The Congress (Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

The Congress

(Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

Regia: Ari Folman

Cu: Robin Wright, Harvey Keitel, Danny Huston, Kodi Smit-McPhee, John Hamm, Paul Giamatti

Rating: 4.5/5

”The Congress” este un film pe care îmi este ușor să îl ador. Este compus din atâtea elemente care mă atrag încât nu cred că voi reuși să le enumăr pe toate în acest scurt post. Dar fiindcă trebuie să încep de undeva, cel mai potrivit este să încep cu regizorul - israelianul Ari Folman, realizatorul unuia dintre filmele mele preferate ale noului mileniu, documentarul animat ”Waltz with Bashir”. Apoi, ar fi distribuția, care include doi actori excelenți pe care îi vedem mult prea rar în ultima vreme (cel puțin pe marele ecran), Robin Wright și Harvey Keitel, dar și pe Paul Giamatti, pe care l-am văzut în trei filme doar de când a început 2014 (cel de față, 12 Years a Slave și Saving Mr. Banks). Dar cu siguranță cel mai apetisant aspect al filmului este melanjul de genuri, stiluri și teme abordate, respectând în același timp tradiția science-fiction, cea a animației de autor, dar și croindu-și o cale proprie, pe care nu a mai umblat nimeni până acum.

Prima parte a filmului, live action, este un lung prolog (vreo 40 de minute, cred) care se petrece în viitorul nu foarte îndepărtat. Filmul se deschide cu un prim-plan devastator, în care actrița Robin Wright (jucându-se pe ea însăși) primește de la impresarul său (Keitel) vestea că urmează să i se facă ultima ofertă pe care o va primi ca actriță. Este vorba despre digitalizarea ei - Robin va fi scanată din cap până în picioare, toate emoțiile i se vor înregistra într-un computer, care va asambla apoi o Robin Wright virtuală pe care studiourile o vor putea folosi pentru orice proiect își doresc, ocolind astfel capriciile „originalului”. Motivele pentru care ea acceptă acest lucru sunt multiple, dar factorul hotărâtor este că vrea să își dedice timpul fiului său, Aaron, care își pierde treptat văzul și auzul. A doua parte a filmului, mai amplă, bazată pe o nuvelă de Stanislaw Lem, este animată și reprezintă o superbă narațiune SF, mult prea complexă pentru a putea fi povestită. Cu această ocazia, Folman dă testul talentului și imaginației, pe care îl trece cu brio.

O mare parte din ceea ce se întâmplă în ”The Congress” vorbește de viitorul cinematografiei (și, în sens mai larg, despre viitorul artei și al experiențelor senzoriale). Această temă este enunțată încă din primele scene, în care doctorul lui Aaron face o analogie între modul în care acesta vede lumea cu modul în care, în viitor, oamenii vor fi capabili să-și construiască propriile „filme”. În a doua parte a filmului, această ideea își găsește o reprezentare de-a dreptul grotească - nu doar că toți marii actori ai prezentului au fost digitalizați, dar cu ajutorul unor chimicale, oamenii își alterează percepțiile și ajung să trăiască într-o lume fantastică, în care pot fi tot ce își doresc, luând parte la ceea ce este denumit, spot-on!, „petrecerea chimică”. Pe parcurs, sunt posibile o grămadă de asocieri cinematografice. Dincolo de evidentele trimiteri la Kubrick (până și din Barry Lyndon este împrumutat un trio de Schubert) și alte filme din canonul SF (Solaris, Blade Runner etc.), trebuie menționate două filme ceva mai recente, ”S1m0ne” (regia Andrew Niccol), în care regizorul Al Pacino regiza o actriță virtuală și ”Antiviral”, debutul lui Brandon Cronenberg, care examinează posibilul viitor sumbru al obsesiei pe care o avem cu viața privată a celebrităților. 

