The Wolf of Wall Street (SUA, 2013)

The Wolf of Wall Street

(SUA, 2013)

Regia: Martin Scorsese

Cu: Leonardo DiCaprio, Jonah Hill, Margot Robbie, Kyle Chandler, Rob Reiner, Matthew McConaughey

Rating: 4/5

Lupul de pe Wall Street este un spectacol al exceselor. Sex, droguri, senzații tari de tot felul, tranzacții financiare și escrocherii - acestea sunt coordonatele la care Scorsese raportează viața lui Jordan Belford, broker de pe Wall Street și definiția capitalistului amoral, pe ale cărui memorii (cu același titlu) le ecranizează. Pe parcursul celor trei fucking ore de proiecție, veți avea ocazia să vedeți secvențe cu potențial antologic precum nenumărate petreceri de birou în care pitici sunt aruncați la ține sau stripperițe se iau la bătaie pentru distracția brokerilor, lungi discursuri à la Gordon Gekko, Jonah Hill înghițind un peștișor de acvariu sau o supradoza de Metaqualonă care devine un epic set-piece comedic, care durează aproximativ 15-20 de minute.

Filmul este un prilej pentru fiecare interpret să își etaleze talentele. Jonah Hill continuă traiectul ascendent al carierei sale, chiar dacă aici nu se îndepărtează foarte mult de rolurile de stoner care l-au consacrat în producțiile lui Judd Apatow. Matthew McConaughey apare în două-trei scene chiar la început, pe care probabil le improvizează, enunțând „regulile jocului” după care trăiesc brokerii de pe Wall Street. În rolul tatălui lui Belford, poreclit Mad Max, semnalăm reîntâlnirea cu Rob Reiner - importanța acestul personaj în economia filmului este minimă, dar ne bucurăm de revedere. O revelație (sau, cel puțin, o actriță de care habar n-aveam până acum) este Margot Robbie, care face o treabă excelentă în rolul soției focoase a lui Jordan Belford. Din punctul meu de vedere, cu ajutorul ei reușește Scorsese să spargă fațada hedonistă a filmului - dacă în primele imagini în care apare, Robbie pozează efectiv ca un model prezentând o colecție de lenjerie intimă, pentru ca mai apoi să devină stereotipa soție cicălitoare (cu accent & everything...), în final ea este unul dintre principalele instrumente ale căderii lui Belford (voiam să zic prăbușire, dar nu e chiar așa de dramatic) și singura „victimă” a acestuia pe care ajungem să o cunoaștem cu adevărat. Cât despre DiCaprio, din punctul meu de vedere aceasta este cea mai bună interpretare a sa, la un cu totul alt nivel față de ce am văzut la oricine în ultima vreme, într-un rol care îi solicită talentul de orator, capacitatea de over-acting (îi cam lasă în urmă, din acest punct de vedere, pe DeNiro, Pacino și Nicholson la un loc), dar și mai puțin exersata abilitate de a face comedie.

În toată această vânzoleală, întreținută de un montaj frenetic în stilul videoclipurilor pop, este greu să găsești un punct de sprijin, un moment de respiro. Nimeni nu știe însă să oprească acțiunea cu un cadru care merge direct la țintă, direct la miezul emoțional al poveștii la fel de bine ca Scorsese. Și, într-adevăr, de vreo două-trei ori, filmul părăsește acest fantasy world în care trăiește Jordan Belford, momente în care el însuși devine conștient de ceea ce i se întâmplă. Imaginea în care Belford și Teresa stau pe trotuarul din fața locuinței lor, înainte de a se despărți (probabil hoțită din vreun film din anii '50 - The Sweet Smell of Success, maybe?), este în mod particular relevantă. Cum este și fugitivul cadru în care avionul trimis să-i salveze pe „eroii” noștri de la un naufragiu explodează în mijlocul unei furtuni. Sau cadrul de final, care se întoarce asupra marilor absenți ai acestei pelicule, victimele lui Belford, pe care ni le pune în față, transformând ecranul într-o uriașă oglindă în care, probabil, am prefera să nu ne uităm. ”The Wolf of Wall Street” este departe de a fi un film moralizator. Chiar dacă satira este evidentă, iar umorul este uneori negru, filmul este totuși o comedie (la proiecția la care am fost eu - cu sala plină - publicul a râs aproape în continuu). Dar, este adevărat, dincolo de spectacolul exceselor, imaginea lumii în care trăim este  „neprietenoasă”, iar observațiile lui Scorsese sunt destul de acide. 

