Lincoln (SUA, 2012)

Lincoln

(SUA, 2012)

Regia: Steven Spielberg

Cu: Daniel Day-Lewis, Tommy Lee Jones, Sally Field, Joseph Gordon-Levitt, James Spader, David Strathairn

Rating: 4/5

Spielberg, maestru al cinematografului populist american, alternează de peste 20 de ani blockbustere mai puțin „serioase” cu filme istorice cu greutate și gravitate. Ne-a oferit capodopere și rateuri în ambele genuri. Ultimul său film „important”, care a adunat 12 nominalizări la Oscar-urile care se vor decerna peste vreo 3 săptămâni, ”Lincoln”, este de fapt două filme într-unul singur. Primul este un portret al omului Abraham Lincoln, privit în numeroase ipostaze (președinte, soț, tată, conducător al forțelor armate, manipulator, depresiv, îmbătrânit etc.), care ne este relevat de interpretarea fără cusur a lui Daniel Day-Lewis. Al doilea film este povestea lunii ianuarie a anului 1865, în care un Congres dominat de Republicani (dar nu cu cele două treimi necesare) încearcă să treacă al 13-lea amendament al Constituției, care urma să interzică sclavia.

Cred că nu este exagerat să zic că dimensiunile lui ”Lincoln” îl pot compara cu una dintre tragediile istorice ale lui Shakespeare. Dezbaterile pe măsuri legislative, comploturile, uneltirile pe sub masă par uneori desprinse din ”Iulius Caesar” sau ”Henry V”. Asemănările continuă. Eroul este charismatic, dar complex și abătut de multe necazuri, iar în plus are și darul povestirii, pretext pentru câteva monologuri mai mult sau mai puțin alegorice. Intervalului relativ scurt de timp care este prezentat i se opune esențialitatea amendamentului care urmează să fie votat, de importanță capitală și universală. Există până și trei personaje care fac mai degrabă comic relief, acei oameni din umbră care încearcă să „convertească” membri ai partidului Democrat în tabăra lui Lincoln, pe numele lor Bilbo, Latham si Schell. Dacă nu aș ști că sunt personaje istorice, aș zice că au fost special inventate ca omagiu trioului care îl însoțea pe Prințul Hal - Peto, Bardolph și Poins, comparație care devine și mai evidentă în scena în care Lincoln îi cunoaște pe aceștia și îl citează pe Falstaff din ”Henry IV”. Toate acestea fiind zise, îmi pot ușor imagina o versiune teatrală a lui ”Lincoln” și îmi închipui că scenariul (excelent, de altfel) al lui Tony Kushner nu ar trebui să sufere modificări foarte mari în această tranziție.

Ceea ce nu înseamnă că ”Lincoln” nu are calități filmice. E drept că Spielberg temperează efectele de genul desaturării imaginii (ca în ”Saving Private Ryan”) și nu apelează la alb-negru cu tușe roșii (ca în ”Schindler's List”) sau la un stil aproape documentar (ca în prologul lui ”Munich”). Însă alături de echipa sa fidelă (Janusz Kaminski operator, Michael Kahn editor etc.), nu pare să îi lipsească flerul în a poziționa camera și a tăia exact acolo unde trebuie. Mișcările de aparat sunt lente și subtile, ceea ce permite ca poveștile lui Lincoln sau chiar dialoguri întregi să fie cuprinse într-un singur cadru, care uneori alunecă încet de la close-up la plan de ansamblu (sau invers). Dacă în ”War Horse” războiul era stilizat și filtrat prin omagiul pe care Spielberg îl aducea Hollywood-ului clasic, lui John Ford și lui Selznick, aici primează realismul (sau, mai bine zis, verosimilul). Lumina, costumele și decorurile sunt astfel puse în scenă încât să recreeze cât mai fidel viața din timpul Războiului Civil American. 

Realizatorul lui ”Lincoln” este un Democrat înrăit, care își propune, cu acest film, mai mult decât un simplu portret istoric al celui mai admirat președinte american. Mai important pare să fie examinarea modului în care funcționează politica și democrația Congresului SUA, care opune nu doar două partide cu ideologii diferite, dar și diferite facțiuni în interiorul acestor partide. Se discută mult în acest film despre Republicani conservatori (cum e Preston Blair), radicali (cum e Thaddeus Stevens, rol destinat să îi aducă lui Tommy Lee Jones al doilea Oscar pentru actor în rol secundar) și moderați (cum pare să fie Lincoln). Aceste diferențe de nuanțe există și astăzi, într-o vreme în care discursul politic încearcă să polarizeze cele două partide și să elimine moderații din fiecare. Cu atât mai important este filmul în ziua de astăzi, în care lucrurile par să stea exact pe dos, în ceea ce îi privește pe Republicani și Democrați. Ciclicitatea istoriei, bătăliile grele duse de fiecare dată când o lege importantă trebuie adoptată pentru a face dreptate și paradoxala credință oarbă în Democrație - acestea sunt temele pe care le investighează Spielberg în ”Lincoln”.

