The Amazing Spider-Man (SUA, 2012)

The Amazing Spider-Man

(SUA, 2012)

Regia: Marc Webb

Cu: Andrew Garfield, Emma Stone, Rhys Ifans, Dennis Leary, Martin Sheen, Sally Field

Rating: 3/5

Filosofia din spatele acestui remake/reboot e simplă: franciza „Spider-Man” are potențialul să aducă în continuare o grămadă de bani. Problema ar fi că Tobey Maguire și Kirsten Dunst erau deja cam bătrâni pentru a-și relua rolurile, iar câțiva dintre antagoniștii cei mai cunoscuți au dat ortu' popii. Așa că soluția găsită de studiourile Marvel & Columbia a fost să o ia încă o dată de la capăt, cu fețe noi. Suntem departe de ceea ce încerca Christopher Nolan în ”Batman Begins” (regândirea de la zero a personajului și a universului în care acesta există) - nu, ”The Amazing Spider-Man” consumă prima oră de peliculă repovestind transformarea lui Peter Parker și moartea unchiului Ben, fără să încerce ceva cu adevărat nou (cu excepția faptului că părinții lui Peter au un rol mai important de această dată). Însă esență, este doar un alt film cu super-eroi Marvel, un gen care pare să își fi creat propriile clișee în ultimii ani.

Marc Webb a regizat anterior ”(500) Days of Summer” și, într-adevăr, prezența sa în spatele camerei de filmat asigură mai multă atenție acordată relațiilor dintre personaje și poveștii de dragoste. Surprinzător este faptul că scenele de acțiune nu suferă, iar integrarea efectelor speciale mi s-a părut mai reușită decât în filmele anterioare (care, să recunoaștem, aveau momente în care semănau mai mult cu desene animate). Iar acum vine momentul disclaimer-ului personal: cele trei filme cu Spider-Man semnate de Sam Raimi nu mi-au plăcut în mod special. Deși fiecare are momente foarte reușite (și foarte citabile), per ansamblu niciunul dintre ele nu m-a convins că merită să fie așezat în panteonul filmelor cu super-eroi. Din punctul meu de vedere Webb, lucrând by the numbers, a reușit să facă un film ușor mai bun decât oricare dintre încercările lui Raimi. Ceea ce probabil nu este foarte măgulitor, dar este un mod de a recomanda filmul.

Cât despre Andrew Garfield, pe care l-am remarcat deja din ”Dr. Parnassus”, ”Never Let me Go” și mai ales ”The Social Network”, rolul i se potrivește destul de bine, dar cred că supralicitează cartea awkwardness. Cât despre restul distribuției, m-aș uita oricând la un film cu Emma Stone și Dennis Leary, Martin Sheen și Sally Field sunt alegeri destul de plictisitoare pentru roluri care necesită o anumită autenticitate, iar Rhys Ifans este un villain destul de bun. De fapt, cele mai bune momente ale filmului - și singurele în care se întrevede o oarecare originalitate din partea realizatorului - sunt cele dinspre final, în care Spidey se confruntă cu The Lizard pe coridoarele liceului și pe vârful clădirii Oscorp sau cea în care Gwen Stacy se ascunde de reptila uriașă în laboratorul de cercetare. În aceste secvențe, ”The Amazing Spider-Man” este un creature feature destul de bun.

Never Let Me Go (UK/SUA, 2010)

Never Let Me Go

(UK/SUA, 2010)

Regia: Mark Romanek

Cu: Carey Mulligan, Andrew Garfield, Keira Knightley

Rating: 3/5

Este greu să faci un sinopsis al acestui film fără să dezvălui detalii importante. Este de ajuns, poate, să menționez că este o variațiune pe tema ”Clonus Horror”/”The Island” (cu un ușor iz de „Minunata lume nouă”, pe alocuri), având în centrul un triunghi format de Mulligan, Garfield și Knightley, care trăiesc într-un secol XX „alternativ”. Cei trei copilăresc într-o instituție special creată pentru „oameni precum ei”, a căror destin este stabilit încă de la început. Nu vreau să merg mai departe de atât, deși aș putea. Filmul nu dezvăluie întregul mister din jurul acestor personaje nici la sfârșit, ceea ce face ca multe detalii pe care le vedem să rămână fără înțeles, dar, de asemenea, lasă loc imaginației fiecăruia.

