Hoshi o Ou Kodomo (Japonia, 2011)

Hoshi o Ou Kodomo

(Japonia, 2011)

Regia și Scenariul: Makoto Shinkai

Rating: 4.5/5

Încă un film văzut la retrospectiva Anim'est pe care vreau să îl scot în evidență. ”Hoshi o Ou Kodomo”, cunoscut și ca ”Children Who Chase Lost Voices from Deep Below” în engleză sau, mai simplu, ”Călătorie spre Agartha” la noi, este cea mai recentă creație a lui Makoto Shinkai, autor de anime-uri pe care l-am amintit deja când scriam despre ”5 Centimeters per Second”. Comparat cu celelalte filme ale lui Shinkai, care orbeau pline de patos despre trecerea timpului și persistența sentimentelor, ”Călătorie spre Agartha” seamănă mult mai mult cu producțiile studiourilor Ghibli (sub a căror egidă acest film nu a fost produs) și se creionează în special ca un omagiu adus filmelor lui Miyazaki.

Personajele principale ale filmului sunt Asuna, o tânără elevă, și profesorul ei, care descoperă intrarea înspre mitica lume Agartha, ascunsă undeva în adâncul Pământului, unde se pot aventura pentru a încerca să îi readucă la viață pe cei dragi. În cazul profesorului, el este mânat de dorința puternică de a-și reînvia soția, scop pentru care este în stare de orice. Asuna, în schimb, nu este atât de motivată de a-și readuce la viață tatăl sau un prieten recent decedat, astfel încât este mult mai receptivă la minunile cu care noua lume îi întâmpină. Ea reacționează la aceleași imagini la care reacționează și publicul, fascinat de peisajele și compozițiile care îți taie răsuflarea. De mult nu am văzut un film care să îmi solicite simțurile într-un asemenea hal prin sute de stimuli vizuali și auditivi în aproape fiecare cadru. Și, totuși, „Călătorie spre Agartha” nu este deloc obositor. Mai mult, energia și munca insuflată de talentații artiști care l-au realizat îi insuflă parcă din ce în ce mai multă viață de la o secvență la cealaltă.

Bineînțeles, câteva dintre temele care l-au preocupat anterior pe Shinkai se regăsesc și în acest film, inclusiv ideea că poveștile de dragoste nu au un final fericit, chiar dacă sunt în stare să depășească barierele fizicului. Dar sunt mult mai importante temele împrumutate din filmele lui Miyazaki: maturizarea unei copile, descoperirea naturii și legendelor etc. Shinkai copiază oarecum și stilul acestuia, dar nu vreau să zic că avem de-a face cu o simplă copie. Iar atenția pentru detalii specifică lui Shinkai este ceva ce nu se poate împrumuta. Mai degrabă, ”Călătorie spre Agartha” pare o încercare (reușită) de a fi el însuși în lumea altuia, de a încerca ceva nou, fără să-și trădeze propria operă. Se poate ca filmul să pară lung (114 minute), dar eu unul de mult nu am mai văzut un film care să mă facă să vreau să mai petrec câteva ore în lumea sa. 

Le tableau (Franța/Belgia, 2011)

Le tableau

(Franța/Belgia, 2011)

Regia: Jean-François Laguionie

Scenariul: Jean-François Laguionie, Anik Leray

Rating: 4/5

Tocmai am văzut ultimul film al animatorului francez Jean-François Laguionie la retrospectiva Anim'est de la Cluj-Napoca. „Le tableau” este povestea personajelor dintr-un tablou. Ei se împart în trei caste - Les Toupins (Isprăviții), Les Pafinis (Jumăticii) și Les Reufs (sau Les Roughs, Schițele). Disprețuitori față de ceilalți, Isprăviții le interzic accesul în Castel și plănuiesc să scape odată pentru totdeauna de „indezirabili”. Singura soluție ar fi ca Pictorul să se întoarcă și să își termine creația, dar fiindcă acest lucru tot întârzie să se întâmple, trei personaje, câte unul de fiecare tip, pornesc în căutarea Creatorului, în afara tabloului, ”Prometheus”-style.

Laguionie combină diverse stiluri de animație. În timp ce decorurile sunt în două dimensiuni (și, de obicei, pe mai multe layers), personajele sunt create în 3D, dar contururile care le sunt aplicate atenuează cele trei dimensiuni, astfel încât ele se integrează destul de bine cu fundalul. Privind prima parte a acestui film, poți sesiza senzația de profunzime pe care realizatorii o obțin prin suprapunerea mai multor straturi de animație. Odată ce se pătrunde în atelierul Pictorului, decorurile devin și ele tridimensionale, iar înspre final sunt integrate chiar și imagini live-action.

