzându-se la rândul său în spatele unei statui pentru a o spiona pe aceasta când ea se crede singură în casă. 

Totul se scufundă, din păcate, odată ce relația dintre Virgil și Claire devine focus-ul principal al acțiunii. Scenele dintre cei doi - care se cunosc până la urmă față-în-față - sunt destul de repetitive (certuri din nimicuri urmate de împăcări plângăcioase), tratate adeseori destul de stângaci (mai ales probele de rochii și machiaj sunt niște secvențe foarte neinspirate). Pe măsură ce cei doi petrec mai mult timp împreună, devine din ce în ce mai evident că filmul se va îndrepta spre deznodământul pe care îl poate ghici orice spectator cât de cât atent încă din primele 5 minute. Din păcate, problema este că, în „vâltoarea dragostei”, personajul lui Rush își pierde toată consistența. Penibilul îndrăgostit din ultimul act nu mai are nimic din tipicarul mizantrop, germofob, potențial pervers și voyeur de la început. Iar uriașa metaforă de la centrul filmului - atât Claire cât și picturile adorate ale lui Virgil „locuiesc” în camere secrete - își pierde sensul. Și la ce bun mai este atunci automatonul pe care personajul lui Jim Sturgess îl reconstruiește, decât să reprezinte perfecțiunea complotului care este îndreptat împotriva personajului principal? Pentru că nu face decât să scoată la iveale uriașele plot-hole-uri și imposibilitatea ducerii la bun sfârșit a unui asemenea plan.

Sigur, acum, aș putea fi acuzat de ipocrizie sau ignoranță, pentru că nu sesizez posibilele trucuri hitchcock-iene pe care Tornatore le pune în mișcare. Ei bine, „La migliore offerta” nu este mai aproape de Hitchcock decât este de un giallo banal (ambele rute ar fi fost preferabile, în cazul dat). Filmul este construit pe șablonul lui ”Vertigo”, complet cu secvențe à la Pygmalion, dar doar până la un anumit punct. Acolo unde Hitch ne surprinde și își întoarce armele psihologice și asupra personajul feminin - manipulatoare, manipulată și victimă în același timp - Tornatore lâncezește în depresia lipsită de sens a personajului lui Geoffrey Rush. De ce ar mai trebui să ne intereseze ce s-a întâmplat cu Claire sau care sunt motivațiile sale pentru ce a făcut? Fuck that! ne spune Tornatore și face din ceea ce ar fi putut fi personajul central al dramei sale un simplu obiect, un punct focal pentru privirea masculină a interpretului rolului „principal”. „La migliore offerta” este frumos filmat, dar este inconsistent, derivative și superficial. 

Green Lantern (SUA, 2011)

Green Lantern

(SUA, 2011)

Regia: Martin Campbell

Cu: Ryan Reynold, Blake Lively, Peter Sarsgaard, Tim Robbins.

Rating: 2.5/5

Am vrut să văd acest film din două motive. În primul rând, un nou super-erou din familia DC Comics e destul de rar - practic, doar Batman a fost „exploatat” cu adevărat în ultimii douăzeci de ani. În al doilea rând, am încredere în regizorul filmului, Martin Campbell, care a debutat cu filme britanice sleazy în anii '70 (precum ”The Sex Thief” sau ”Eskimo Nell”), dar odată ce a ajuns la Hollywood a fost angajat să re-starteze (cu succes!) de două ori franciza James Bond (”GoldenEye” și ”Casino Royale”), între timp realizând și alte film care îmi plac în diferite grade (”Vertical Limit” și mai ales ”The Mask of Zorro”).

