Ghost Rider: Spirit of Vengeance (SUA/EAU, 2012)

Ghost Rider: Spirit of Vengeance

(SUA/EAU, 2012)

Regia: Mark Neveldine, Brian Taylor

Cu: Nicolas Cage, Ciarán Hinds, Christopher Lambert

Rating: 1.5/5

Singurul interes pe care acest sequel îl poate oferi este faptul că aproximativ două treimi ale sale sunt filmate în România. Astfel, castelul de la Hunedoara, Transfăgărășanul și Sibiu cu centura aferenta, toate își fac apariția pe rând, înainte ca acțiunea să se deplaseze undeva în Turcia, unde ne întâlnim cu Christopher Lambert. În rest, filmul nu prea are cu ce se lăuda, în afară de prezența ca de obicei captivantă a lui Nicolas Cage, care deja ne-a obișnuit cu cel puțin un film prost în această perioadă a anului.

”Ghost Rider: Spirit of Vengeance” îl regăsește pe Johnny Blaze auto-exilat undeva în „Europa de Est”, unde încearcă să îi reziste demonului care îl posedă. Din păcate, tot în această regiune a lumii, își face apariția și Diavolul cu chipul său de om (Ciarán Hinds), aflat în căutarea unui băiat a cărui trup urmează să îl închirieze pe perioadă nedeterminată. „Demonul pe 2 roți” devine protectorul acestui copil și, cu ajutorul unui cult străvechi, încearcă să-i strice planurile Necuratului. Partea bună este că regizorii Mark Neveldine și Brian Taylor (previously: ”Crank”, ”Gamer”) sunt conștienți că nu fac o capodoperă (sau măcar un film bun) și par să se distreze realizând un film intenționat over-the-top, campy și trashy. Din păcate, am impresia că publicul nu se bucură la fel de mult de film precum cei care l-au făcut. Nu după multă vreme, repetarea anumitor tropi deja specifici filmelor bazate pe benzi desenate sau a unor efecte și tertipuri vizuale devine plictisitoare, chiar dacă Neveldine și Taylor încearcă să aducă o doză necesară de umor (Best line: Imagine a flamethrower...)

Spre deosebire de primul film, efectele speciale sunt mult îmbunătățite. Totuși, craniului în flăcări îi prefer chipul hiper-expresiv al lui Nicolas Cage. În rest, filmul arată pur și simplu ieftin și mi-a amintit mai degrabă de filmele de acțiune sau horror de serie Z care sunt de obicei filmate în România, în loc de un mini-blockbuster cum se vrea acest ”Ghost Rider 2”. Asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că este filmat în 3D, pe care eu nici măcar nu l-am mai observat după vreo 2-3 minute. 

Drive Angry 3D (SUA, 2011)

Drive Angry 3D

(SUA, 2011)

Regia: Patrick Lussier

Cu: Nicolas Cage, Amber Heard, William Fichtner, David Morse

Rating: 1/5

Exploitation, baby!

M-aș uita la un film prost cu Nicolas Cage aproape oricând. Din fericire (?), în ultima vreme nu părem să ducem lipsă de așa ceva (așa cum s-a dovedit anterior aici și aici). ”Drive Angry” (nu ”Drive Angrily”, Doamne ferește!) este povestea unui fost criminal care evadează din Iad pentru a se răzbuna pentru uciderea fiicei sale. Este ajutat de Amber Heard (asta e tot ce trebuie să știți despre personajul ei)și este urmărit de ”Contabilul” Iadului, interpretat de William Fichtner. Filmul pare să continue seria de filme de serie B și personaje bizare cu care Cage s-a identificat în ultima vreme. 

”Drive Angry” este, în esență, un exploitation ieftin. Are toate elementele unui gen care a apus în anii '70, dar este acum parcă revigorat (vezi și ”Machete”): violență și nuditate gratuite, mașini rapide, vedete și pseudo-vedete, arme de toate felurile etc. Pe de o parte, este interesant să vezi un astfel de film într-un multiplex în zilele noastre și nu se poate spune că filmul nu este amuzant pe alocuri, mai ales grație modului în care Cage și Fichtner își livrează replicile. Dar Amber Heard încearcă prea mult să joace, David Morse are o apariție absolut inutilă, scenariul este chinuit, momentele „moarte” predomină, iar scenele de acțiune sunt la o cotă hiperactivă greu de suportat. Dar problema de fond a filmului este alta.

