House of Cards

Mă întreabă lumea din când în când de ce nu scriu și despre seriale, doar despre filme. Răspunsul meu, pe scurt, este că televiziunea mă plictisește și orice durează mai mult de trei sezoane devine repetitiv și se confundă cu celelalte seriale la fel de longevive. Anumiți comentatori americani au formulat ideea că serialele TV depășesc producțiile pentru marile ecrane din toate punctele de vedere (dar de fapt se referă la acting și writing). Am să cred această idee în momentul în care apare un serial TV care să aibă inventivitatea și forța emoțională a unui ”Beasts of the Southern Wild”. Ceea ce nu înseamnă că am ignorat complet mediul long-form, atunci când merită (vezi unul dintre primele articole pe care le-am scris, despre ”Decalogul” lui Kieslowski). Iar conceptul celor de la Netflix, de a lansa un serial exclusiv pe internet, 13 episoade dintr-o bucată, mi se pare foarte interesant. Indiferent ce voi spune în continuare despre el, ”House of Cards” a reprezentat o schimbare de paradigmă, un rar moment în care producătorii de la Hollywood au înțeles cum trebuie să schimbe „modul de administrare” a unuia dintre cele mai consumate produse de pe piață.

”House of Cards” ne transportă în interiorul mașinațiilor de culise din Congresul american, unde un ambițios și charismatic congressman democrat încearcă să-și croiască drumul către Casa Albă, fără să se dea la o parte de la nimic. El este Francis Underwood, din care Kevin Spacey face - tot timpul cu un rânjet complice către camera de filmat - un Macbeth modern, în pielea căruia se simte cum nu s-a simțit în niciun rol în ultima decadă. Francis este secondat de soția sa, Claire (Robin Wright), care are o traiectorie mai puțin „strălucită”: începe ca o adevărată Lady Macbeth, uneltind cot la cot cu soțul său, iar apoi devine, de la un episod la altul, din ce în ce mai mult o soție nevrotică, a cărei implicare în acte de caritate este explicată de faptul că nu are copii proprii. Alte două arcuri narative sunt ceva mai interesante: cel al lui Peter Russo (Corey Stoll), un deputat alcoolic pe care Underwood îl folosește cum vrea el și cel al lui Zoe Barnes (Kate Mara), o jurnalistă/blogheriță care știe să dea din coate și intră într-o relație periculoasă cu personajul nostru principal.

Frank Underwood e un personaj foarte bine interpretat, dar din punctul de vedere în care scenariul îl caracterizează, este mai degrabă o schiță. Planurile sale machiavelice implică minciuni, manipulare, mită și constrângere, ascunse după o fațadă de înaltă moralitate. Nu există nimic nou din acest punct de vedere, iar lui Spacey cu siguranță îi place să interpreteze personajul din perspectiva shakespeare-iană. Problema este că nu am crezut nicio clipă că lucrurile decurg așa în realitate, oricât de absurd ar funcționa congresul American, populat de lobbyiști. O greșeală a scenariștilor, care cred că provine de fapt dintr-o problemă de optică, este că plasează întreaga acțiune în interiorul Partidului Democrat, care deține puterea executivă și majoritatea legislativă. Poate că Republicanii ar fi fost niște villains mult prea la îndemână pentru liberalii care au născocit scenariul, însă absența lor privează ”House of Cards” de un conflict adevărat, de o perspectivă cu adevărat complexă asupra politicii americane și minimalizează importanța planurilor tuturor celor implicați. În loc să fie o luptă pentru cea mai importantă funcție a lumii, odiseea lui Francis Underwood pare mai degrabă o mică parte dintr-o gâlceavă internă à la „O scrisoare pierdută”, numai că fără ironia necesară.

O parte din succesul filmului se datorează numelui lui David Fincher. Toate trailerele prezentau ”House of Cards” drept o colaborare între Fincher, Spacey și Netflix. În realitate, Fincher (deși este producător and everything), nu regizează decât primele două episoade. Acestea sunt, evident, și cele mai bune din întreg sezonul, nu doar pentru că sunt cel mai bine regizate, dar și pentru că nu apucă să se instaleze fatigue-ul cauzat de lungirea firelor narative pe câte trei-patru episoade. Alte două episoade, mai din mijloc, sunt regizate de Joel Schumacher, un alt regizor destul de cunoscut, dar al cărui nume nu este folosit în campania de promovare, probabil fiindcă nu are atâția fanboys pe care să îi electrizeze (plus că toate filmele lui sunt proaste). Oricum, stați liniștiți, nu v-ați putea da seama cine ce episod regizează - formatul uniformizează aspectul, ceea ce este în același timp un lucru bun și o dovadă că series este un mediu propice pentru scenariști și pentru actori, dar mai puțin pentru regizori.

Văzând ”House of Cards” în interval de aproximativ de o săptămână, nu am fost deloc impresionat. Până la urmă, a căzut în toate capcanele televizualului: platitudine vizuală, linii narative interminabile care se întind pe mai multe episoade și adeseori nu fac decât să se deschidă în mai multe fire narative la fel de puțin interesante, din ce în ce mai multe (și mai enervante) adresări către cameră, în care Spacey ne explică ca pentru proști ceea ce se întâmplă etc. Ideile vizuale reușite sunt rare, dar asta nu înseamnă că nu există. Una care mi-a rămas în minte este păianjenul care se furișează afară din paharul în care a fost prins, în timp ce pe fundal congressman-ul Underwood îi face sex oral domnișoarei Barnes. Dar aceste momente sunt mult prea rare în cele 11 ore ale serialului. Urmărind mai multe episoade în aceeași zi, ți se induce o stare de plictiseală resemnată. Momentelor care ar trebui să te impresioneze (precum momentul în care Francis îl omoară pe Peter Russo), le lipsește punch-ul emoțional și este surprinzător de greu să se atașezi de personaje, chiar dacă petreci atâta amar de vreme în compania lor. Iar, până la urmă, la sfârșit nu există o concluzie, ci un final deschis, care anticipează următorul sezon (cine știe când va veni și acela), la începutul căruia, fără îndoială, vom descoperi că toate personajele trebuie să o ia de la capăt pentru a-și atinge scopurile. Nimeni nu progresează, nimic nu se schimbă cu adevărat

Rating (pentru întregul sezon): 3/5