Looper (SUA/China, 2012)

Looper
(SUA/China, 2012)

 

Regia: Rian Johnson

Cu: Joseph Gordon-Levitt, Emily Blunt, Paul Dano

Rating: 3/5

”Looper” e mai mult o reproducere a momente celebre/esențiale din filmele science-fiction ale ultimilor 30 de ani decât un film de sine stătător. De la ”Blade Runner” la ”The Adjustment Bureau”, trecând prin ”Terminator”, ”Twelve Monkeys” sau ”The Matrix” (plus un împrumut horror din ”The Omen”), filmul lui Rian Johnson nu trebuie să facă mai mult decât să reflecte aceste filme. Principala momeală pentru public este premisa: Joseph Gordon-Levitt este Joe, un asasin din mijlocul secolului XXI care ucide oameni trimiși din viitor pentru a fi asasinați, totul luând o turnură proastă când cel pe care trebuie să-l ucidă este chiar viitorul său self, interpretat de Bruce Willis.

Timpul din ”Looper” este maleabil. Nu există un viitor absolut, inevitabil, iar acțiuni din trecut/prezent pot modifica viitorul în timp real. Acesta este cel mai fascinant lucru la ”Looper” - posibilitatea de a exista un număr infinit de viitoruri posibile. Din păcate, acest fir nu este exploatat până la capăt, Johnson & co. oferindu-ne doar două-trei posibile scenarii. Până și premisa confruntării dintre cei doi Joe se dovedește a fi prea slabă pentru a putea susține narațiunea acestui film, astfel încât a două jumătate a filmului devine mai degrabă o dramă romantică, o dată cu introducerea personajului jucat de Emily Blunt, tonul devenind mult mai intim, mai personal în secvențele pe care aceasta le are alături de Gordon-Levitt sau de Pierce Gagnon, care îl interpretează pe sinistrul său fiu de 6 ani.

În ciuda a cele spuse mai sus, ”Looper” este un film stilat, nu doar stilizat, caracteristică pe care o are în comun cu primul film al lui Rian Johnson, ”Brick”, un foarte interesant neo-noir. Se mișcă într-un ritm destul de alert, dar nu chiar destul de repede încât să nu observi inconsistențele de la nivelul scenariului. Pentru un cinefil avizat, poate fi o ocazie rar întâlnită de a face multiple conexiuni cu alte filme și a medita asupra unui gen care se reînnoiește prin apelul constant la temele și motivele vizuale ale celor mai de succes reprezentanți ai săi. Totuși, la fel ca și ”In Time” sau ”The Adjustment Bureau”, poate că și ”Looper” ar funcționa mai bine ca un episod din Zona crepusculară sau - ca să nu ne încredem prea mult în televiziune - ca un scurt sau mediu-metraj. 

Premium Rush (SUA, 2012)

Premium Rush

(SUA, 2012)

Regia: David Koepp

Cu: Joseph Gordon-Levitt, Michael Shannon, Dania Ramirez

Rating: 3.5/5

Set-up din ”Premiul Rush” este destul de rudimentar: unui mesager pe bicicleta îi este încredințat un plic ce conține un obiect de mare valoare pentru foarte multă lume. Pe urmele biciclistului interpretat de Joseph Gordon-Levitt pornesc un bad lieutenant cu tulburări de comportament și multe datorii (Michael Shannon), un mesager rival, un polițist pe bicicletă și o facțiune din mafia chinezească. Filmul consistă dintr-o serie de urmăriri și secvențe de acțiune legate destul de bine prin flashback-uri care explică cum a ajuns omul nostru să aibă atâtea probleme (inclusiv cu actuala/fosta prietenă/co-worker).

