Poziția copilului (România, 2013)

Poziția copilului

(România, 2013)

Regia: Călin Peter Netzer

Cu: Luminița Gheorghiu, Bogdan Dumitrache, Natașa Raab, Florin Zamfirescu, Vlad Ivanov

Rating: 3.5/5

„Poziția copilului” a fost deja foarte comentat, lăudat și recomandat în presă, pe internet sau din gură-n gură. Filmul a și intrat în istorie, fiind prima producție autohtonă care reușește să câștige Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin. Iar, între timp, succesul festivalier s-a transformat și în succes de public, bifând în primul week-end aproape 20.000 de spectatori, performanță-record pentru ultimii ani. Evident, strategia de marketing a fost foarte bine gândită: promovare încă din timpul festivalului (prin campania „Susțin România etc...”), urmată de o ieșire pe ecrane destul de rapidă, iar data fixată a premierei a fost, oedipian, 8 Martie.

Trebuie să recunosc că a fost destul de refreshing să văd un film românesc „de artă” filmat altfel. Sigur, Netzer aderă la un stil european destul de generic, dar - oricum - mai puțin „constrâns” de planurile lungi ale lui Mungiu, Puiu sau Porumboiu și care l-au „bântuit” în pic și pe realizatorul „Poziției copilului” în filmul său anterior - „Medalia de onoare”. Primele minute ale filmului reușesc foarte eficient, prin două-trei secvențe bine montate (dialogul de început dintre Luminița Gheorghiu și Natașa Raab, petrecerea pentru ziua primei dintre ele și recitalul de operă) și fără economie de jump cuts, să imprime ritm poveștii și să creioneze trăsăturile de bază ale personajului central. Odată ce intriga este declanșată, prin accidentul în care este implicat fiul interpretat de Bogdan Dumitrache, am simțit însă că discursul regizoral încearcă prea mult să adere la un program prestabilit (dezvăluirea adevăratei fețe a upper middle class-ului bucureștean și a corupției inerente acestei societăți, în contextul unor instincte materne gone wrong). 

Până la urmă se dovedește însă că toate sub-intrigile care se ramifică sunt numai niște piste false. Netzer introduce în scenă tot felul de personaje și încurcături (martorul care cere șpagă sau, poate, doar cinste cu o cafea, vizita iminenta la familia victimei etc), însă ce îl interesează de fapt este modul în care se destramă relația dintre cele două personaje principale și locurile în care temperamentele și personalitățile celor doi se întâlnesc. Totul culmină cu ultimul cadru - superb, de altfel - filmat din interiorul unei mașini, când prin lunetă, când prin oglinda retrovizoare, în care ambele personaje par să-și găsească un fel de centrul emoțional care le-a lipsit până atunci. Singurul lucru regretabil (din păcate important) este că regizorul și co-scenaristul său Răzvan Rădulescu nu dezvoltă suficient decât personajul mamei, interpretată spot-on de Luminița Gheorghiu.

Călin Peter Netzer a avut până acum o carieră oscilantă. Filmul său de debut, „Maria”, nu a fost foarte reușit, dar s-a remarcat prin prestația Dianei Dumbravă. Al doilea lung-metraj, „Medalia de onoare”, mi-a plăcut însă mult, deși trebuie să recunosc că este un film de actor, iar Netzer este destul de reținut în spatele camerei de filmat. „Poziția copilului” nu este neapărat un pas înapoi, dar nu m-a impresionat decât sporadic. Cred că Netzer este încă în căutarea unui stil, unui mod de expresie propriu și este încă șovăitor în ceea ce privește deciziile scenaristice și regizorale. De aceea, cred, motivul pentru care filmele sale ies în evidență în primul rând este prestația interpretului/interpretei din rolul principal. S-ar putea ca lui Netzer să îi lipsească anumite calități care să facă din el un mare regizor (spre deosebire de un simplu coach pentru actori), însă cred că își cunoaște propriile limitări și nimeni nu poate contesta faptul că are un minim de aptitudini care îi permit să facă un film eficient, plăcut publicului, criticilor și juriilor internaționale în același timp, punându-și degetul pe un subiect care „doare” (cazuri ca cel din film apar mult prea frecvent în jurnalele de știri). În ceea ce mă privește, nu am simțit cum au trecut cele două ore ale filmului, dar mi-a plăcut mai mult când Natașa Raab era mama lui Bogdan Dumitrache și făcea AIT-uri în „Din dragoste cu cele mai bun intenții”.

