”American Experimental” - Deseret

Deseret

(SUA, 1995)

by James Benning

Revin asupra lui James Benning despre care am scris acum două săptămâni, când ”One Way Boogie Woogie/27 Years Later” a fost exemplul de cinema experimental american. Un alt film foarte reușit al documentaristului este ”Deseret”, o cronică a istoriei statului Utah, de la începturile sale teritoriale sub mormonism până în epoca modernă (tot sub mormonism). Titlul filmului provine de la miticul Deseret, care în credința mormonă înseamnă „albină” și desemnează locul promis acestora de divinitate și a fost unul dintre numele propuse pentru statul care se numește acum Utah.

Ca narațiune a poveștii sale, Benning folosește 93 de scurte articole preluate din The New York Times, care acoperă intervalul 1851 - începutul anilor '90, citite de Fred Gardner. Fiindcă sunt articole scrie pe Coasta de Est despre Vestul sălbatic, majoritatea articolelor sunt politice și foarte părtinitoare, manifestând opoziția față de extremismul religios al lui Brigham Young și al compatrioților săi mormoni, criticând obiceiurile acestora (recte, poligamia) și atitudinea intolerantă a acestora față de indieni sau alți creștini. Pe măsură ce trec anii, poveștile din The New York Times sunt mai puțin anti-mormoni, cât sunt pro-ecologice, anti-teste nucleare și începem să aflăm din ce în ce mai multe despre stilul de viață al locuitorilor din Utah.

Imaginile lui Benning, însă, par să spună o poveste diferită. Camera statică înregistrează sălbăticia naturală a Utah-ului (canionele, coloșii montani care răsar în plin deșert, pădurile întinse), pervertită de elementul uman (exploatarea resurselor, de inscripțiile de genul ”NO TRESPASSING” peste desene rupestre care datează de pe vremea indienilor și de cele câteva așezări și locuitorii ei aparent plictisiți pe care Benning le filmează). Imaginile sunt inițial alb-negru sau sepia, ca și cum ar fi surprinse de aparate de fotografiat din epocă). Apoi, odată ce textele citite trec în secolul XX, ele devin color, accentuând nuanțele vii, neașteptate ale naturii americane. Benning pare să revină obsedant asupra acelorași decoruri, pe care le vedem - de-a lungul celor 80 de minute ale filmului - în toate anotimpurile, dar niciodată parcă din același unghi. 

Filmul lui Benning identifică echilibrul rupt dintre om și natură, dintre spiritul pionier al coloniștilor americani și ambițiile nemăsurate ale urmașilor lor... Este un film puternic și lipsit de compromis.

One Way Boogie Woogie/27 Years Later - English Language Review

One Way Boogie Woogie/27 Years Later

(USA, 1977/2005)

by James Benning

”One Way Boogie Woogie” was James Benning's first feature-lengh documentary. A filmmaker that was to become famous for his static shots and contemplative attitude towards both the urban and the wild landscape seems to have created an almost unique style from the beginning of his carrer. The film is composed of 60 different static shots taken (of about a minute in length each) taken in the city of Milwaukee, Wisconsin, his hometown. Twenty-seven years after the making of ”One Way Boogie Woogie”, Benning returned to Milwaukee to do a film simply called "27 Years Later", in which he recreated every shot of the first movie in the same locations (more or less affected by the passing of time) and even kept the same soundtrack.

The first movie derives its title from a Piet Mondrian painting, Broadway Boogie Woogie, an abstract network of red, blue, yellow and grey squares that suggest the rectangular disposition of the streets of Manhattan and its colorful night life. James Benning changes the ''Broadway' to a 'One Way' and, indeed, his movie adopts a more monotonous tone, but it's in no way a simple film. Nor is it a boring one... "One Way Boogie Woogie" doesn't just take its title from abstract art, it also is, in many ways, a work of abstract cinema. Benning's compositions, that use telephone poles, fences and objects of various shapes to break the frame into rectangles, that take advantage of the most strikingly colored buildings and that sometimes show us real people engaged in absurd/not-ordinary situations, all look almost like abstract paintings. Adding the movement withing the frames and their succession, Benning takes us beyond the seemingly simple reality he depicts.
 

Even more than that, in "27 Years Later" - as I've said before - he recreates each shot from "One Way Boogie Woogie", but he keeps the sound from the first movie. By the time he made the second movie, Benning had already made several movies in which he investigated the relationship between space and memory, most notably in his 1995 film, "Deseret" (no, it is not a type-O). Furthermore, the two movies put together (as they usually are when they are being screened nowadays) are a dynamic portrait of Milwaukee. It sometimes feels that Benning accentuates the decay and the downfall that the places he had filmed almost three decades before. I don't think (but I don't know either if) this is a fair portrayal of the Milwaukee of the present and it is the only thing I don't appreciate about Benning's double feature.