Filmul se remarcă printr-un stil aparte, la realizarea căruia contribuie imaginea, decorurile și costumele. Regizorul Mark Romanek deghizează un film existențialist într-o melodramă căreia îi dă accente science-fiction și își izolează personajele în peisaje relativ comune: Anglia rurală, plajele, diferite spitaluri și instituții... Lumea în care aceștia trei trăiesc pare sub-populată. Iar paleta monotonă de culori nu face decât să accentueze melancolia pe care acest film o emană prin toți porii. Într-un final, filmul se prăbușește sub greutatea enormă a propriului său conținut emoțional și ultima jumătate de oră este, din punctul meu de vedere ratată: dacă finalul este concluzia logică a ceea ce am văzut, drumul pe care scenariul îl parcurge până acolo pare ezitant, iar execuția nu convinge, încât ultimele momente lasă impresia unui film fușerit. Toate acestea nu eclipsează, însă, nici interpretările a două actrițe și a unui actor foarte promițători și nici faptul că filmul îndrăznește să ridice întrebări drăguțe „filosofice”, care poate nu sunt prea profunde, dar lasă subiecte de discuție. Singurul lucru pe care pot să îl spun în legătură cu acestea este că o mare parte din experiența umană este modul în care ne raportăm la durere, patologie și la moarte. Și pentru mine a fost de ajuns că personajele nu aveau altă opțiune decât să se confrunte cu și să-și accepte descompunerea organică.  

The Social Network (SUA, 2010)

The Social Network

(SUA, 2010)

Regia: David Fincher

Cu: Jesse Eisenberg, Andrew Garfield, Justin Timberlake, Armie Hammer

Rating: 4/5

Am avut niscaiva probleme cu ultimele filme ale lui Fincher. Nu am apreciat ”Zodiac” precum mulți alți cinefili sau critici și, deși mi-a plăcut mai mult la a doua vizionare, tot îl consider un film foarte diluat, care nu reușește să transmită senzația de paranoia a personajului principal sau să fie cu adevărat un film despre amenințarea continuă și ineludabilă a maleficului. Cât despre ”...Benjamin Button”, mi-a plăcut destul cât să pot spune că este ”ok”, dar talentul lui Fincher nu a putut compensa un scenariu reciclat și răsuflat.

”The Social Network” - povestea site-ului facebook.com - este cel mai bun film al regizorului de la ”Fight Club” încoace. Este mai scurt decât precedentele două de mai sus și este redus la un aparent banal exercițiu de stil. Pe un scenariu ”bogat” scris de Aaron Sorkin, Fincher creează un film folosind un limbaj cinematografic simplu, dar pe care îl tratează ca pe un virtuoz: ”The Social Network” arată ca un film de acțiuni despre programatori care scriu coduri și despre depoziții în sălile de judecată. Fincher își permite o singură cadență, un singur moment de improvizație vizuală, în superba scenă a competiției de canotaj, după care revine la pacing-ul și stilul care cimentează din punct de vedere narativ filmul.

Asta nu înseamnă că a reununțat la anumite trademark-uri. Scena de început, de exemplu, a necesitat aproape 100 de duble. Efectele speciale sunt folosite în mod subtil, în acest caz pentru a-i permite unui singur actor să joace doi gemeni (frații Winklevoss). Iar în Sean Parker-ul interpretat de Timberlake, Fincher găsește o urmă din acea paranoia și manie care îi caracteriza personajele din celelalte filme (în afară de Benjamin Button, dar acolo miza era alta).

Nu în ultimul rând, trebuie amintită coloana sonoră (parțial) electronică, minimalistă semnată de Trent Raznor (”Se7en”, ”Lost Highway”) și Atticus Ross, o muzică pe care de-abia o simți, dar care pulsează ușor în contratimp cu desfășurarea rapidă a acțiunii. În scena concursului de canotaj, compozitorii ne oferă o versiune modificată electronic a temei din ”Peer Gynt” a lui Edvard Grieg, care mi-a amintit de manipulările pe care Wendel/Wendy Carlos le făcea muzicii lui Beethoven pentru ”A Clockwork Orange”.

S-ar mai putea spune multe, dar închei cu impresia pe care mi-a lăsat-o filmul: ”The Social Network” seamănă cu un film pe care Hitchcock l-ar fi făcut ca un moment de respiro între două filme psihologice și i-ar fi ieșit o capodoperă precum ”North by Northwest”. Păstrăm proporțiile, dar totuși...