Din nefericire, ”Green Lantern” nu este unul dintre eforturile cele mai reușite ale lui Campbell și a reprezentat și unul dintre cele mai serioase eșecuri de box-office pentru un blockbuster din ultimii ani, așa că nu cred că o să avem parte de o continuare prea curând. Pe scurt, filmul are în prim-plan un pilot de vânătoare (Ryan Reynolds), care este ales de un grup select de extratereștrii neînfricați să fie unul dintre protectorii Universului. Primește un inel și o lanternă, după care este lăsat să-l înfrunte singur pe Parallax, care este descris ca o „entitate compusă din Frică pură”. Mai există și o fată, un prieten-cel-mai-bun, un simulacru de intrigă politică și, în esență, filmul bifează clișeele genului, respectând destul de strict formula. Filmul cu care se înrudește cel mai mult din câte îmi pot da eu seama este Fantastic Four: Rise of the Silver Surfer.

Estetica filmului mizează pe originea sa „desenată”. CGI-ul este folosit pentru a crea lumi extraterestre și dușmani nepământești, dar și costumele „cu personalitate” ale Lanternelor Verzi. Campbell mizează mult pe culori și pe efecte speciale, astfel încât filmul - chiar dacă nu are un ritm prea bun și povestea nu pare să aibă miză - este, totuși, plăcut la ochi, chiar și în 3D (care nu ajută cu nimic, din punctul meu de vedere, dar nici nu încurcă prea tare, de data aceasta). „Green Lantern” este cu un pas-doi mai jos decât ”Thor”, cu care are anumite asemănări și arată mai bine în 3D, dar îi lipsește umorul, povestea și prestația actoricească. Tim Robbins apare într-un rol secundar pe care îl execută fără probleme, Mark Strong este prezent ca în mai toate blockbuster-ele recente, iar Geoffrey Rush face un pic de voice-acting. Cel mai bun rol este al lui Peter Sarsgaard, ca Hector Hammond, un antagonist uman infectat de Parallax, iar interpretul rolului titular, Ryan Reynolds, nu se ridică la nivelul de leading man într-un astfel de film. Nu e numai vina lui. Chiar dacă eu consider că are un deficit de carismă și un deficit de talent, aceste lucruri pot fi compensate de un scenariu mai bun și o punere în scenă mai inteligentă. ”Green Lantern” este, însă, doar o colecție de abdomene strălucitoare și artificii. Ceea ce poate fi satisfăcător, pentru că, evident, nu a existat ambiția de a fi mai mult de atât.

Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides (SUA, 2011)

Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides

(SUA, 2011)

Regia: Rob Marshall

Cu: Johnny Depp, Geoffrey Rush, Penelope Cruz, Ian McShane

Rating: 1.5/5

Sincer să fiu, am dat această franciză drept decedată odată cu ”At World's End”, dar nu a fost o surpriză pentru mine faptul că a apărut și această a patra parte. Iar faptul că au schimbat regizorul și o parte din distribuție nu este de ajuns pentru a (re)aduce un pic de clasă și calitate ”Piraților din Caraibe”. Sinopsis-ul nici nu merită povestit: este deja cunoscut din trailere și, oricum, filmul este mai mult o enumerare de scene decât o povestire, cu cât mai multe elemente bifate: Jack Sparrow, Barbossa, Black Beard, Penelope, sirene etc. Cam așa se și derulează filmul. Actorii își fac intrarea pe rând, apoi dispar o perioadă, după care reapar la intervale potrivite pentru ca publicul să nu uite de ei, mai o scenă de acțiune (prost regizată), mai un pic de magie neagră, mai un efect special și tot așa... 

POTC 4 este în 3D, care este cu adevărat inutil, mai mult de jumătate din film petrecându-se fie noaptea, fie în încăperi prost luminate. Cu excepția a două-trei momente la lumina lumânării în care Sparrow și ceilalți pirați par să fie într-o pictură de Rembrandt și a săbiilor sau mâinilor întinse înspre ecran, 3D-ul este absolut fără sens. În rest, actorii sunt lăsați să facă cam ce vor, iar Rush, McShane și Depp au ocazia să facă fiecare câteva glume, ca să nu simțim că ne uităm în gol ca proștii. Singura plăcere pe care ”Pirații...” o mai au la partea a treia este tot muzica lui Hanz Zimmer, singurul element care imprimă un simț al aventurii unei francize răsuflate. 