Mud (SUA, 2012)

Mud

(SUA, 2012)

Regia: Jeff Nichols

Cu: Matthew McConaughey, Tye Sheridan, Jacob Lofland, Reese Witherspoon, Sam Shepard, Sarah Paulson, Michael Shannon

Rating: 3.5/5

Matthew McConaughey continuă să ne impresioneze de vreo doi ani încoace, alegând să joace personaje din ce în ce mai complexe și mai întunecate. Bine, a cam început să epuizeze tipologiile sudiste, motiv pentru care va pleca pe Wall Street în următorul film al lui Martin Scorsese. În ”Mud”, însă, este un nelegiuit care se ascunde de lege pe o insuliță pustie din delta Mississippi-ului. Acolo este găsit de doi băieți de 14 ani, Ellis (Tye Sheridan) și Neckbone (Jacob Lofland). Aceștia sunt de acord să îi aducă de mâncare, să îl ajute să recondiționeze o barcă eșuată într-un copac cu ocazia ultimei inundații și chiar să devină intermediari între Mud (căci aceasta este porecla sa și singurul apelativ care ne este furnizat) și iubita sa, Juniper (Reese Witherspoon), care se ascunde într-un motel din apropiere. Problema este că Ellis (adevăratul personaj principal al acestei povești) se află la o vârstă fragilă și - mai mult de atât - se confruntă cu o serie de probleme apăsătoare: posibilul divorț al părinților săi, care ar fi urmat de inevitabila mutare de pe casa plutitoare în care locuiesc acum, dar și prima dragoste, pentru o fată mai în vârstă decât el.

”Mud” nu este la fel de bun ca filmul precedent al lui Jeff Nichols, ”Take Shelter”, în care psihicul afectat al personajului principal (interpretat de genialul Michael Shannon, pe care îl regăsim aici într-un rol episodic) dădea naștere unei adevărate apocalipse. ”Mud” se petrece în lumea lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn și este o felie de Americana ca la carte, cu foarte puține update-uri contemporane. Acțiunea ar fi putut fi la fel de bine plasată în urmă cu un secol și jumătate. Este inevitabilă comparația cu ”Beasts of the Southern Wild”, cel mai recent film de succes care este plasat în aceeași lume. Dacă filmul lui Benh Zeitlin alegea realismul magic și parabola socio-politică (cu un pic de SF implicit pe post de condiment), Jeff Nichols se mulțumește cu simpla evocare, în culori idilice, a unui colț al Americii care pare, în același timp, să nu se schimbe niciodată, să fie amenințat continuu de schimbare și să nu fi existat cu adevărat niciodată, decât în imaginația poeților și cineaștilor.

Filmul este și un coming-of-age-story, o poveste inițiatică în care tânărul Ellis - care poate nu este la fel de neștiutor pe cât pare - primește câteva lecții rapide despre ce înseamnă să fii bărbat. El este introdus într-o lume a solidarității masculine, în care femeile nu sunt de încredere. Poate acesta este aspectul cel mai regretabil al filmului. Mizând pe o perspectivă „băiețească”, Jeff Nichols nu le dă aproape nimic de făcut unor actrițe foarte talentate precum Reese Witherspoon și Sarah Paulson. Iar săraca Bonnie Sturdivant (debutantă, în rolul febleței lui Ellis) este tratată de-a dreptul misogin. Aceste lipsuri și o oarecare rigiditate sau previzibilitate cu care decurge acțiunea sunt în bună parte compensate de jocul lui McConaughey - personajul pe care îl construiește este undeva între idealul romantic al genului reprezentat de Clyde Barrow și străinul perturbator din ”Teorema” lui Pasolini. Dimensiunea sa hors-la-loi este completată de o mitologie proprie și personală, compusă din numeroase talismane, tatuaje și ritualuri.

