Pithy Reviews (12)

Docs of the Year 2012...

The Imposter (Bart Layton, 2012)
An Errol Morris-style documentary about a 23-year-old Frenchman who pretended to be a missing 16-year-old Texan boy. Narrated through interviews with the people who took part in the story, "The Imposter" creates a much more compelling drama than most thrillers we see these days. However, in the last act, it brings certain allegations against the family of the young boy that it simply cannot prove and I think it was a mistake to go in that direction.
Rating: 3.5 out of 5

Samsara (Ron Fricke, 2011)
This movie is probably meant to be seen on the big screen projected in 70mm (not available in my region...) A wonderful collection of images from all over the globe, focusing on natural wonders, poverty & exploitation and - in contrast - our dependance on technology. Still, this doesn't really go any further than Fricke went with his most celebrated film, "Baraka" and it's a long way from the masterpiece of the genre, Godfrey Reggio's "Koyaanisqatsi" (for which Ron Fricke was cinematographer).
Rating: 3.5 out of 5

Searching for Sugar Man (Malik Bendjelloul, 2012)
An incredible tale of a forgotten musician and the millions of fans he didn't know about in another part of the world. First-time director Malik Bendjelloul gives enough room in his film to the music of Rodriguez and, in the end, I responded most to the music as opposed to the film-making. A mediocre film, but a great showcase for an artist who deserves more recognition.
Rating: 3 out of 5

Anvil! The Story of Anvil (Canada, 2008)

Anvil! The Story of Anvil

(Canada, 2008)

Regia: Sacha Gervasi

Rating: 4/5

Probabil că nu scriu destul de des despre rockumentare, fiindcă în aproae un an de zile de când scriu regulat despre filme nu am vorbit decât despre ”Shine a Light” și ”It Might Get Loud” (nu pun la socoteală ”Sympathy for the Devil”). Mai bun decât ambele este, însă, acest ”Anvil! The Story of Anvil” care are mai multe ingrediente - dincolo de titlul hilar - care au făcut pe multă lume să se îndoiască de autenticitatea lui. Faptul că toboșarul trupei se numește Robb Reiner nu ajută (Rob-cu-un-singur-R Reiner e, bineînțeles, regizorul mockumentarului rock cult ”This Is Spinal Tap”). Filmul începe cu evocarea perioadei de glorie a trupei Anvil, în concert alături de Metallica și Bon Jovi, iar nume sonore ale industriei (inclusiv Lars Ulrich și Slash) le laudă talentul și influența. Dar ei sunt îngeri decăzuți ai metal-ului și în ziua de azi (sau, mă rog, atunci) au slujbe de doi bani și mai cântă din când în când în baruri pentru aceeași prieteni. 

ROCK 'n ROOOOLLLLL!!!

Recunosc că evenimentele din documentar par să se înlănțuie un pic cam prea frumos... Inițial, trupa pleacă într-un mega-turneu dezastruos prin Europa, care „culmină” cu un concert la Sala Sporturilor din Târgu-Mureș, unde nu reușesc să umple nici 2% din capacitatea acesteia. Înapoi în Canada (căci, da, protagoniștii sunt evrei canadieni), avem ocazia să îi cunoaștem mai bine pe „Lips” și Robb, într-un segment de mijloc destul de emoționant. Trupa compune melodii noi și chiar reușesc să înregistreze un album, pe care însă nici o casă de producție nu vrea să îl distribuie. Și, totuși, în final, sunt invitați să dea un concert la un festival în Japonia și, deși sunt programați la 11 a.m., adună 20.000 de spectatori, adică întreaga capacitate a sălii. Toată construcția asta pare un pic construită retrospectiv, ca să dea un plus de dramatism poveștii, dar asta nu înseamnă că cei doi rockeri îmbătrâniți nu sunt autentici. Gervasi care a fost roadie pentru ei prin anii '90, îi prezintă cu bune și cu rele, cu vicii și virtuți, atingând și istoria lor personală (tatăl unui dintre ei a supraviețuit Holocaust-ului) și viața lor de familie. Filmul este life affirming și o adevărată plăcere. Vă las cu Anvil și al lor ”Metal on Metal”...

