Showing posts with label Martin Scorsese. Show all posts
Showing posts with label Martin Scorsese. Show all posts

Sunday, January 12, 2014

The Wolf of Wall Street (SUA, 2013)

The Wolf of Wall Street
(SUA, 2013)


Regia: Martin Scorsese
Cu: Leonardo DiCaprio, Jonah Hill, Margot Robbie, Kyle Chandler, Rob Reiner, Matthew McConaughey

Rating: 4/5

Lupul de pe Wall Street este un spectacol al exceselor. Sex, droguri, senzații tari de tot felul, tranzacții financiare și escrocherii - acestea sunt coordonatele la care Scorsese raportează viața lui Jordan Belford, broker de pe Wall Street și definiția capitalistului amoral, pe ale cărui memorii (cu același titlu) le ecranizează. Pe parcursul celor trei fucking ore de proiecție, veți avea ocazia să vedeți secvențe cu potențial antologic precum nenumărate petreceri de birou în care pitici sunt aruncați la ține sau stripperițe se iau la bătaie pentru distracția brokerilor, lungi discursuri à la Gordon Gekko, Jonah Hill înghițind un peștișor de acvariu sau o supradoza de Metaqualonă care devine un epic set-piece comedic, care durează aproximativ 15-20 de minute.


Filmul este un prilej pentru fiecare interpret să își etaleze talentele. Jonah Hill continuă traiectul ascendent al carierei sale, chiar dacă aici nu se îndepărtează foarte mult de rolurile de stoner care l-au consacrat în producțiile lui Judd Apatow. Matthew McConaughey apare în două-trei scene chiar la început, pe care probabil le improvizează, enunțând „regulile jocului” după care trăiesc brokerii de pe Wall Street. În rolul tatălui lui Belford, poreclit Mad Max, semnalăm reîntâlnirea cu Rob Reiner - importanța acestul personaj în economia filmului este minimă, dar ne bucurăm de revedere. O revelație (sau, cel puțin, o actriță de care habar n-aveam până acum) este Margot Robbie, care face o treabă excelentă în rolul soției focoase a lui Jordan Belford. Din punctul meu de vedere, cu ajutorul ei reușește Scorsese să spargă fațada hedonistă a filmului - dacă în primele imagini în care apare, Robbie pozează efectiv ca un model prezentând o colecție de lenjerie intimă, pentru ca mai apoi să devină stereotipa soție cicălitoare (cu accent & everything...), în final ea este unul dintre principalele instrumente ale căderii lui Belford (voiam să zic prăbușire, dar nu e chiar așa de dramatic) și singura „victimă” a acestuia pe care ajungem să o cunoaștem cu adevărat. Cât despre DiCaprio, din punctul meu de vedere aceasta este cea mai bună interpretare a sa, la un cu totul alt nivel față de ce am văzut la oricine în ultima vreme, într-un rol care îi solicită talentul de orator, capacitatea de over-acting (îi cam lasă în urmă, din acest punct de vedere, pe DeNiro, Pacino și Nicholson la un loc), dar și mai puțin exersata abilitate de a face comedie.


În toată această vânzoleală, întreținută de un montaj frenetic în stilul videoclipurilor pop, este greu să găsești un punct de sprijin, un moment de respiro. Nimeni nu știe însă să oprească acțiunea cu un cadru care merge direct la țintă, direct la miezul emoțional al poveștii la fel de bine ca Scorsese. Și, într-adevăr, de vreo două-trei ori, filmul părăsește acest fantasy world în care trăiește Jordan Belford, momente în care el însuși devine conștient de ceea ce i se întâmplă. Imaginea în care Belford și Teresa stau pe trotuarul din fața locuinței lor, înainte de a se despărți (probabil hoțită din vreun film din anii '50 - The Sweet Smell of Success, maybe?), este în mod particular relevantă. Cum este și fugitivul cadru în care avionul trimis să-i salveze pe „eroii” noștri de la un naufragiu explodează în mijlocul unei furtuni. Sau cadrul de final, care se întoarce asupra marilor absenți ai acestei pelicule, victimele lui Belford, pe care ni le pune în față, transformând ecranul într-o uriașă oglindă în care, probabil, am prefera să nu ne uităm. ”The Wolf of Wall Street” este departe de a fi un film moralizator. Chiar dacă satira este evidentă, iar umorul este uneori negru, filmul este totuși o comedie (la proiecția la care am fost eu - cu sala plină - publicul a râs aproape în continuu). Dar, este adevărat, dincolo de spectacolul exceselor, imaginea lumii în care trăim este  „neprietenoasă”, iar observațiile lui Scorsese sunt destul de acide. 

