La piel que habito (Spania, 2011)

La piel que habito

(Spania, 2011)

Regia și Scenariul: Pedro Almodóvar

Cu: Antonio Banderas, Elena Anaya, Jan Cornet

Rating: 4/5

„Pielea în care trăiesc” pare să înceapă acolo unde filmul lui Georges Franju „Les yuex sans visage” se oprea, atât în ceea ce privește premisa, cât și, într-un fel, narațiunea. Astfel îl avem pe Banderas în rol de dr. Frankenstein/Pygmalion modern, estetician renumit, care ține captivă în vila sa retrasă o tânără femeie (Elena Anaya) și o folosește pentru a experimenta cu substituenți de piele. Chipul ei, însă, pare a fi modelat după cel al soției sale, moarte în urmă cu zece ani în urma unui accident de mașină. Filmul lansează mai multe piste false în prima sa parte, dar totul se întoarce împotriva spectatorului cu foarte multă imaginație și un pic de cultură cinematografică - în momentul în care Almodóvar dă timpul înapoi la jumătatea peliculei. Banderas și Anaya pătrund amândoi într-un flash-back care schimbă sensul a ceea ce am văzut până atunci.

„La piel que habito” (”The Skin I Live In”) merge foarte bine alături de „Volver”, cel mai bun dintre filmele recente ale lui Almodóvar. Ambele filme împrumută câte ceva de la „Vertigo”, ambele ne păcălesc la început, au un pacing relativ lent și își dezvăluie secretele fără grabă, pulsând în ritmul muzicii lui Alberto Iglesias, dar fiecare merge în direcții diferite, iar estetica lor este diferită. Deși încă foarte dibace în a folosi culorile, parcă de data aceasta look-ul filmului este mai sobru, mai auster, care se potrivește cu izolarea în care trăiesc personajele și neîncrederea care există între ele. Pe de altă parte, preocuparea pentru piele și diferite texturi fac ca acesta să fie unul dintre acele filme pe care simți că le poți atinge (fără să fie în 3D). Dar privind prea mult suprafața obiectelor, putem pierde din vedere ceea ce regizorul face cu adevărat. Prin artificiul narativ, povestea filmului pare să demareze de mai multe ori, dar privind retrospectiv, dinamica relației dintre cele două personaje nu urmează nici ea ordinea cronologică. Ambele personaje par să sufere de un fel de amnezie în prima parte, care le va facilita apropierea; își amintesc apoi întregul, dar doar unul dintre personaje și conștientizează ceea ce s-a întâmplat, iar acest lucru precipită deznodământul.

Filmul acesta este despre obsesie, nebunie, răzbunare, pasiune, dominare și alte dintre temele preferate ale lui Almodóvar, dar mai ales despre identitate sexuală. O contribuție majoră o are regia actorilor. Deși se rostesc relativ puțin cuvinte, există ceva teatral în această mizanscenă. Fiecare privire într-o parte, fiecare gest, fiecare expresie amplifică sensul scenei sau îi dă o cu totul altă conotație. Suspectez că la o a doua vizionare aș descoperi foarte multe astfel de momente. Cele două personaje trec prin mai multe transformări de-a lungul filmului. Obiectul pasiunii fiecăruia se schimbă în permanență, în cazul personajului jucat de Anaya în funcție de transformările fizice ale personajului său. La început, ea pare mai degrabă asexuală, în costumul ei bej, neutru. Încearcă să se conformeze cerințelor trupului său seducându-l (fără succes) pe doctor. De-abia după ce este violată de un intrus (scenă în timpul căruia este neclar ce simte personajul ei), relația dintre protagoniști pare să se poată consuma, dar rememorarea trecutului schimbă detaliile problemei. Iar scena finală (deși aparent banală), prin modul în care personajele sunt așezate în cadru, lasă loc tuturor posibilităților.

Almodóvar este unul dintre puținii realizatori care reușesc să provoace senzații tari, dar și să fie respectat atât în Europa cât și în America. „Pielea în care trăiesc” nu e unul dintre cele mai bune filme ale sale, dar solicită o anumită reacție din parte spectatorului și e cu siguranță o continuare pe strania traiectorie pe care cinematografia regizorului spaniol a luat-o în ultimul deceniu. Ne amintește de alte Almodóvar-uri, dar nu seamănă cu niciunul dintre ele. Nu mă pot hotărî dacă este un film atât de bun pe cât arată nota pe care i-am dat-o, dar cred că în ceea ce privește regia, nu i se pot reproșa prea multe. Și mi-a plăcut să-l văd pe Banderas jucând iar un rol adevărat (și chiar foarte bun), după ani de roluri secundare, eroi de acțiune și pisici animate.