RO 2011 - Părțile a 6-a și a 7-a

Odată cu venirea toamnei, s-a redeschis sezonul la filme românești. ”Principii de viață” și ”Loverboy” sunt primele două. Deși am mai scris despre ele când le-am văzut la TIFF, câteva cuvinte în plus - la distanță de câteva luni - nu strică.

Principii de viață

Regia: Constantin Popescu

Cu: Vlad Ivanov, Gabriel Huian

Rating: 3.5/5

”Principii de viață” e un film de actor prin excelență. Principalul său atu este Vlad Ivanov, care, în rolul unui bărbat de vârstă mijlocie care trăiește după principii la care pare să adere destul de rigid („nu așa se parchează...”, „nu mergem la mare în România”) și se poartă cu ceilalți din jur cu un aer de superioritate combinat cu dulcegării ieftine, iar în familia sa (extinsă) este un mic dictator. Scenariul este scris de Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu și nu se îndepărtează prea mult de la ceea ce ei au făcut alături de Răzvan Muntean, de exemplu: un personaj masculin în rolul principal, acțiunea se desfășoară pe parcursul unei singure zile etc. Iar regizorul Constantin Popescu (a cărui film precedent a fost foarte ambițiosul „Portretul luptătorului la tinerețe”) veghează asupra tuturor cu calmul detașat al unui „minimalist”, construind filmul din lungi planuri-secvență (atât de la modă în filmul românesc recent) și cu atenție la detalii.

Loverboy

Regia: Cătălin Mitulescu

Cu: George Piștereanu, Ada Condeescu

Rating: 3/5

La TIFF, filmul a fost primit cu... amuzament de public, care nu a ezitat să râdă de momentele mai puțin inspirate din ultima parte a filmului. Totuși, pentru primele aproximativ 30-40 de minute, filmul este antrenant și nu este foarte clar în ce direcție o să meargă. Personajul principal feminin întârzie să intre cu adevărat în scenă, ceea ce creează un plus de suspans. În această parte, se vede că Mitulescu poate fi un regizor foarte bun, iar imaginea lui Marius Panduru nu seamănă cu nimic din ce am văzut în ultima vreme în filmul românesc (deși contribuția sa a fost decisivă și în cazul unor „Eu când vreau să fluier, fluier” sau „Periferic”). Din păcate, a doua parte a filmului este „furată” de cei doi interpreți, George Piștereanu și Ada Condeescu, care încă nu mi se par capabili de a duce un film de la cap la coadă. Nu m-au deranjat atât de mult scenele intime (cu replici precum ”Tu ești prințesa mea...”, pe care le-am auzit de destule ori și în viața reală), cât faptul că tot ceea ce s-a construit în prima parte se prăbușește sub greutatea unei melodrame neinspirate, care se chinuie la sfârșit să ajungă la deznodământul pe care toată lumea îl putea anticipa de mult.

Călătoria lui Gruber (România/Ungaria, 2009)

Călătoria lui Gruber

(România, 2009)

Regia: Radu Gabrea

Cu: Florin Piersic jr., Claudiu Bleonț, Marcel Iureș, Udo Schenk

Rating: 3/5

În 1941, jurnalistul italian Curzio Malaparte (Piersic jr.) vine în România și intenționează, apoi, să urmeze trupele naziste pe frontul de este, în Rusia. Înainte de plecarea sa, i se declanșează o alergie, care se agravează pe parcursul drumului cu trenului de la București la Iași. Singura lui speranță de însănătoșire și de a pleca la timp pe front este un doctor din Iași, alergologul Gruber, care însă nu este de găsit.