În tot acest vârtej al imaginilor, în timp ce încercăm să descifrăm ce se întâmplă și ce înseamnă tot ceea ce vedem, este uimitor cum Robin Wright (animată sau nu) reușește să ne atragă privirile. De la primul cadru, până la ultima secvență, în care aceasta retrăiește viața prin ochii fiului său, ceea ce se menține constant în această fantezie perversă este fascinația pe care ne-o provoacă acest personaj și dragostea pe care i-o poartă fiului său. Atât rolul, cât și interpretarea lui Wright confundă realitatea cu ficțiunea. Și nu se poate nega faptul că ea se expune în momentele în care vorbește despre o carieră ratată, despre o viață de familie tulburată și despre perspective neclare ale viitorului. Secvența scanării, superbă din toate punctele de vedere, este devastatoare pentru că pare reală. Chiar dacă Robin Wright nu este deloc atât de has been - tocmai a câștigat un Glob de Aur pentru ”House of Cards”, serial distribuit pe Internet (anticipând astfel și alte schimbări în obiceiurile publicului de cinema), în care îi dă replica lui Kevin Spacey. Mi-ar plăcea să o văd primind ceva statuete și pentru ”The Congress”, dar acest lucru nu o să se întâmple...

Condamnat la viață (România/Germania/Belgia, 2013)

Condamnat la viață

(România/Germania/Belgia, 2013)

Regia: Bogdan Dreyer

Cu: Gérard Depardieu, Harvey Keitel, Bodgan Iancu, Laura Morante

Rating: 1/5

”Condamnat la viață” AKA ”A Farewell to Fools” este a doua adaptarea după nuvela lui Titus Popovici „Moartea lui Ipu”, ecranizată anterior în 1972 de Sergiu Nicolaescu cu titlul „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”. Pentru că acesta nu va fi un articol comparativ, nu am să insist prea mult asupra filmului original. Ajunge, cred, să spunem că a fost o operă de semi-propagandă, care a fost însă salvată pentru posteritate de minima eficiență de storyteller pe care Sergiu Nicolaescu o avea la acea vreme. Dar totuși, parcă nu înțeleg de ce se găsește din nou pe ecran aceeași poveste, după 40 de ani. Premisa a rămas aceeași, cu o ușoară schimbare pentru a-l acomoda pe Gérard Depardieu: nebunul satului este și un soldat francez care și-a pierdut memoria în Primul Război Mondial. Ce căuta el pe atunci în partea noastră de Europă nu e foarte clar, însă.

Deși majoritatea actorilor din distribuție sunt români, filmul este vorbit într-o engleză stâlcită. Explicația stă ân faptul că ”A Farewell to Fools” face parte dintr-o tagmă de filme care păcălesc publicul (și diverse grupuri de finanțare) să creadă că, dacă o peliculă este vorbită în engleză, atunci sigur va avea expunerea mondială pe care o are un film american. Mai mult, realizatorii au de obicei prezumția ca doar dacă găsesc niște locații pitorești (Peleș, Sighișoara etc.) și îmbracă actorii în costume frumoase, de epoca, atunci vor putea să recreeze look-ul epicelor adaptări literare de la Hollywood. Cel mai notoriu exemplu este ”Eva” (regia Adrian Popovici), însă nici filmul lui Bogdan Dreyer (not his real name) nu este prejos (sau mai presus, de fapt...) Un montaj amatoricesc, o muzică de inspirație balcanică care se potrivește ca nuca în perete, caracterizări extraordinar de subțiri, accente neverosimile - acestea sunt caracteristicile acestei încercări semi-docte de a face cinema pentru marele public. Harvey Keitel face probabil cel mai slab rol din carieră. Gérard Depardieu, însă, pare să se simtă în largul său în acest rol de idiot, iar - în lumina evenimentelor recente din viața sa - secvențele în care soldatul francez amnezic pe care îl interpretează joacă rolul țarului Rusiei sunt singurele care au o oarecare (și neintenționată) incisivitate politică.

Moonrise Kingdom (SUA, 2012)

Moonrise Kingdom

(SUA, 2012)

Regia: Wes Anderson

Cu: Jared Gilman, Kara Hayward, Bruce Willis, Edward Norton, Frances McDormand, Bill Murray, Tilda Swinton, Harvey Keitel, Jason Schwartzman

Rating: 4/5

Nu sunt un prea mare fan al lui Wes Anderson. Îmi place ”Rushmore”, dar restul filmelor sale au părut să fie din ce în ce mai auto-indulgente, lâncezind într-un fel de detașare ironică, devenită marca de stil a regizorului. ”The Fantastic Mr. Fox” a fost o parțială revenire în formă, probabil și datorită faptului că animația i-a oferit o oarecare libertate lui Anderson și ocazia de a redescoperi magia unui cinema viu și dinamic. ”Moonrise Kingdom” seamănă mai degrabă cu acest film animat, decât cu restul creațiilor sale. Trupa de cercetași strecurându-se prin întuneric, cu căciulile de blană pe cap, pentru a-și pune în aplicare planul, ne amintește de trupa de vulpi și rozătoare care îi păcălesc pe cei trei industriași din ”The Fantastic Mr. Fox”, iar secvențele de acțiune sunt și ele foarte cartoony, Anderson chiar integrând un pic de animație în filmul său (barajul care se rupe, de exemplu).