The King's Speech (UK/Australia/SUA, 2010)

The King's Speech

(UK/Australia/SUA, 2010)

Regia: Tom Hooper

Cu: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter, Guy Pearce, Timothy Spall, Michael Gambon

Rating: 3.5/5

”The King's Speech” a fost omniprezent în ultima vreme. Cele câteva clipuri și trailere au invadat internetul și televiziunile, actorii au apărut la talk-show-uri, iar toată lumea a aflat povestea regelui englez și a actorașului care l-a vindecat de bâlbâială în anii care vesteau cel de-al doilea război mondial. ”The King's Speech” este o producție de prestigiu, gândită, realizată și promovată pentru câștigarea a cât mai multe premii, vizându-l în final, de fapt, doar pe cel mare și auriu - Oscar-ul pentru Cel Mai Bun Film al Anului. Obiectiv pe care, probabil, și-l va îndeplini în ceva mai puțin de 36 de ore. În continuare, voi vorbi despre film în jurul a câtorva teme. Părerile vor fi uneori contradictorii și nu vor ajunge la nicio concluzie. Dar va fi o încercare de a deconstrui și de a oferi sens unui film ușor, pe care, conform reclamei, trebuie să „îl simți”.

Criticile aduse

Îmi permit să nu fiu de acord cu o serie de critici care au fost aduse filmului. În primul rând, nu sunt de acord că George VI este prezentat ca un reper înalt de cel mai înalt rang, care trece cu stoicism peste defectul de vorbire. Din contră, el este prezentat ca un fumător înrăit, iute la mânie, puternic complexat de statutul său în ierarhia familie și copilăria tulburată, slab de înger (deși curajos când este chiar nevoie să fie) etc. Mai mult, este un rege care nu are nicio putere, dar este la mila „supușilor”, care pot să se întoarcă oricând împotriva lor și pe care trebuie să-i mulțumească cu orice preț prin prestația sa în toate aspectele vieții. O sarcină foarte dificilă pentru o marionetă bâlbâită. În rest, cred că, deși obiecțiile sunt valide, se poate trece cu ușurință peste neadevărurile și exagerările istorice. Nu este singurul exemplu de film de Oscar care se joacă cu evenimentele adevărate.

Povestea unor actori

Îmi permit, de asemenea, cu riscul de a-i contrazice pe cei care au colaborat la acest film (inclusiv scenaristul David Seidler, regizorul Tom Hooper și parada de actori înzestrați care dau viață personajelor mai mult sau mai puțin idealizate) să nu fiu de acord cu tema filmului. Așa cum îl văd eu, ”The King's Speech” nu este un film despre un rege bâlbâit și nici despre prietenia dintre doi oameni. Sigur mă înșel, dar consider că acest film ar fi mult mai bun dacă îl privim din perspectiva că ar fi un film despre formarea și prestația actoricească. Michael Gambon, sublim ca George V, care stă să dea colțul, îi spune fiului său că monarhi sunt, acum, reduși la josnica meserie de actori. Ei trebuie să dea un performance pentru popor, vorbindu-le la radio și vânzându-le piesa fericirii națiunii. Terapeutul este un actor ratat, care are încă ambiții de a juca în trupe de amatori. Iar primul discurs pe care regele reușește să îl citească, în cabinetul „prietenului” său, este monologul lui Hamlet. Mai sunt și alte metafore mai mult sau mai puțin voite și mai mult sau mai puțin mascate, dar cred că aici este cheia filmului. De ce nu? ”The King's Speech” vorbește despre meseria de actor. Asta ar explica și distribuția de mare calibru. Oricum, Firth, Rush, Bonham Carter (Burton), Pearce, Gambon și Claire Bloom sunt extraordinari și, dacă ar fi destule statuete aurite, le-ar merita pe toate. 

