Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 1 (UK/SUA, 2010)

Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 1

(UK/SUA, 2010)

Regia: David Yates

Cu: Daniel Radcliffe, Emma Watson, Rupert Grint

Rating: 3.5/5

Avem aici prima parte din a șaptea parte a aventurilor lui Harry Potter, adaptate de Steve Kloves după romanele lui J.K. Rowling și puse în scenă de patru regizori diferiți. Primul a fost Chris Columbus, care a făcut primele două filme agreabile pentru membrii cei mai tineri ai publicului. A urmat Alfonso Cuaron, care - cu ”Prisoner of Azkaban” - a dus franciza pe cele mai înalte culmi ale sale, într-un film aproape perfect. Mike Newell s-a achitat și el destul de onorabil de sarcină în ”Goblet of Fire”, iar stilul pe care el, dar mai ales Cuaron, l-au impus, a fost preluat și adaptat de David Yates, care avea să regizeze ultimele trei/patru filme ale seriei, din care a mai rămas o singură parte, la o jumătate de an distanță, în acest moment. Yates a configurat stilul care marchează aceste ultime episoade, iar fie că ne place sau nu, nu se poate spune că nu este consecvent.

În ”Deathly Hallows 1” nu se întâmplă mare lucru. Harry, Ron și Hermione se ascund de oamenii lui Voldemort, în timp ce încearcă să-i găsească bucățile de suflet ale acestuia pe care trebuie să le distrugă (Horcrux-urile). Fiindcă filmul este o adaptare fidelă a cărții, nu avem aici compresia pe care celelalte ecranizări o realizau. Astfel, filmul are oarecare lungimi, există tatonări, ezitări, oscilări, reîntoarceri, piste falsem, amânări și așa mai departe. Principale critică adusă filmului este că ar fi prea lung și nu se întâmplă nimic. Fals! Cele aproape două ore și jumătate se ocupă de creearea unei atmosfere credibile, care să ilustreze starea de spirit a personajelor. Iar din multitudinea de nume și caractere care se perindau prin cadre și scene în celelalte filme, ”Deathly Hallows 1”, mai mult ca oricare dintre celelalte, se concentrează asupra celor trei eroi, care sunt miezul, sarea și piperul poveștii. Dacă în primele 2 filme, spotlight-ul era furat de Richard Harris, Maggie Smith, Robbie Coltrane sau Alan Rickman, apoi de Gary Oldman sau Brendan Gleason, până la acest al șaptelea film, Radcliffe, Grint și Watson se dovedesc mai mult decât capabili să ducă un film pe umerii lor, dezvoltând personaje complexe, iar acest lucru trebuie aplaudat.

Aș putea să scriu multe despre muzica lui Alexandre Desplat, despre imaginea Eduardo Serra (nominalizat la Oscar pentru ”Girl With a Pearl Earring” și ”The Wings of the Dove” și colaborator al finalului de carieră al lui Claude Chabrol) sau despre cât de mult îmi plac decorurile expresioniste care (combinate cu CGI sau alte șmecherii vizuale) mimează interioare strâmte sau exterioare largi. Aș putea să spun cum un al doilea fir narativ este descifrat prin deducții, viziuniși sugestii care fac apel la inteligența spectatorului. Dar nu cred că are rost. Este evident că găsesc acest film frumos de privit și antrenant. Singurul defect pe care îl recunosc este lipsa unui început și a unui sfârșit. Dar orice spectator avizat știe că asta urmează să primească: încă o parte dintr-o poveste veche... Alte defecte sunt comune multor filme: scene mai puțin reușite, exces de dialoguri pe alocuri, inevitabila fugă după mai mulți iepuri decât se pot prinde etc.

Dar trebuie să menționez câteva momente foarte reușite. Secvențele din Ministerul Magiei, care par desprinse din ”Brazil”, în care Harry, Ron și Hermione iau înfățișarea unor angajați ai Ministerului, care sunt jucați excepțional de trei actori noi, cu efecte foarte comice. Incursiunea în Godric's Hollow și întâlnirea cu șarpele, momentul în care filmul provoacă câteva tresăriri care nu mai sunt apanajul filmelor pentru copii. Iar, nu în ultimul rând, povestea Talismanelor Morții din titlu, redată prin intermediul unei animații extraordinare, care mi-a amintit, aproape cu o lacrimă în ochi, de animația/storyboard-ul din ”Procesul” lui Kafka ecranizat de Orson Welles. Ce încerc să sugerez în acest ultim paragraf este că, prin aluzii la Kafka, Orwell sau Gilliam,  prin evocarea nazismului și persecuțiilor, prin mixtura de genuri și stiluri (horror, expresionism, un pic de comedie, film fantastic) filmul înțelege lumea pe care trebuie să o prezinte și o redă într-un mod organizat, coerent, perfect conștient de existența unei tradiții cinematografice în acest sens, pe care o continuă și o îmbogățeste.

P.S.: Întâmplător, unul dintre articolele mai vechi de pe acest blog care nu a fost șters la untimul revival vorbește și despre experiența pe care am avut-o citind ultima carte din serie și face câteva recomandări pentru fondul muzical al unor capitole. Acest articol de găsește aici.