În rolurile principale, a doi foarte tineri îndrăgostiți care fug de acasă pentru a avea o aventură, avem două interpretări destul de bune făcute de Jared Gilman și Kara Hayward. Aparent, ei sunt prototipuri Anderson-iene: băiatul inteligent, priceput la toate și fata la fel de inteligentă, dar 100% blazată. Însă cred că motivul pentru care mi-au plăcut caracterizările celor doi mai mult decât ale omologilor interpretați, printre alții, de Ben Stiller sau Gwyneth Paltrow, este că cei doi par să fugă și de aceste clișee pe care Anderson le tot propune. Iar, pe parcurs, Gilman se dovedește a nu fi deloc precoce pentru vârsta lui, iar Hayward ne tratează chiar cu câteva zâmbete. Iar în celelalte roluri, avem o pleiadă de mari actori jucând reținut, personaje lipsite de glamour, unii dintre ei împotriva tipologiilor pe care le-au cultivat decenii la rând: Bruce Willis este un trist polițist rural, rutinat (deși are un scurt moment ”Die Hard” la sfârșit), Frances McDormand și Bill Murray sunt un cuplu de avocați într-o relație searbădă, iar Edward Norton este un Scout master care nu pare a avea mai multă minte decât micii săi elevi. 

Unul dintre lucrurile pe care nu i le-aș putea reproșa lui Wes Anderson este că nu are o vastă cultură muzicală. Filmele sale anterioare ne-au tratat cu numeroase reprise-uri ale unor melodii de Rolling Stones, câteva John Lennon-uri, un șansonetist francez ocazional, a „furat” muzică din filmele lui Satyajit Ray, iar în sfera clasică i-a ales pe Beethoven, Debussy sau George Enescu. În ”Moonrise Kingdom”, o mare parte din fondul sonor este dedicat lui Benjamin Britten și în special două opere de-ale sale sunt mai mult decât un simplu fond sonor: ”The Young Person's Guide to the Orchestra”, care deschide și închide filmul și ”Noye's Fludde”, o operă concepută pentru a fi interpretată de amatori/copii, care prevestește potopul din finalul filmului. La fel ca și aceste bucăți, ”Moonrise Kingdom” se adresează nu doar publicului matur sau fanilor, ci și unui public tânăr, spunând această poveste pentru copii, care nu este deloc copilăroasă, dar în niciun caz serioasă. Foarte importantă este și treaba pe care o face compozitorul „delegat” al filmului, extraordinarul Alexandre Desplat, a cărui muzică va fi „descompusă” de către unul dintre copii, pe genericul de final al filmului, în maniera lui Young Person's Guide...

Și, apropo, ”Moonrise Kingdom” arată grozav. Filmat aproape în totalitate în aer liber, deja se demarcă de celelalte filme ale lui Anderson, unde predominau interioarele surprinse în compoziții de o precizie aproape matematică (sincer, acest aspect nu mă deranja atât de mult și regăsim destul de multe exemple și în filmul de față). Dar dincolo de noutatea aspectului vizual, se simte că Anderson spune această poveste cu mai multă căldură - pare să fie mai fascinat de personajele sale tinere și să îi pară mai rău de cele mai în vârstă, iar spectatorul este invitat să relaționeze cu ele și nu doar să le admire sau să le deteste de la distanță. Pentru mine, această mișcare nu a funcționat decât pe jumătate (I'm too jaded), dar, oricum, a fost pentru prima dată când Anderson a reușit să-mi inducă un pic de empatie pentru personajele sale. Și aș semnala cea mai reușită secvență a filmului, din acest punct de vedere și nu numai: dansul timid, urmat de primul sărut, iar apoi de primul french kiss, toate pe o melodie de Françoise Hardy.