Monday, June 4, 2012

TIFF 2012 - Day Three

Pe lângă „Donoma”, despre care am scris deja mai pe larg, trebuie să spun câteva cuvinte și despre alte două filme.


Hugo este cel mai high profile film al festivalului (deși nu neapărat un succes comercial). Pornind de la extraordinarul roman (parțial grafic) al lui Brian Selznick, Scorsese spune povestea unui tânăr orfan care întoarce ceasurile în gara Montparnasse și a întâlnirii acestuia cu un maestru uitat al cinematografului mut, Georges Méliès. În prim-plan este adusă dragostea lui Scorsese pentru cinema și pasiunea sa pentru restaurarea filmelor vechi. Aș fi preferat să văd un film despre un copil care descoperă cinema-ul și despre felul în care această pasiune se naște. Din păcate, al doua parte a filmului este pură propagandă, dacă se poate spune astfel, iar acest lucru face din ”Hugo”, cel puțin pentru mine, o ușoară dezamăgire. Pe de altă parte, am rămas cu câteva lucruri la care nu mă așteptam, inclusiv un rol foarte bun făcut de Sacha Baron Cohen: interpretarea sa și personajul său (care nu există în carte) servesc ca o contra-greutate pentru povestea lui Hugo și accentuează tema abandonului (ușor ignorată de Scorsese în detrimentul biografiei aproximative a lui Méliès).

 
Hwanghae AKA The Yellow Sea AKA The Murderer este un thriller coreean relativ tipic, despre un șofer de taxi chinez (sau, mă rog, coreeano-chinez) cu datorii la niște gangsteri, care este angajat să ucidă un „baștan” în Coreea de Sud. Evident, lucrurile se complică și omul nostru ajunge să fie urmărit de poliție, mafie și alții pentru o crimă pe care nu a mai reușit să o comită. Plusurile filmului sunt extraordinara tensiune din prima oră a proiecției, doza de realism adusă de plasarea acțiunii în rândul unor imigranți ilegali (mi-a amintit de ”Shinjuku Incident”, deși acesta nu ar trebuie să fie un lucru bun) și doza de nebunie coreeană adusă de folosirea exclusiva a armelor albe în confruntările dintre găști - cuțite, topoare, ciolane etc. Filmul își pierde suflul pe parcurs, iar în a doua parte Hong-jin Na încearcă să repete câteva dintre secvențele reușite din prima parte (care includ o urmărire de antologie), însă fără succes - ceea ce părea inițial virtuozitate se transformă în manierism, iar oricât de over the top sunt unele scene, nu pot scăpa ridicolului. Dar este un film entertaining, chiar și la ora imposibilă la care a fost proiectat și chiar dacă uneori umorul este mai degrabă incidental.

Monday, April 11, 2011

Kundun (SUA, 1997)

Kundun
(SUA, 1997)


Regia: Martin Scorsese
Cu: Tenzin Thuthob Tsarong, Gyurme Tethong, Tulku Jamyang Kunga Tenzin

Rating: 4/5

Când am făcut un top 10 Martin Scorsese acum câteva luni, regretam faptul că văzusem încă ”Kundun”, pseudo-epicul despre anii petrecuți de Dalai Lama (actualul) în Tibet, înainte ca presiunile și amenințările continue ale noului guvern comunist chinez. Filmul este constituit din episoade, care îl surprind pe tânărul Dalai Lama în diferite etape ale vieții sale, adesea sărind peste perioade lungi de timp și omițând multe evenimente - în special politice - care au loc pe fundalul ascensiunii (sau, mai bine zis, școlirii) noului lider „spiritual și secular” al Tibetului.