În teorie, ”Drive Angry 3D” este regizat de un tip cu experiență în 3D. Patrick Lussier a regizat deja ”My Bloody Valentine 3D”. Lussier este, însă, de fapt, mai realizat de editor, fiind responsabil de montajul ultimelor filme ale lui Wes Craven, de la ”Scream” la ”Red Eye”. Deci se poate spune că are ceva experiență în horror-ul și exploatation-ul post-modern. Nimic, însă, din toate acestea, nu transpare în ”Drive Angry 3D”. Filmul este un haos vizual, sacadat de slow-motion-uri penibile și singura idee pe care Lussier a avut-o pentru a „exploata” cele trei dimensiuni ale proiecției a fost ca personajele să arunce diferite obiecte ascuțite sau contondente înspre aparatul de filmat (topoare, bâte de baseball rupte, gloanțe etc.)

Season of the Witch (SUA, 2011)

Season of the Witch

(SUA, 2011)

 

Regia: Domininic Sena

Cu: Nicolas Cage, Ron Perlman, Claire Foy, Ulrich Thomsen

Rating: 2/5

Doi cavaleri care au dezertat din Cruciade (Cage și Perlman, în toată splendoarea lor) se angajează să transporte o presupusă vrăjitoare (Foy) către o mănăstire care posedă o carte specială destinată alungării spiritelor malefice. Lor li se alătură un preot (Stephen Campbell Moore), un cavaler cu accent nordic (Ulrich Thomsen, un actor danez cu multe roluri bune la activ, printre care ”Festen” și ”Brødre”), un șarlatan care știe drumul (Stephen Graham, mai puțin comic relief decât ne-am aștepta) și un foarte tânăr băiat de altar care își dorește să fie cavaler (Robert Sheehan), iar Christopher Lee este cardinalul lovit de ciumă care îi trimite pe toți aceștia în misiune.

Acum, eu am o toleranță foarte ridicată în ceea ce îl privește pe Nicolas Cage. Cu toate că filmele pe care le alege (și care par să iasă pe ecrane cam unul la fiecare două luni) sunt 80% oribile, de multe ori prestația lui (uneori campy, alteori over-the-top) merită banii (sau timpul de download). Restul de 20% sunt filme precum ”Matchstick Men”, ”Adaptation.”, ”Bad Lieutenant” sau chiar ”Kick-Ass”, care compensează pentru toate ”Wicker Men”-urile și ”Knowing”-urile din cariera sa. Problema cu ”Season of the Witch” (care îl reunește pe Cage cu Dominic Sena, care a regizat remake-ul la ”Gone in 60 Seconds”) este că scenariul este atât de slab, iar realizarea atât de banală încât este dureros să vezi actori talentați precum Cage, Perlman și Thomsen nefăcând nimic. Filmului îi lipsește umorul, care l-ar fi făcut ceva mai interesant. În schimb, realizatorii mizează pe mici momente horror, care de altfel sunt bine realizate și care par să aibă rolul de a da un impuls să mai trezească spectatorul din când în când.

Mi-au mai plăcut decorurile sau, mai degrabă, modul în care atmosfera este creată într-un film care în mod evident a fost filmat în majoritatea sa într-un studio întunecat. Iar efectele speciale (în special un anumit „personaj” care apare în final) au fost mai reușite decât mă așteptam. Dar mai multe lucruri bune nu am de spus despre ultimul film al lui Nicolas Cage. Îi urez succes cu măcar unul dintre celelalte trei-patru filme care au premiera anul acesta.

Kick-Ass (UK/SUA, 2010)

Kick-Ass

(UK/SUA, 2010)

Regia: Matthew Vaughn

Cu: Aaron Johnson, Mark Strong, Christopher Mintz-Plasse, Chloe Moretz, Nicolas Cage

Rating: 3/5

Dave (Aaron Johnson), un adolescent cu o viață absolut banală decide într-o zi să își confecționeze un costum și să devină „supererou”. Lucrurile nu merg foarte bine de la început, dar după ce își dovedește curajul (chiar dacă nu și talentul sau puterile) ajunge brusc o celebritate, deși - evident - adevărata identitate îi rămâne secretă. Nu durează însă mult până nu îl calcă pe nervi pe un traficant de droguri foarte influent (Mark Strong), iar viața îi este pusă în pericol. Din fericire, nu este singurul supererou din oraș: Big Daddy (Nicolas Cage), în viața reală un fost polițist dornic de răzbunare și fiica sa, Hit Girl (Chloe Moretz), de doar 11 ani, sunt the real thing, cu arme adevărate și pregătire serioasă.