„Le tableau” este plăcut ochiului, foarte bine animat și bogat din punct de vedere estetic. Mai mult de atât, oferă și destule teme de gândire sau măcar de discuție, fiind un film care vorbește, destul de pe față, despre creația artistică și creația vieții, despre trecerea timpului, despre egalitate socială etc. Inclusiv din aceste motive cred că este și un film pentru toate vârstele, cu două posibile rezerve: muza dintr-un alt tablou care e la bustul gol în fiecare scenă în care apare și câteva secvențe mai „înfricoșătoare”, precum cea în care sunt descoperite tablouri pe care Pictorul le-a distrus din motive necunoscute. Dar fiindcă principalul punct de atracție - cel puțin inițial - al filmului este estetica sa, vă las cu o galerie foto, care să vă convingă să căutați acest film:

P.S.: Plume, strania Schiță care se aventurează în afara tabloului, îmi pare foarte similară cu omulețul lui Gopo din „Scurtă istorie” (și altele). Nice touch, I thought...

Anim'est 2011: Competiția de film românesc

The Scream from Felician Lepadatu on Vimeo.

Filmulețul de mai sus, ”Țipătul” - o reinterpretare a tabloului lui Edvard Munch, pe muzică de Pink Floyd - este câștigătorul competiție de scurtmetraje de animație de la ”Anim'est 2011”. La fel ca în fiecare an, selecția este foarte eterogenă: animație digitală, tradițională, stop-motion (chiar si animație inserată în imagini live-action), cu dialoguri sau fără, realizatori români și maghiari, de ambele sexe etc. Highlights-urile de anul acesta includ:

[klun] , de Vlad Sandu, o poveste cu personaje formate din litere, care este oarecum dificil de urmărit și înțeles, dar iese în evidență prin design.
Visul ciulinilor , de Nina Mihăilă, care combină mai multe stiluri de animație.
Evoluție cromatică , de Ana Tomescu, care mie mi s-a părut extraordinar de amuzant, dar - pe de altă parte - am fost singurul din sară care a râs, deci cine știe (video-ul e mai jos, ca să vă lămuriți).
IRA , de Radu Gaciu, mai mult un clip decât un scurt, dar o realizare foarte viscerală.
Dodo și Tic , de Gabriel Vasiliu, care nu excelează prin animație, dar este un film pentru copii destul de reușit și ar trebui să existe mai multe de genul lui produse la noi.
The Dog and a Little Bird , de Adrian Băluță, iarăși un film mai pentru copii, cu morală, dar care arată bine și e amuzant.
Growing , de Roxana Bențu, o animație minimalistă despre banalitatea vieții.

Enjoy some more videos!

Clinic from Torok Tihamer on Vimeo.


Chromatic Evolution - short 3d animation from Ana Tomescu on Vimeo.


IRA from Radu Gaciu on Vimeo.


GROWING from Roxana Bentu on Vimeo.


The dog and a little bird from adrian baluta on Vimeo.


Traveling with my thoughts full of hope - animated short from adrian baluta on Vimeo.

Anim'est 2010 Remembered

 Câteva dintre scurtmetrajele românești de la Anim'est-ul de anul trecut sunt „disponibile” prin diferite cotloane ale internetului. Hopefully, o să fie și mai multe în viitor. Enjoy!

Mad World (r. Andreia Dobrota)

http://www.youtube.com/watch?v=y-ZUvuhsS_g

Soare răsare / Sunshine (r. Oana Nechifor)

http://www.youtube.com/watch?v=QhPxU7x55vw


Al nouălea limb (r. Ciprian Chivari)

http://www.youtube.com/watch?v=QhPxU7x55vw


Plus un fragment din premiatul Mátyás, Mátyás (r. Cecilia Felméri), netradus...

http://www.youtube.com/watch?v=aw5kuJdHkOM

Anim'est 2010, ediția de Cluj - Ziua a 3-a

Competiția de Film Românesc

Cele 14 scurt-metraje made in Romania sunt un mix hetergoen, nu numai din punct de vedere al tehnicilor folosite, al stilului sau al tematicilor, dar și în ceea ce privește limba vorbită (cele mai multe sunt mute, câtea sunt în română, câteva sunt realizate de unguri în maghiară, altele au narațiune în engleză, iar unul este făcut de un ungur în engleză...) Există o predilecție pentru non-story, pentru fantastic și pentru absurd, iar tehnicile folosite variază de la 2D (tradițional și computerizat), la 3D, la stop-motion și tot felul de combinații dintre acestea. Voi trece acum în revistă, cu emfază pe cele care mi-au plăcut cel mai mult:

Al nouălea limb / The Ninth Limbo (regia: Ciprian Chivari, 2010)

Un filmuleț cu estetică de joc video, care redă primele minute ale unui soldat în viața de dincolo.