”Kundun” este un film imperfect, nu voi nega acest lucru. Mai mult, este un film religios și, în mod straniu, cel mai religios film al foarte catolicului Scorsese. Dar tocmai această dimensiune a sa, imperfectă, grefată de credința „oarbă”, este ceea îl face o operă de artă cu adevărat impresionantă și emoționantă. ”Kundun” este cel mai bun echivalent al unui poem simfonic în cinema: episoadele narative care nu se leagă perfect între ele în îndepărtează de un film clasic, iar momentele de reverie, în care tânărul Dalai Lama visează, are viziuni sau contemplă epoca în care trăiește, sunt adevărate pasaje lirice de o extraordinară frumusețe. Contribuie la acestea și extraordinare imagine semnată de Roger Deakins (care continuă să mă surprindă și să mă fascineze, cu atât mai mult cu cât Academia Americană de Film refuză să îi acorde un Oscar). Schema de culori și compoziția cadrelor evocă o lume în același timp ancorată în epoca istorică pe care o reprezintă, dar și pierdută într-un timp mistic, imemorial (stau mărturie secvențele din China, mult mai șterse și mai „profane” din punctul de vedere al imaginii). Acestora li se adaugă câteva touch-uri scorsese-iene (mișcări de aparat, editări rapide sau lungi dissolve-uri). Iar fundalul sonor este dominat de acordurile repetitive ale lui Philip Glass, devenind, de fapt, un prim-plan sonor, care avansează „povestea”, face legătura între episoade și ne manipulează prin folosirea leitmotivelor.


Singurul lucru care este cu adevărat deranjant la acest cel mai bizar film al lui Scorsese este faptul că actorii vorbesc în engleză. Aș fi preferat să aud actori tibetani vorbind tibetană și actori chinezi vorbind chineză. Pe de altă parte, ”Kundun” compensează și se delimitează clar de un epic hollywood-ian clasic prin folosirea exclusivă a actorilor non-profesioniști și prin acuratețea istorică (totuși, este un film despre un lider spiritual contemporan, nu o poveste despre căderea Imperiului Roman). 

Tuesday, August 10, 2010

Top 10 Martin Scorsese


Trebuie să recunosc, spre rușinea mea, că nu am văzut ”Kundun”, așa că nu pot spune că este un top definitiv. Dar, oricum, Marty e încă în activitate și probabil că o să mai facă un film mare care să bulverseze topul. So, anyway, în forma lui provizorie, here it is:

1. Taxi Driver (1976)
2. The Age of Innocence (1993)
3. Il mio viaggio in Italia (1999, documentar)
4. The Last Waltz (1978, documentar)
5. Cape Fear (1991)
6. Raging Bull (1980)
7. Goodfellas (1990)
8. The King of Comedy (1982)
9. The Departed (2006)
10. Alice Doesn't Live Here Anymore (1974)

Shine a Light (SUA, 2008)

Shine a Light
(SUA, 2008)


Regia: Martin Scorsese
Cu: Mick Jagger, Keith Richards, Ron Wood, Charlie Watts

Rating: 4/5

Performance!

Un concert privat organizat de Bill Clinton cu ocazia împlinirii a 60 de ani devine prilej pentru ca Scorsese și The Rolling Stones să dea frâu unei avalanșe de muzică și lumini care va deveni acest ”Shine a Light”, cel mai impresionant (chiar dacă și cel mai mainstream) film de concert al ultimei decade. Rafturile de DVD-uri sunt pline de concerte filmate, dar ”Shine a Light” este un film adevărat. Iar pentru a-l duce la capăt, Scorsese și directorul de imagine Robert Richardson (coloborator frecvent) au adunat o adevărată armată de operatori, printre care nume sonore de Oscarizați și Oscarizabili precum Robert Elswit, Emmanuel Lubezki sau Andrew Lesnie.