P.S.: La peste un an de la premiera sa de la Cannes, ”Mud” nu are o dată de premieră în cinematografele din România. De fapt, din ultimele șase filme ale lui McConaughey - cele care i-au adus (re)aprecierile criticilor de pretutindeni - doar jumătate au ajuns pe la noi. Pentru că de ce să arătăm aceste filme și altora decât cinefililor avizați care pornesc în căutarea lor pe internet?

Killer Joe (SUA, 2011)

Killer Joe

(SUA, 2011)

Regia: William Friedkin
Cu: Matthew McConaughey, Emile Hirsch, Juno Temple, Gina Gershon, Thomas Hayden Church

Rating: 3/5

Cum de a scăpat acest film pe ecranele de la multiplex nu reușesc să îmi explic. Este unul dintre cele mai nasty filme pe care le-am văzut la cinema (în afara celor de la TIFF, evident) și se poate lăuda cu o lungă listă de „păcate”: tortură fizică și psihică, pedofilie, incest, matricid, fratricid etc. Are și un umor negru pe care îl folosește din belșug, provocând hohote sincere de râs atunci când, de exemplu, de la un singur fir desprins lui Thomas Hayden Church i se deșiră toată mâneca de la costum, dar și accese de râs stânjenitoare în momentele în care personajul titular (interpretat de Matthew McConaughey) le abuzează pe Juno Temple și Gina Gershon. 

”Killer Joe” e un exploitation fără compromisuri, care nu se dă la o parte de la a prezenta America white trash în cea mai abjectă lumină și cu toate scursurile care o populează (și care, în acest caz, par să fie toate în aceeași familie). Nu pot să spun că nu mi-a plăcut filmul atât timp cât acesta a durat și, în ciuda „ororilor” de pe ecran, m-am simțit bine să văd un film care nu vrea să țină spectatorul prea confortabil în scaun. Dar odată ce filmul s-a terminat și a trecut ceva vreme, mi-am dat seama că nu am rămas cu așa multe de la el. Friedkin, în ciuda unor rateuri pe parcursul carierei, rămâne capabil să creeze tensiune și să anihileze orice punct mort din narațiune prin succesiunea rapidă a situațiilor-limită, a twist-urilor și a ghinioanelor care se abat asupra personajelor din film. Dar chiar și așa, în ”Killer Joe” există momente destul de extinse în care se simt originile teatrale ale scenariului - monologuri, scene un pic prea lungi derulate în același spațiu etc.

Ceea ce se remarcă cu adevărat este confirmarea revenirii cu Matthew McConaughey, care este mult prea talentat pentru comediile romantice pe care le-a făcut pe bandă în deceniul trecut, iar acum pare decis să abordeze roluri diferite, mult mai solicitante, dar și - judecând după ”Killer Joe” - mai distractive pentru el și pentru noi. Distribuția este completată de Emile Hirsch, care nu mi-a prea plăcut în trecut, dar care aici joacă un tânăr cu idei și ambiții mult mai mari decât ale părinților săi, dar care este extraordinar de ghinionist, toate aventurile de afaceri fiindu-i sortite eșecului. Thomas Hayden Church este tatăl său ușor idiot, Gina Gershon este „mama adoptivă”, iar Juno Temple este sora de 12 ani precoce, somnambulă, pe care i se pune pata lui Killer Joe.