Never Let Me Go (UK/SUA, 2010)

Never Let Me Go

(UK/SUA, 2010)

Regia: Mark Romanek

Cu: Carey Mulligan, Andrew Garfield, Keira Knightley

Rating: 3/5

Este greu să faci un sinopsis al acestui film fără să dezvălui detalii importante. Este de ajuns, poate, să menționez că este o variațiune pe tema ”Clonus Horror”/”The Island” (cu un ușor iz de „Minunata lume nouă”, pe alocuri), având în centrul un triunghi format de Mulligan, Garfield și Knightley, care trăiesc într-un secol XX „alternativ”. Cei trei copilăresc într-o instituție special creată pentru „oameni precum ei”, a căror destin este stabilit încă de la început. Nu vreau să merg mai departe de atât, deși aș putea. Filmul nu dezvăluie întregul mister din jurul acestor personaje nici la sfârșit, ceea ce face ca multe detalii pe care le vedem să rămână fără înțeles, dar, de asemenea, lasă loc imaginației fiecăruia.

Filmul se remarcă printr-un stil aparte, la realizarea căruia contribuie imaginea, decorurile și costumele. Regizorul Mark Romanek deghizează un film existențialist într-o melodramă căreia îi dă accente science-fiction și își izolează personajele în peisaje relativ comune: Anglia rurală, plajele, diferite spitaluri și instituții... Lumea în care aceștia trei trăiesc pare sub-populată. Iar paleta monotonă de culori nu face decât să accentueze melancolia pe care acest film o emană prin toți porii. Într-un final, filmul se prăbușește sub greutatea enormă a propriului său conținut emoțional și ultima jumătate de oră este, din punctul meu de vedere ratată: dacă finalul este concluzia logică a ceea ce am văzut, drumul pe care scenariul îl parcurge până acolo pare ezitant, iar execuția nu convinge, încât ultimele momente lasă impresia unui film fușerit. Toate acestea nu eclipsează, însă, nici interpretările a două actrițe și a unui actor foarte promițători și nici faptul că filmul îndrăznește să ridice întrebări drăguțe „filosofice”, care poate nu sunt prea profunde, dar lasă subiecte de discuție. Singurul lucru pe care pot să îl spun în legătură cu acestea este că o mare parte din experiența umană este modul în care ne raportăm la durere, patologie și la moarte. Și pentru mine a fost de ajuns că personajele nu aveau altă opțiune decât să se confrunte cu și să-și accepte descompunerea organică.