”Shine a Light” începe cu un prolog foarte amuzant de 10 minute, în care îi vedem - alternativ - pe Rolling Stones repetând sau în concert și pe Scorsese cu echipa pregătind filmările. Imaginea este când color, când alb-negru, într-o varietate de format-uri. Apoi, toată lumea se întâlnește la Beacon Theater din New York, apare și Bill Clinton & soția, apoi invitații lui. Tema principală a acestui prolog este playlist-ul concertului, pe care Scorsese încearcă să-l afle (”Nu trebuie să fie în ordine”, spune el), iar Jagger îl tot amână, până cu câteva minute înainte de concert. Dacă acestă introducere promite oarecum un documentar cu scene de concert (precum ”Gimme Shelter”, să zicem), pentru restul filmului Scorsese ”se mulțumește” să filmeze concertul, întrerupându-l din când în când cu întregistrări de arhivă, interviuri cu membrii formației, a căror rol nu este de a trasa un narativ al filmului sau de a povesti istoria Rolling Stones, ci mai degrabă au funcția de interludii amuzante, explică dinamica grupului și, uneori, pun în perspectivă anumite momente din concert.


Este ușor să transformi o cronică a acestui film într-o recenzie muzicală. Și, pe bună dreptate, nu se poate să nu te impresioneze prima interpretare live a melodiei ”As Tears Go By”, sau solo-urile de saxofon ale lui Bobby Keys, pe care acesta le reia la peste 35 de ani de când le-a întregistrat prima oară, sau liniile melodice ale pianistului Chuck Leavell (pe care nu îl vedem prea mult, dar îl auzim aproape în continuu), sau apariția lui Buddy Guy, care rupe un blues cu băieții. Dar esența filmului este modul în care Scorsese și echipa lui surprind momentele muzicale și le transpun în film. Mertitul le revine nu numai regizorului și operatorilor, dar și editorului David Tedeschi, departamentului de sunet și celui de lumini. Astfel, tonul filmului se pliază pe fiecare melodie în parte. ”Jumpin Jack Flash”, care deschide concertul, este iute și haotică și la fel este și montajul. Planurile strânse alternează cu cele largi, sărim de la un membru al formației la altul etc. Pentru o baladă, cum este ”As Tears Go By” de exemplu, cadrele sunt mai lungi și mai apropiate, este surprinsă emoția interpretării... Pentru ”Far Away Eyes”, o melodie country, camera se apropie atât de mult de Jagger încât ai impresia că stai lîngă el. ”Shine a Light” reușește să te pună în pielea publicului într-un mod în care nici măcar un concert live nu ar reuși. Îți oferă ocazia unică de a observa toate detaliile care ar trece neobservate: picăturile de salivă care sar în aer, mucuri de țigară, atingeri tandre între cei de la backing vocals, transpirația de pe hainele interpreților, împungerile în joacă ale acestora pe fundal în timp de Jagger aleargă ca un copil cu ADHD dintr-o parte în alta a scenei, reușind în același timp să cânte melodiile, să flirteze cu invitații și să antreneze publicul.


Unii oameni au fost dezamăgiți de acest film așteptându-se la mai mult de la Scorsese decât să filmeze un concert. Ei bine, într-un deceniu în care Scorsese a luat un Oscar în sfârșit pentru ”The Departed” și a dus la capăt proiecte ambițioase precum ”Gangs of New York” și ”The Aviator”, ”Shine a Light”, dacă nu este cel mai bun dintre acestea, este cu siguranță cel mai neașteptat, un film de o vitalitate extraordinară și o pledoarie pentru un alt tip de cinema popular. Și, oricum, Scorsese a dovedit în nenumărate rânduri că poate să facă un documentar muzical ca la carte. Este de ajuns să menționez cel despre Bob Dylan, ”No Direction Home” sau mai vechiul, dar foarte ambițiosul ”The Last Waltz”. Acesta din urmă începe cu o recomandare: This film should be played loud! Aceeași frază poate să preceadă și ”Shine a Light”.