Cel mai fascinant lucru despre „Călătoria lui Gruber” este că scenariul este scris de Răzvan Rădulescu (vezi „Felicia, înainte de toate”) și Alexandru Baciu. Aceștia doi au colaborat împreună la scenariile pentru ultimele trei filme ale lui Radu Muntean, „Hârtia va fi albastră”, „Boogie” și „Marți, după Crăciun”, filme de factură foarte diferită. Mâna lui Rădulescu pare să se simtă în momentele în care Malaparte are de-a face cu birocrația statului român, cu plimbări de la armată la poliție pentru a afla informații despre Gruber și de a face rost de adeverințe și ordine în scris, toate puse în contrast cu organizarea eficentă a armatei germane. Radu Gabrea regizează destul de plat acest film, singurele momente de inspirație fiind câteva cadre lungi, pan-uri la înălțime deasupra personajelor, momente în care camera reușește să se strecoare pe uși înguste sau între două vagoane de tren. Distribuția este uniform la înălțime, Florin Piersic jr. ducând greul (și o face destul de bine), Udo Schenk și Claudiu Bleonț perfect aleși în rolurile celor doi colonei (unul neamț, unul român) și Marcel Iureș furând filmul la final, apărând în sfârșit în rolul doctorului Gruber, întors din călătoria sa misterioasă.

Șpilul cu „Călătoria lui Gruber” este că acțiunea se petrece imediat după pogromul de la Iași din 1941, când, într-o perioadă de câteva zile, câteva mii de evrei au fost deportați și/sau uciși. Gruber, însuși, este evreu, iar Malaparte petrece mult timp căutându-l pe tatăl acestuia, care a fost pus pe tren și a murit în timpul transportului, jurnalistul descoperind într-o scenă-cheie (dar prost tratată de realizator) trenul cu deportați și groapa cu cei morți în timpul transportului. La final, nu se explică de ce Gruber nu a fost deportat și el (se sugerează că a fost să-și identifice tatăl), dar finalul nu îi lasă nici acestuia prea multe speranțe. Curzio Malaparte avea să scrie, după război, romanul ”Kaputt”, în care relata și evenimentele de la Iași din 1941.

RO 2010 - Partea a 5-a: Felicia, înainte de toate

Felicia, înainte de toate

(Romania, 2009)

Regia: Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf
Cu: Ozana Oancea, Ileana Cernat

Rating: 3.5/5

Realizat în 2009 și amânat în premieră românească până ân iunie 2010, filmul de față este debutul regizoral al omului din spatele „noului val”, scenaristul Răzvan Rădulescu, alături de olandeza Melissa de Raaf. Lipsit de miza scenariilor anterioare semnate de Rădulescu, filmul prezintă câteva ore din viața Feliciei, româncă plecată în Olanda de vreo 14 ani, revenită în țară pentru o scurtă vizită. La finalul șederii ei, Felicia trebuie să prindă avionului care o va duce în Olanda, pentru că a doua zi trebuie să-și ia fiul dintr-o tabără.

Forța filmului constă în eficacitatea dialogurilor, care sunt - după părerea mea - în egală măsură rezultatul talentului și inspirației actorilor, scenariului, indicațiilor regizorale, dar și a alegerii inteligente a decorurilor... pentru că altfel se vorbește în intimitatea apartamentului, altfel se vorbește în taxi, altfel la aeroport, altfel în casă scărilor. Pe lângă numeroasele schimburi de replici, Ozana Oancea (interpreta Feliciei) are o sumedenie de monologuri (pentru că asta sunt de fapt) la telefon, majoritatea vorbite în olandeză. Aici este un alt punct forte al filmului, faptul că în acest caz un monolog este recepționat de public ca o conversație, elipsele dialogului devenit monolog nu doar că pot fi deduse, dar lasă impresia că ele chiar au fost auzite. Mai trebuie remarcată, pe lângă autenticitatea dialogurilor, și pe cea a personajelor.

Totuși, deși „Felicia...” e un film care mi-a plăcut și care a ocupat aproape 2 ore în care nu m-am plictisit absolut deloc, nu pot să nu remarc că minuțiozitatea cu care este construit filmului, cu migală și precizie de ceasornic, lasă o impresie de ușoară greutate. Mi se pare că realizatorii au „mers la sigur”, nu au riscat nimic, iar spectatorului i se cam oferă ceea la ce se așteaptă, nici mai mult nici mai puțin.


„Felicia...” a devenit instant un răsfățat al criticii de film din țară, oarecum în ciuda indiferenței publicului. Debutul Ozanei Oancea a fost salutat în unanimitate (si premiat la TIFF!) pe bună dreptate.