Realizare tehnică

Am fost surprins de calitatea acestui film. Mă așteptam, poate, la o producțieceva mai convențională, mai teatrală sau mai de miniserie TV. În schimb, filmul este lucrat artistic, cinematografic (fără îndoială, pentru a suplini un scenariu totuși schematic). Mixajul sonor impresionează încă din primele secvențe, când bâlbâiala protagonistului este accentuată de ecourile și reverberațiile produse de microfoanele și difuzoarele vremii. Muzica lui Alexandre Desplat, precum și a altor compozitori din alte vremuri, crează o atmosferă epică, majestoasă în jurul personajelor. Cât despre imagine, cred că aici s-a făcut un exces. Sigur, schema de culori este superbă, compozițiile sunt reușite și cu ajutorul montajului aproape fiecare scenă primește un ritm propriu, dar Danny Cohen cred că exagerează cu unghiurile largi, care distorsionează adesea fețele personajelor și încăperile în momente lipsite de tensiune inerentă sau care nu necesită un adaos de suspans sau o optică modificată. Acest lucru nu este valabil pentru câteva scene foarte reușite, precum cea din deschidere sau prima întâlnire dintre cei George VI și Lionel Logue, în care distanța care îi separă (atât la propriu cât și la figurat) este accentuată prin unghiurile alese și montajul alternativ al cadrelor cu cei doi.  De asemenea, există câteva planuri mai abstracte (raccourci-uri, overhead shot-uri în Westminster Abbey sau alte locații cu o personalitate puternică) care nu mi s-au părut la locul lor în acest film.

Clișee

Precum orice film care are un Oscar asigurat, și ”The King's Speech” păcătuiește prin personaje schematice, întâlniri „norocoase”, replici siropoase (pe care probabil le-ați văzut în toate trailerele) etc. În plus, există câteva situații de-a dreptul naive (ca să nu spun ridicole), pe care nu vreau să le înșir, în special pentru că multe dintre ele sunt și spoilere. Oricum, pe parcursul filmului, care acoperă, totuși, câțiva ani din viața personajelor, Georgr VI și Logue se ceartă și se împacă de mai multe ori, încât orice ceartă nouă devine redundantă și nu ne surprinde niciodată când se împacă. Și filmul mai are o problemă, care cred că intră tot la această categorie: în prima jumătate, demarează greu (intrigi, probleme cu Edward VIII, Bertie și Logue se ceartă), iar în a doua jumătate parcă se termină de mai multe ori. Sigur, finalul adevărat este anunțat din timp, odată cu partea a doua din Simfonia a VII-a a lui Beethoven, dar dacă filmul s-ar fi terminat mai devreme (odată cu abdicarea fratelui sau cu încoronarea), nu am fi observat diferența.

De ce ar trebui să câștige Oscar-ul?

”The King's Speech” nu merită acest premiu. Nu într-un an în care contracandidații săi sunt ”The Social Network”, ”Black Swan” sau ”Toy Story 3”. Dar, fiindcă Oscar-urile sunt politice, ar fi un gest de prietenie trans-atlantică și, nu în ultimul rând, ar valida munca depusă de o instituție a statului britanic, UK Film Council, care a fost desființată în decursul anului trecut. În afară de ”The King's Speech”, UKFC a finanțat (cu fonduri ale Loteriei Naționale) o serie de filme extraordinare, printre care câteva dintre filmele mele preferate din ultimul deceniu: ”Man on Wire”, ”Red Road” și ”Fish Tank”, ”Touching the Void” etc. Este păcat că acest organism nu mai există. Cu toate acuzele de nepotism, filmele de mai sus (alături de alte zeci) sunt dovada că UKFC știa în ce bagă banii publicului. Sigur, criza economică e în toată lumea și toți încearcă să facă economii, dar când te uiți unele dintre producțiile CNC-ului nostru... te bâlbâi, nu altceva!

Comedy Cluj - Ziua a 9-a

Ziua a opta a fost „goală”...