Joseph Gordon-Levitt, pe lângă că e pe cale să moștenească franciza Batman, pare decis să câștige piața de nișă a pasionaților de filme de acțiune, cu acest ”Premium Rush”, dar și cu incoming-ul ”Looper”, thriller-ul SF în care va juca versiunea tânără a lui Bruce Willis. ”Premiul Rush” este un film în care bicicletele se mișcă mai rapid decât mașinile, iar urmăririle dintre doi bicicliști te țin cu sufletul la gură mai ceva ca bolizii dintr-un film de acțiune regular. Gordon-Levitt & co. trasează itinerarii în zig-zag pe străzile din Manhattan, printre mașini, pietoni și alte obstacole pe care realizatorii le-au născocit. Chiar dacă se insistă pe accidente și pe rănile pe care acestea le pot provoca, cele mai multe secvențe sunt realizate mai degrabă în spiritul desenelor animate (nu degeaba numeroasele trimiteri la Road Runner și Wile E. Coyote). Și chiar dacă simți că filmul se întinde un pic la cele 91 de minute ale sale, nu se poate spune că uită într-un moment să te distreze sau că rămâne fără resurse cinematografice.

David Koepp a făcut acum ceva ani un film care mi-a plăcut (deși foarte multă lume l-a găsit previzibil și derivativ) - ”Secret Window”, cu Johnny Depp. În ”Premium Rush”, Koepp pare să fie mai mult în elementul său decât anterior și demonstrează că este un foarte talentat regizor de acțiune. Și ar fi nedrept să închei acest post fără să vorbesc despre Michael Shannon, unul dintre cei mai talentați și mai intenși actori americani ai momentului, care își permite de această dată să ia o pauză de la rolurile serioase, cu încărcătură psihologică și să joace over-the-top un rol în care face cele mai bune scene ale întregului film.

The Dark Knight Rises (SUA/UK, 2012)

The Dark Knight Rises

(SUA/UK, 2012)

Regia: Christopher Nolan

Cu: Christian Bale, Michael Caine, Gary Oldman, Morgan Freeman, Tom Hardy, Anne Hathaway, Marion Cotillard, Joseph Gordon-Levitt, Matthew Modine

Rating: 3/5

Din capul locului vreau sa spun ca este foarte probabil ca ceea ce urmează să scriu va conține ceva spoilere - mi se pare greu să vorbesc despre film fără să menționez lucruri care se întâmplă în a doua parte a filmului. ”The Dark Knight Rises” începe la vreo 7-8 ani de pauză după evenimentele din ”The Dark Knight”. Batman este auto-suspendat din funcție, Harvey Dent este un erou al poporului, crima organizată lipsește din oraș, dar toată liniștea este amenințată de apariția unui mercenar/terorist mascat pe nume Bane, care se va instala în postura de lider al maselor împotriva unui sistem corupt.

Sunt multe lucruri în neregulă cu acest film. Unele dintre ele țin de modul în care Nolan își construiește filmul. Deși filmul durează peste două ore și jumătate, se simte o grabă în a pune în scenă cât mai multe set-up-uri, ceea ce creează o serie de probleme: tăieturi de montaj sunt deranjante (și un montaj neîngrijit per ansamblu), unele secvențe par să fie lăsate în aer, neterminate sau să nu își regăsească locul în narațiunea ulterioară și o dezorientare generală cu privire la locațiile în care anumite întâmplări se petrec și durata de timp pe care acestea le ocupă. Sigur, acestea sunt doar niște quibble-uri „tehnice”, dar efectul este lipsa de implicare. Cu excepția a vreo două-trei secvențe (printre care, memorabile, prima confruntare dintre Bane și Batman și marele reveal în care adevăratul villain i se descoperă eroului nostru), nu am simțit că vreunul dintre personaje ar fi cu adevărat în pericol sau că Batman nu ar putea să salveze Gotham-ul.

Alte probleme țin mai degrabă de scenariul stufos al fraților Nolan. Sigur, sunt multe de apreciat la o astfel de narațiune cu multe straturi, la dialogurile care se ridică mult peste nivelul blockbuster-ului obișnuit și, în general, la ambiția de a pune în scenă o dramă care să rivalizeze (păstrând proporțiile) cu operele lui Shakespeare sau Dickens. ”The Dark Knight Rises” însă, nu reușește să împace temele politice (destul de all over the place, de altfel) cu originea comic-book a personajelor sale. (Paradoxal, Tim Burton reușea acest lucru mult mai bine în cele două filme ale sale.) Iar o altă mare problemă este momentul în care ne este dezvăluită adevărata identitate a lui Bane (și a stăpânei sale). În acel moment, Bane - pe care îl vedeam drept un mastermind, un geniu musculos capabil să pună în aplicare planuri complicate care l-ar face de rușine pe Joker și singurul pe care Batman nu îl poate învinge - se dovedește a fi un simplu executor, mânat nu de un scop personal, ci de obediență oarbă. Iar planul său pentru Omul-Liliac (să îi distrugă corpul, apoi spiritul și în final să îl lase să moară), care ar fi fost la doar câteva minute de a fi dus la capăt, devine brusc ne-esențial.