Black Fantastic (regia Călin Pop, 2010)

Nu l-am înțeles prea bine... Un microcosmos în care gravitează două animăluțe extraterestre verzi și un elefănțel (?) roz.

Grand Café (regia Bogdan Mihăilescu, 2010)

Cred că preferatul meu dintre filmele prezentat, ”Grand Café” este inspirat de povestea adevărată a lui Charles-Émile Reynaud, pionier al animației și al tehnicilor care precedau cinematografia, a cărui declin și faliment a fost provocat chiar de apariția acesteia din urmă. Având ca fundal un Paris alb-negru,schițat, scurt-metrajul lui Bogdan Mihăilescu recreează câteva dintre creațiile lui Reynaud, dar și primele pelicule ale fraților Lumière. Un film emoționant despre zorii filmului și animației.

How to Deal with Nonsense (regia Veronica Solomon, 2010)

Non-sens, întradevăr, dar viu și amuzant, lăsând impresia că este realizat într-un singur cadru ascendent, care urcă de pe fundul unei mări până deasupra norilor.

http://communism2010.com (regia Dénes Sántha, Damó Zsolt, 2010)

Ultra-scurt hilar care aseamănă comunismul cu un virus computerizat de care nu mai poți scăpa.

Indienii secui / Szekler Indians (regia Zoltán Balázs, Annamária Kopacz, 2010)

Foarte interesantă abordare, în stil mockumentar, în care un bărbat într-un bar vorbește despre secui de ca și cum ar fi un trib de indieni, cu credințe și obiceiuri bizare, în timp ce alți secui sunt prezentați derulîndu-și activitățile cotidiene. Desene tradiționale, foarte bine montat.

Legacy / Moştenire (regia Valeriu Căliman, 2010)

Bărbatul cu Coasa dă ortul popii (i know...), iar fiul său îi succede. Am râs absolut în continuu pentru cele câteva minute cât a durat.

Mad World (regia Andreia Dobrota, 2010)

Stop-motion, cu un pic de substrat pacifist/moralist. Impresionează modurile în care se reasamblează bucățile de argilă și ”reorganizarea” unor tablouri celebre, precum ”Guernica” lui Picasso sau o ”Compoziție” de-a lui Mondrian. Stilul liber, în care se fuge de la o reprezentare la alta, amintește de diferite videoclipuri, dar și de animații timpurii ca ”Fantasmagorie”, de Émile Cohl.

Make Love, Not Sex (regia Tamás Szőcs, 2010)

Împrumutând texte din diferite filosofii, la sfârșit lasă impresia unei glume binevoitoare.

Mátyás, Mátyás / Mathias, Mathias (regia Cecilia Felméri, 2010)

Piesa de rezistență a selecției și câștigător al Competiției de Film Românesc de anul acesta. În esență, este un documentar animat, în care realizatorii au întrebat mai mulți locuitori ai Clujului (maghiari) ce știu despre Matei Corvin, aceștia fiind ulterior animați. Recomandare nu numai datorită premisei excelente sau realizării impecabile (sunt simulate mișcării ale aparatului de filmat specifice documentarului, chiar destul de bine), dar și datorită fundalului clujean, în care statuia lui Matei Corvin nu este înconjurată de schele. Realizatorii și producătorii filmului au fost prezenți în sală și au vorbit la sfârșit, printre altele și despre necesitatea unui fond de film regional la cluj.

 

„Mátyás, Mátyás”

Obiceiuri proaste / Bad Habits (regia Oana Cătălina Gheorghiu, 2009)

Un fierar este afectat de absența războaielor. Nu mai are pentru cine face arme, așa că se inspiră din natură și creează animale metalice uriașe. Dar când design-ul unui vultur îl inspiră, în transformă într-un avion, apoi într-o aeronavă militară agresivă. Obicei prost, indeed. 2D și 3D computerizat, foarte bine realizat.

Soare răsare / Sunshine (regia Oana Nechifor, 2010)

Ca și ”Mad World”, seamănă cu unui flux al conștiinței. Animație tradițioanlă liberă, în care forme geometrice, animale și oameni se opun animației care îi creează însăși. Un filmuleț pe care mi-aș dori să-l revăd.

The Sprout (regia Gabriela Popov, 2010)

Unui răsad i se narează viața din off, în engleză. Altă animație (aparent) simplă, în alb-negru, scurtă, cu un final frumos: ultima replică este viața e suferință și moartea aduce iertarea, iar cadrul prezintă mugurele ieșit din răsad pe funalul unei luni impresionante.