Hula girls (Japonia, 2006)

Regia: Sang-il Lee

Cu: Yasuko Matsuyuki, Etsushi Toyokawa, Yû Aoi

Rating: 2/5

O comunitate minieră din Japonia anilor '60 urmează să fie lovită de închiderea minelor. O variantă pentru supraviețuirea comunității este un ambițios proiect gen spa cu tematică hawaiiană. Pentru ca totul să funcționeze, mai multe fete și tinere femei din orășel trebuie să devină o trupă de dansatoare hula adevărate. Este un film plăcut la ochi, dar, din păcate, urmează un pattern destul de enervant: oamenii pleacă, după care se întorc, se supără, după care se împacă, renunță, apoi se răzgândesc etc. Scenariul este închis în astfel de cercuri până devine răsuflat. În plus, lipsește viziunea regizorală și montajul este neinspirat (secvențele care ar putea să impresioneze sunt tăiate la fiecare 2 secunde, apar ralenti-uri inutile, încât provoacă mai degrabă plictiseală decât orice altceva).

Tiramisu (Olanda, 2008)

Regia: Paula van der Oest

Cu: Anneke Blok, Jacob Derwig, Rifka Lodeizen, Gijs Scholten van Aschat

Rating: 3/5

Un contabil ușor timid și tipicar trebuie să reorganizeze finanțele unei actrițe de teatru între două vârste, care trebuie să-și pună în ordine mai degrabă viața personale. Chiar dacă la centrul filmului sunt câteva relații care dau impresia că pot oricând deveni amoroase și chiar dacă sunt destule momente comice, ”Tiramisu” nu este o comedie romantică. Mai degrabă este o tragi-comedie despre o criză a vârstei de mijloc, despre luarea lucrurilor de la zero, despre acceptarea trecutului și moving on. În centrul său sunt cei doi actori, Anneke Blok (care a și primit premiul de interpretare feminină în această seară) și Jacob Derwig, care își joacă rolurile cu dăruire și naturalețe. Sigur, nu este vorba de vreo capodoperă, dar este un film coerent, punctează momentele pe care le așteptăm de la el și este, în general, bine făcut. Iar mie mi-a plăcut și cum este filmat, cu camera în mână, dar discret, nu un shaky-cam obositor și pretențios (să nu se înțeleagă de aici că unele filme nu arată bine mai „zgâlțâite”, doar că în cazul unei povești „de interior”, intime, precum ”Tiramisu” ar fi fost nepotrivit).

----------------------

Și, în fine, prin mijloace non-festivaliere, am reușit să văd și filmul din Competiție pe care l-am ratat la ultima sa proiecție acum câteva zile și care s-a nimerit să fie chiar câștigătorul trofeului ”Comedy”:

Bran Nue Dae (Australia, 2009)

Regia: Rachel Perkins

Cu: Rocky McKenzie, Ernie Dingo, 'Missy' Higgins, Geoffrey Rush

Rating: 2/5

Încă un musical, de data aceasta despre un aborigen care fuge de la școala unde se pregătea să devină preot, pentru a se întoarce în orășelul său să o cucerească pe fata visurilor sale. Inițial, mi s-a părut interesant și plin de viață. Cu siguranță, există o tenacitate în ușurința cu care filmul trece de la registrul comic la muzică și dans, la un ton mai mistic sau unul mai nostalgic. Însă, pe măsură ce se acumulează personaje mai mult sau mai puțin (mai degrabă mai puțin) simpatice și „evenimente neprevăzute”, filmul își pierde verva și devine foarte greu de urmărit. Momentel bune care mai apar par rupte de restul filmului (precum un cântec care este în același timp incantație și vis redat destul de elegant în stil videoclip). Prezența lui Geoffrey Rush nu aduce mult în economia filmului, chiar din contră, dăunează, prin excesul de joc. Sunt mult mai reușite interpretările necunoscuților Rocky McKenzie (în rolul principal, al teenager-ului aborigen Willie), Ernie Dingo (unchiul/tatăl acestuia) și frumoasa 'Missy' Higgins (care i-a căzut cu tronc lui Willie). Jocul lor pare mai simplu, dar este mai sincer, au un limbaj al corpului foarte expresiv și mai cântă și bine.