Saturday, July 31, 2010

Les herbes folles (Franța/Ialia, 2009)

Les herbes folles
(Franța/Italia, 2009)


Regia: Alain Resnais
Cu: André Dussolier, Sabine Azéma

Rating: 4.5/5

Unei femei i se fură poșeta după ce și-a cumpărat o pereche nouă de pantofi. Mai târziu, un bărbat (de vreo 50 de ani, cărunt, ochi deschiși...) găsește portofelul aruncat în parcarea unui complex comercial. Aceste două momente, aparent neînsemnate, sunt motorul unei stranii povești care pare, pe rând și în același timp, thriller, comedie și poveste de dragoste.

„Les herbes folles”/„Ierburi sălbatice” este ultimul film al lui Alain Resnais, cunoscut pentru filmele sale „radicale” din anii '50-'70: „Hiroshima, dragostea mea”, „Anul trecut la Marienbad”, „Muriel” sau „Providence”. La 88 de ani câți are acum, cineastul își păstrează apetitul pentru jocul cinematografic, pentru inovație, pentru crearea unor imagini extraordinare, chiar dacă filmele sale nu o să mai dea lumea peste cap așa cum au făcut-o mai demult...

În primul rând, personajele (și motivațiile acestora) sunt greu de explicat. Bărbatul - Georges Palet - pare, la început, un om calculat, precis, apoi - prin intermediul voice-off-ului și a unor răbufniri neașteptate - îl suspectăm nebun, obsedat, poate cu un trecut criminal (se întreabă de două ori dacă să omoare sau nu pe cineva). Pare când decis să-și urmeze gândurile, când speriat de ele. Apoi, aflăm că are o soție care îl iubește, o familie, chiar și nepoți și că este un bun gospodar. Dar după aceea, vine beat acasă, iar nevasta sugerează că ar avea mai multe amante. La fel de enigmatice - deși ni se oferă multe indicii - sunt și celelalte persoanaje. Pur și simplu, nu putem știi niciodată ce ascund aceste personaje, ce le face să-și schimbe părerile și atitudinile de la un moment la altul, ce își doresc, ce le lipsește... Aceleași „găuri” se găsesc și la nivelul scenariului, care ascunde scene, întrerupe replici. Astfel, filmul cade într-un fel de delir al formei libere, inspirate de sursa litereară căruia i se datorează. Bănuiesc că pe multă lume ar găsi acest stil confuz sau pretențios. Dar este un joc extraordinar de captivant și formează un cadru perfect pentru efecte comice sau surprinzătoare.


Resnais lucrează cu câteva culori de bază: verdele este sugerat încă din titlu și apare des: de la imaginile ierburilor care cresc printre crăpăturile din asfalt la lumina veiozei din biroul lui Georges. Verdele pare să sugereze astfel coruperea bunelor intenții. Opus lui găsim roșul, omniprezent și el, de la diferite obiecte de îmbrăcăminte la părul vălvoi al Margueritei (femeia) și portofelul pierdut de acesta. El pare să sugereze atât dorința și intriga, cât și fascinația cinema-ului (sigla unui cinematograf apare într-un roșu puternic). O altă opoziție de culori este lumina caldă galben-portocalie și un albastru deschis liniștitor, întâlnită atât în diferite scene nocturne sau de interior, cât și la sfârșit, când protagoniștii se află într-un avion, plutind între cerul albastru și câmpurile acoperite nu numai de ierburi verzi, dar și de culturi de rapiță.

Mișcările de aparat sunt fluide. Deseori, Resnais (ajutat de operatorul Eric Gautier) începe un cadru privind de sus, apoi coborând la nivelul personajelor. Dar el filmează și la nivelul solului (în deschidere, mai ales) sau alunecând de-a lungul decorului în lungi travelling-uri. Uneori, tranzițiile se realizează într-un singur cadru, fără tăieturi, ca de exemplu în scena pregătirii mesei în familie, în care se modifică nu numai decorul, ci și momentul zilei. Este impresionant ce pot să facă Gautier și Resnais cu luminile de studio, atât în scenele de interior, cât și în decorul urban.

Bazat pe un roman de Christian Gailly, „Les herbes folles” a câștigat un Premiu special de excelență al juriului la Cannes anul trecut și a fost declarat de revista „Cahiers du cinema” cel mai bun film al anului 2009.

6 comments:

Bogdan said...

Mi e mi s-a părut că Resnais a descoperit 100% plăcerea de a se juca, cu filmul ăsta. Ce m-a frapat pe mine a fost că omul ăsta, în ciuda vârstei pe care o are, este mai tonic şi mai ludic ca oricând. Şi cu un umor fin - miezul nu ştiu dacă se regăseşte în romanul laui Gailly (nu l-am citit) dar pe care, oricum, l-a transpus superb.

Victor said...

Sunt complet de acord. Cat despre roman, nici eu nu l-am citit (as vrea sa-l citesc!), dar se pare ca Resnais a fost foarte fidel sursei, de unde a preluat structura filmului, dialogurile si naratiunea. Asa se explica si de ce nu aflam prea multe despre trecutul lui Palet... pentru ca si romanul pastreaza misterul.

Silviu said...

Nimic despre sfarsit?

Victor said...

Buna intrebare... Cel mai mult imi place ca exista 2 sfarsituri: unul fake, hollywood-ian, in care se saruta pe pasarela si incepe fanfara 20th Century Fox; si al doilea, care e enigmatic si tipic pentru Resnais.

Se pare ca lucrurile sunt mai clare in romanul dupa care e bazat
filmul. Un tractorist observa avionul in deriva, dupa care apar sotia si fetita sa, care spune replica finala. Imi place ca finalul nu este deloc clar in aceasta privinta si imi plac si mai mult ca intre imaginile cu tractoristul si final sunt inserate imagini cu natura neprimitoare (tot felul de roci si chestii), ca un plonjon in lumea de dincolo... Dupa care viata continua ca de obicei...

Cum ti-a placut filmul?

DarthVader said...

Mi-a placut filmul, poate pentru ca era un moment potrivit sau pentru ca mi-a adus aminte de o perioada cand ma uitam la foarte multe filme de-astea. Ummmm, cam totul tine de felul in care e jucat, filmat, adica nu are cine stie ce poveste, dar nu m-am plictisit deloc. Si cred ca as putea sa-l revad.

Iar ultima linie cu siguranta face referire la faptul ca s-au reincarnat toti in animale. Check it out:
"When I'm a cat, will I get to eat cat munchies?"
Cu siguranta!

Victor said...

:)) Sa stii ca nu e exclus sa fie ceva budism in spatele filmului!

Da' ai mare dreptate, si mie imi aduce aminte de ce filme vedeam acum multa vreme... Good times, Lord Vader!