Matthew Vaughn a făcut două filme interesante până să ajungă în lumea benzilor desenate. Debutul său a fost ”Layer Cake”, un thriller britanic post-Guy Ritchie cu Daniel Craig (și Marcel Iureș, într-un rol mai secundar). Acesta a fost urmat de un fantasy pe care îl privesc cu o oarecare indulgență (adică îmi place, deși e slăbuț) - ”Stardust”, după un roman de Neil Gaiman. ”Kick-Ass” pare să se inspire din ambele și să ducă lucrurile mai departe: din ”Layer Cake” ia apetitul pentru violență exagerată, iar din ”Stardust” povestea de dragoste și puterea imaginației. În plus, aduce estetica de tip bandă desenată, pe care o știe folosi inteligent: culorile costumelor, adesea în opoziție, slow-motion-urile sau tăieturile rapide care se aseamănă instantaneelor desenate din ”romanele grafice”, încadraturi și perspective inedite. Dintre toate adaptările de benzi desenate din ultimul timp, ”Kick-Ass” îngemănează cel mai bine vizualul cinematografului cu cel al benzilor desenate (nu vorbesc aici despre ”Sin City” sau ”300” care practic împrumută fiecare cadru din original, chestie care nu mă interesează absolut deloc).

Din păcate, deși filmul este mult mai violent și mai neplăcut decât te-ai aștepta și cu siguranță vrea să pară non-conformist, aleargă în același timp după prea mulți iepuri deodată. O poveste de dragoste subțire care populează mare parte din scenariu, eterna îzbândă a binelui împotriva răului, plus morala aferentă și finalul în care villain-ul supraviețuitor își reafirmă scopurile mârșave fac din ”Kick-Ass” un film convețional și nu justifică pretențiile de abordarea postmodernă a temei.

Și dacă tot suntem la convețional, Mark Strong e un actor bun și are charismă. Dar chiar trebuie să fie distribuit ca bad guy în serie în toate blockbusterele? ”Sherlock Holmes”, ”Robin Hood”, ”Kick-Ass”...? Enough already!

The Sorcerer's Apprentince (SUA, 2010)

The Sorcerer's Apprentince 

(SUA, 2010)

Regia: Jon Turtletaub

Cu: Nicolas Cage, Jay Baruchel, Alfred Molina

Rating: 1.5/5

Produs de Disney (care se pare că are exclusivitatea asupra poemului lui Goethe cu același nume), ”The Sorcerer's Apprentice” („Ucenicul vrăjitor”) îl reunește pe Nicolas Cage cu regizorul Jon Turtletaub, alături de care a realizat cele două filme din seria ”National Treasure”. În plus, de data aceasta îl avem aici pe Jay Baruchel (posesorul unei voci atât de iritante încât Jerry Lewis l-ar putea da în judecată), care este eponimul ucenic al vrăjitorului și Alfred Molina în rolul vrăjitorului malefic Horvath (lol). Confruntarea dintre acesta și Balthazar Blake (Cage) începe pe vremea lui Merlin și se termină în New York-ul anului 2010. 

Sunt unul dintre (puținii?) cei cărora le-a plăcut ”National Treasure”, pe care le-am văzut ca un fel de Indiana Jones mai sărace cu duhul, dar am găsit modul în care creează și apoi descifrează mistere „istorice” destul de entertaining. „Ucenicul vrăjitor”, însă, nu oferă nimic privitorului. Este sub-mediocru. Povestea este groaznic de previzibilă, ceea ce este cu atât mai enervant cu cât firul narativ este incoerent și multe scene (în special cele de acțiune) sunt neclare. Nu am mai văzut demult un film lansat pe scară largă care să fie montat atât de amatoricește - scenele sunt tăiate înainte să ajungă la o concluzie, montajul în paralel nu funcționează deloc și nu doar o singură dată se vorbește despre lucruri care probabil au fost explicate în scene tăiate în post-producție. Dar nu vă faceți griji... deși se spune că vrăjitorii sunt oameni excepționali care își folosesc întreaga capacitate a creierului, realizatorii filmului nu își doresc ca spectatorii să fie nevoiți să-și folosească neuronii prea mult.

Există o singură secvență care dă dovadă de un pic de inspirație. Grăbit să facă curat înainte de o întîlnire, ucenicul folosește o vrajă, prin care măturile și periile prind viață, dar evident sunt de neoprit. Secvența este practic un omagiu episodului „Ucenicul vrăjitor” din filmul de animație clasic „Fantasia”, punctat chiar de tema principală din poemul simfonic al lui Paul Dukas și citate. Dar și acest moment se termină repede și nu are nimic din magia desenului animat în care Mickey Mouse se lupta cu o armată de mături neascultătoare.