Ultima jumătate de oră a filmului este foarte reușită, dar este anihilată de un final șovăielnic. E dezamăgitor să vezi că regizorul care a făcut ”Memento” sau ”The Prestige” și care dispune de o viziune pentru legenda Cavalerului Negru, nu pare să reușește să o pună în scenă. Cred că ”Inception” a reprezentat un punct de cotitură în cariera lui Nolan, care se află acum, sincer, într-o perioadă neinteresantă. Filmele sale sunt precedate de un hype nemaivăzut, iar apoi sunt întâmpinate cu entuziasm pentru aspectele vizual și substraturile poveștii. Totusi, din punct de vedere tematic, filmele sale evită să ia o poziție, preferând o ambiguitate nesatisfăcătoare, dar, la rândul ei, generatoare de buzz. Asta nu înseamnă că nu sunt momente din ”The Dark Knight Rises” care nu mi-au plăcut. Dar adevărul - sau măcar adevărul meu - este că la cele 164 de minute ale sale, ultimul film cu super-eroi al lui Nolan nu reușește să fie mai cinematic și mai engaging decât un cartoon fără pretenții cum este ”The Avengers”.

Notă personală: acest post a fost scris ascultând ”Beggars Banquet”, care ar fi fost un soundtrack foarte bun pentru ”The Dark Knight Rises”... din mai multe motive. Oricum, Hanz Zimmer nu ne oferă nimic nou, ba chiar pare mulțumit de cât de self-indulgent au devenit compozițiile sale pentru Christopher Nolan.

Inception (SUA, 2010)

Inception

(SUA, 2010)

Regia: Christopher Nolan

Cu: Leonardo DiCaprio, Joseph Gordon-Levitt, Ken Wataneabe, Ellen Page, Michael Caine

Rating: 3.5/5

Evident, nu o să mă obosesc să evit spoilerele, deci sunteți avertizați. Oricum, până acum lumea ar trebui să știe că filmul este despre o echipă de hoți care intră în visele oamenilor și fură informații prețioase din subconștientul acestora (de genul secrete de afaceri). Protagonistul, însă, și principalul focus al acțiunii după efectele vizuale ingenioase, este personajul lui DiCaprio (Cobb), chinuit de un compelex de vinovăție după moartea soției sale (Marion Cotillard), care își face câteodată apariția în visele sale (sau ale altora). Știu, seamănă izbitor cu ”Shutter Island”...

Filmul este ușor greoi la început, când trebuie să înghesuie multe scene în care diferite obiecte, acțiune sau concepte sunt explicate. Ultimele aproximativ 90 de minute, însă, care se petrec în totalitate în vise (evident inclusiv vise în interiorul altor vise visate de alți visători), reușesc să te țină cu sufletul la gură, mai ales datorită faptului că atunci ”Inception” devine un film de acțiune excepțional. În schimb, lumea viselor imaginată de Nolan diferă de lumea viselor imaginată de Lynch, de exemplu. Totul este construit matematic (inclusiv paradoxurile), cu precizie, nu e loc pentru (prea multe) simboluri, iar cele mai personajele își păstrează luciditatea, chiar dacă subconștientul lor mai face figuri din când în când.

De unde și principala problemă cu acest film.  Evident, cei care l-au realizat, cu Nolan în frunte, sunt oameni inteligențiși știu să gradeze acțiunea, să creeze suspans, să orchestreze scene de acțiune și momente de efecte speciale (nu integral CGI!) care te lasă cu gura căscată. Dar preocuparea lor pentru explorarea subconștientului este minimă. Ceea ce ar fi fost mai interesant în acest film aproape că nu există. Pe de altă parte, nici stilul lui Nolan nu dă semne că ar fi infailibil: înspre final, el alege cele mai simple soluții la îndemână - imagini în slow-motion, trecerea pe rând de la visul 1 la visul 2 la visul 3 la visul 4, repetată de câteva ori, lăsând efectul de editing de telenovelă.

Ultima imagine a filmului ne lasă să ghicim dacă finalul sau o bucată mai mare din film este sau nu un vis și cine îl visează. Nu intru în detalii, dar impresia mea este că nu contează. Cercetând cu atenție, poți găsi indicii pentru orice teorie fantastică îți poți imagina. Asta cu atât mai mult cu cât rezolvarea „misterului” nu ar releva mari adevăruri despre personajele implicate.

Cam asta este ”Inception”: o jucărie distractivă, construită cu migală de un artist matematician, cu care te poți juca o perioadă până probabil o să ajungi să te plictisești. Blockbuster-ul verii!