Safety Not Guaranteed (SUA, 2012)

Safety Not Guaranteed

(SUA, 2012)

Regia: Colin Trevorrow
Cu: Aubrey Plaza, Mark Duplass, Jake Johnson, Kristen Bell

Rating: 3.5/5 

Acesta este alt film pe care l-am văzut la Biertan, unde a câştigat până la urmă Premiul Publicului. Decizie interesantă de altfel, precum şi aceea de a-l selecta in the first place, nefiind deloc horror, iar elementele sale SF fiind complet tributare poveştii de dragoste. Dar să o luăm de la început: totul demarează când un jurnalist (Jake Johnson) citeşte un anunţ de mică publicitate în care un anonim îşi caută partener pentru o călătorie în timp. Jurnalistul este imediat trimis să investigheze această human interest story, alături de doi interni - Arnau, un indian student la Biologie (Karan Soni) şi Darius, o tânără timidă (Aubrey Plaza). Aceasta din urmă primeşte misiunea de a se apropia de călătorul nostru în timp, Kenneth (Mark Duplass) şi de a-i afla secretele. Între timp, jurnalistul face şi el un pic de time travelling, încercând să își regăsească o iubită din liceu.

Producătorii executivi ai acestui film sut fraţii Jay şi Mark Duplass, despre care am mai vorbit deja, cu ocazia comediei de anul trecut, "The Do-Deca-Pentathlon". "Safety Not Guaranteed" păstrează ceva din mumblecore-ul lui "The Puffy Chair", dar este mult mai aproape de cinema-ul independent american mai tradiţional. Ca regizori, fraţii Duplass înşişi au făcut în ultima vreme virajul înspre indie-ul convenţional, angajând actori mult mai cunoscuţi în filmele lor recente. Iar Mark Duplass, ca interpret, începe să primească roluri din ce în ce mai variate (vezi "Zero Dark Thirty"). Filmul de față este în esență o poveste de dragoste, dar cursul previzibil al acesteia este subminat de premisa SF, dar mai ales de incertitudinea cu care noi și celelalte personaje îl vedem pe Kenneth, care s-ar putea să fie doar dus cu pluta. Este remarcabil cum regizorul Colin Trevorrow păstrează suspansul în această privință până la final.

”Safety Not Guaranteed” nu este lipsit de probleme. La o durată de doar 86 de minute, pe alocuri pare lungit și încărcat de subplot-uri puțin dezvoltate. Dacă acestea ar fi fost eliminate, ar fi ieșit un mediu-metraj foarte focused și bine dozat. Pe de altă parte, dacă filmul ar fi fost cu vreo 15-20 de minute mai lung, poate ar fi câștigat coerență, iar impactul anumitor momente ar fi fost mai puternic. Există o secvență spre sfârșitul filmului în care își face apariția fosta iubită a lui Kenneth, interpretată de Kristen Bell. Ea este motivul pentru care acesta dorește să se întoarcă în timp, dar scurta ei apariție nu convinge și este păcat să se irosească astfel o actriță despre care știm că poate face comedie, dar ar fi fost interesant să o vedem mai mult aici, într-un rol ceva mai dificil, cu mai multe nuanțe. Cu toate acestea, filmul nu se destramă în ultimul act grație lui Audrey Plaza și Mark Duplass - personajele lor sunt doi neadaptați sociali, dar nu devin stereotipuri. Pe măsură ce acțiunea progresează, devine din ce în ce mai evident că ei nu sunt făcuți pentru această lume. Onestitatea cu care sunt portretizați câștigă simpatia publicului, care începe „să țină cu ei” și să anticepeze extraordinarul deznodământul fantastic al filmului, o adevărată consumare a relației.

The Do-Deca-Pentathlon (SUA, 2012)

The Do-Deca-Pentathlon

(SUA, 2012)

Regia: Jay & Mark Duplass

Cu: Mark Kelly, Steve Zissis, Jennifer Lafleur, Julie Vorus

Rating: 3.5/5

Filmul debutează un un text care ne explică faptul că, în adolescență, cei doi frați - protagoniștii filmului - au inventat un concurs sportiv cu 25 de probe în care să se întreacă pentru a stabili care dintre eie este cel mai bun. Rezultatul a fost, însă, indecis, iar relația dintre eroii noștri s-a deteriorat semnificativ. La două decenii după, cu ocazia unui week-end în familie, cei doi decid să reia competiția de la 0, pentru a decide, odată pentru totdeauna, care este cel mai bun frate.

Este semnificativ faptul că filmul este regizat de doi frați, Jay și Mark Duplass, membri de seamă ai așa-zisului curent mumblecore (mai multe despre acesta aici și aici), ale cărui caracteristici principale sunt improvizația, look-ul „ieftin”, filmat în digital, realismul aproape documentaristic și apropierea de teme precum intimitatea, familia și alienarea în lumea modernă. Din opera fraților Duplass nu am mai văzut decât primul lor lungmetraj, ”The Puffy Chair”, o pseudo-comedie romantică/road movie, cu care ”The Do-Deca-Pentathlon” are multe în comun, dar față de care este destul de distinct. Un lucru se remarcă în special - coloana sonoră compusă de Julian Wass, care include și un fel de fanfară olimpică (sau mai degrabă o parodie a uneia) pentru genericul de început și montajul cu întrecerea sportivă.

Deși frații Duplass au cochetat și cu mainstream-ul (sau mai bine zis cu periferia acestuia) în filme precum ”Cyrus” sau ”Jeff, Who Lives at Home”, pe care eu nu le-am văzut, cred că în mediul improvizațional, cu buget redus al lui ”The Puffy Chair” și ”The Do-Deca-Pentathlon”, ei se simt în largul lor. Dacă filmul de față ar fi fost produs de un mare studio, cu nume mari în distribuție, probabil finalul ar fi insistat pe climax-ul competiție dintre doi frați, cu o morală servită la final eventual. Frații Duplass aleg, însă, să amputeze do-deca-pentatlonul cu trei probe înainte de final și să se concentreze asupra relație dintre cei doi frați și modul în care aceștia „se regăsesc”, mica lor competiție sportivă fiind doar un pretext. ”The Do-Deca-Pentathlon” este unul dintre cele mai interesante și cu siguranță unul dintre cele mai originale filme independente americane ale anului.