Vara 99 Mega-Hits / Summer Hits 99 (regia Alina Manolache, Liviu Bărbulescu, 2010)

Călătorie nostalgică în anul 1999, finalul unui deceniu de tranziție, din care ne amintim (se pare) oracolele de la școală, desenele cu cretă de la 1 iunie, muzica celor de la Genius și golul lui Dan Petrescu din meciul cu Anglia. Singura proiecție care a scârțâit, transferul digital al animației tradiționale (sau cel puțin cred că era tradițională) nefiind prea reușit.

Anim'est 2010, ediția de Cluj - Ziua a 2-a

L'illusionniste

(UK/Franța, 2010)

Regia: Sylvain Chomet

Voci: Jean-Claude Donda, Edith Rankin

Rating: 4/5

După un scenariu de Jacques Tati (pe care acesta nu l-a transpus pe ecran), realizatorul ”Tripletelor din Belleville” realizează un film emoționant despre un iluzionist fără succes, care are numele adevărat și înfățișarea marelui comic francez - Tatischeff. După un scurt angajament într-o insulă la nordul Scoției, o fată pe care ”magia” lui Tatisheff o lasă cu gura căscată se ia după el până la Glasgow, unde aceștia vor locui câteva luni, până când iluzionistul va abandona lumea spectacolului.

Filmul seamănă mai mult cu ”Tripletele din Belleville” decât cu filmele lui Tati. Nu are exuberanța unor scene din animația precedentă a lui Chomet, dar nici satira sau gagurile absurde ale unui ”Mon Oncle”, de exemplu. Tematica este mult mai intimă și se pare că aceasta a fost intenția originală a lui Tati, dar și motivul pentru care el nu a făcut „Iluzionistul”. În plus, filmul este încărcat cu un aer de nostalgie pentru epoca spectacolelor de cabaret, a teatrelor de varietăți și este plasat într-un trecut indecis, la apusul acestei epoci. În felul acesta, ”L'illusionniste” este pentru opera lui Tati ceea ce ”Limelight” este pentru Chaplin.

Totuși, această versiune animată a lui Tati are farmecul ei: Glasgow-ul animat este superb, arhitectura și geometria orașului fiind parte componentă a poveștii. Spectacolul străzii, cu lumini și culori vii este în aceeași măsură o parte a poveștii pe cât este povestea iluzionistului și a „fiicei” sale adoptive.

Anim'est 2010, ediția de Cluj - Ziua 1

Weekend-ul acesta are loc la Cluj o retrospectivă a festivalului de film de animație Anim'est, care a avut loc între 8-14 octombrie la București. Programul este suculent, dar cred că nu o să apuc să prind decât câteva proiecții. Piesa de rezitență este ”L’illusionniste”, mâine, de la 20:00, la Cinema Victoria. Deocamdată, o încalzire ușoară:

Ének a csodaszarvasról

(Ungaria, 2002)

Regia: Marcell Jankovics

Rating: 3/5

„Cântecul cerbului fermecat” este opera unui veteran animator meghiar, Marcell Jankovics, care își propune să pună în imagini povestea formării poporului maghiar, de la legende de pe vremea totem-urilor și a zeităților zoomorfe (de unde și cerbul din titlu), până la domnia creștinantă a lui Geza (tatăl lui Istvan I). Pe parcursul poveștii, se alternează între o animație mai statică, picturală, care evocă realitatea și una mult mai stilizată, care evocă legendele. Îmi este greu să pun o etichetă pe aceasta din urmă, dar este o combinație între artă medievală, artă orientală, picturi naive și chiar elemente ale unor culturi mai indepărtate, precum  cea a amerindienilor. Nu cred că această tehnică funcționează tot timpul cum trebuie, dar impresionează morphing-ul folosit repetat, pentru diferite creaturi care se transformă în oameni sau în alte vietăți, obeicte sau constelații.

Narativ, filmului îi lipsește coeziunea. Încă nu sunt sigur că știu ce au vrut să trasmită realizatorii, dar nu mi se pare abordarea potrivită pentru o poveste care se vrea educațională. Legendele originii sunt puerile și lungite (cu ajutorul unor cântece destul de leșinate), iar frânturile de istorie care urmează par alese la nimereală, pe unele se insistă fără rost, astfel că sunt destule momente în care acțiunea nu evoluază și filmul parcă se oprește în loc. Până la urmă, este salvat totuși de animație, care surprinde prin gama bogată de culori aleasă și prin dinamismul pe care îl impune în cazul secvențelor fantastice și prin frumusețea peisajelor redate în secvențele de animație mai tradițională.