But nevertheless, the two films are unique in the history of American documentary. "27 Years Later" is not a remake of "One Way Boogie Woogie" made by the same director, not is it its sequel. It takes the origianl and gives it other meanings. The two movies are not just two very well made visual documents, but a meditation on the passing of time and a exploration of the possibilities and meanings of cinema itself.

”American Experimental” - One Way Boogie Woogie/27 Years Later

One Way Boogie Woogie/27 Years Later

(SUA, 1977/2005)

by James Benning

Filmele lui James Benning sunt documentare contemplative, ce consistă - de obicei - dintr-o succesiune de cadre statice. ”One Way Boogie Woogie” este primul său lungmetraj, compus din 60 de astfel de cadre statice care surprind aspecte diverse ale orașului Milwaukee, din Wisconsin. Rareori, îi vedem și pe locuitorii orașului, de obicei în ipostaze inedite, aproape nenaturale (două tinere stau în fața unui magazin, privind înspre cameră, un copil - cred - sare pe o movilă de pământ etc.). Însă șpilul aici este că, peste 27 de ani, Benning s-a întors în Milwaukee și a filmat un film care se numește simplu, ”27 Years Later”, în care recreează fiecare cadru din ”One Way Boogie Woogie”, în aceleași locații și chiar folosind același fundal sonor.

Titlul primului film este o trimitere la un tablou celebru al lui Piet Mondrian, Broadway Boogie Woogie, o rețea abstractă formată din pătrate roșii, galbene, albastre și gri, inspirată de geografia străzilor din Manhattan și de viața de noapte a orașului. Benning înlocuiește Broadway-ul cu acest ”One Way”, care sugerează un univers mai plat, mai puțin spectaculos decât cel al lui Mondrian. Și, într-adevăr, filmul adoptă un stil monoton, dar este departe de a fi un film simplu sau un film plictisitor. Pe tot parcursul său, Benning creează cadre care par ancorate în realitate (străzile mai degrabă de la periferia orașului, coșurile fumegânde ale fabricilor, depou-rile feroviare etc.), dar sunt exemple extraordinare de imagini abstracte. Modul în care unele obiecte - precum un stâlp sau o sfoară - împart ecranul în sub-părți, formele neobișnuite ale unor clădiri sau obiecte, precum și culorile stridente sau contrastante în care acestea sunt vopsite, toate acestea seamănă cu o translație a operei lui Mondrian (sau alți pictori abstracți) în limbajul cinematografic. 

Așa cum am mai spus, ”27 Years Later” recreează fiecare cadru din ”One Way Boogie Woogie”, fără excepție, păstrând chiar și aceeași coloană sonoră, chiar dacă pe ecran se întâmplă altceva. Această alăturare a sunetelor din „trecut” imaginilor din „prezent” dă o nouă dimensiune experimentului lui Benning și este un debut pentru o temă pe care acesta a explorat-o în întreaga sa carieră (mai ales în ”Deseret”, despre care voi scrie mai târziu) - memoria locurilor. La un nivel mai pământesc, cele două filme puse cap la cap (cum de fapt se și obișnuiește să fie prezentate) fac un portret „în dinamică” al orașului. Spectatorul are ocazia să vadă cum s-a schimbat orașul în decurs de aproape trei decenii. Acestea fiind spuse, consider că portretul ulterior nu este neapărat unul corect. Locațiile pe care Benning le revizitează sunt puternic afectate de trecerea timpului, tonul pare să fie unul foarte pesimist uneori, ca și cum întreaga lume ar fi în descompunere, ceea ce m-a fpcut să mă întreb dacă, într-adevăr, întregul oraș a decăzut sau doar cartierele industriale din filmele lui Benning.

Indiferent de acestea, cele două filme reprezintă un demers unic în istoria cinematografiei americane. „27 Years Later” nu este un remake al lui ”One Way Boogie Woogie” făcut de același regizor, nici un sequel, ci o completare a acestuia, care îi dă un nou sens. Cele două filme sunt astfel nu doar un documentar vizual tipic american, ci o meditație asupra trecerii timpului și o încercare de a vedea cât de reprezentative pentru o epocă sunt imaginile surprinse de aparatul de filmat. Ele vorbesc cel puțin la fel de mult despre cea de-a șaptea artă pe cât ne spun și despre Milwaukee. Și asta fără un narator...