It Might Get Loud (SUA, 2008)

It Might Get Loud

(SUA, 2008)

Regia:  Davis Guggenheim

Cu: Jimmy Page, The Edge, Jack White

Rating: 4/5

Trei chitariști din trei generații diferite se întâlnesc pentru a discuta despre ce înseamnă pentru ei chitara și muzica rock și, eventual, să cânte ceva melodii. Ei sunt Jimmy Page (Led Zeppelin), The Edge (U2) și Jack White (White Stripes și The Raconteurs). Alternativ, fiecare dintre ei își spune și un fel de autobiografie, iar imaginile de arhivă completează istoriile personale și ale formațiilor din care au făcut parte.

Regizorul Davis Guggenheim a câștigat un Oscar pentru mult-apreciatul său documentar cu și despre Al Gore, ”An Inconvenient Truth”, care mie mi-a plăcut destul de mult, în ciuda tonului ușor predicator și deficitului de carismă a fostului vice-președinte american, defecte corectate, zic eu, satisfăcător, prin regie. ”It Might Get Loud” urmează o schemă narativă asemănătoare: alternanța dintre eveniment și autobiografie, dar are de prezentat trei personaje, nu unul. Din fericire, summit-ul la nivel înalt dintre cei trei ocupă o bucată mai mică din film, astfel încât fiecare are timp să își spună povestea. Faptul că dialogul lor atinge și dimensiunea autobiografică ajută la unitatea narativă a construcției.

Și, despre ce vorbesc acești chitariști? Page povestește despre înregistrări inedite cu Led Zeppelin, despre vremurile în care era muzician de studio sau adolescent într-o formație de skiffle, dar și despre un eveniment din copilărie, când întreaga sa familie s-a mutat, găsind o chitară lăsată în urmă la noua casă. Jack White își deplânge originile modeste și vorbește despre fascinația pe care o are pentru muzica blues și pentru un stil mai primitiv și minimalist. Iar The Edge (cel mai puțin... interesant dintre cei trei) rememorează o Irlandă întunecată în anii '70-'80, explică de ce caută să găsească efecte electronice inedite pentru chitara sa și vorbește despre cum a început să compună. Sursele de inspirație diferă la fiecare dintre ei și este fascinant să vezi cum filosofii diferite despre se întâlnesc (direct și indirect) în acest film.

Nu știu dacă filmul acesta ar atrage și oamenii care nu sunt fani ai genurilor în care acești trei chitariști activează (sincer, și eu mă descurc fără U2). Dar cred că cinefilii vor descoperi în ”It Might get Loud” o structură narativă solidă, colaje de imagini din prezent și imagini de arhivă, în care sunetele din prezent și din trecut se amestecă armonios și imagini inedite precum Jack White cântând un blues la pian pentru o versiune a sa de 9 ani, bătând în podeaua de lemn în ritmul melodiei, ceea ce provoacă tremurături ale aparatului de filmat sau Jimmy Page cântând la mandolină în fața conacului în care, cu 40 de ani în urmă, ”When the Levee Breaks” a fost înregistrată. Și, bineînțeles, avem un pseudo-climax în care cei trei cântă împreună, pe fundalul genericului de final, ”The Weight” (care, btw, este o melodie compusă de Robbie Robertson, care a jucat într-un film despre care am scris nu demult - ”Carny”).

Sympathy for the Devil / One Plus One (UK, 1968)

Sympathy for the Devil / One Plus One

(UK, 1968)

Regia: Jean-Luc Godard

Cu: Mick Jagger, Keith Richards, Charlie Watts, Brian Jones, Bill Wyman, Anne Wiazemsky, Sean Lynch.

Rating: 4.5/5

Mais ce que vous laisse perplexe est la nature du mon jeu...

Într-un studio, The Rolling Stones compun, repetă și înregistrează una dintre melodiile lor cele mai titrate, ”Sympathy for the Devil”. Într-un cimitir de mașini, un grup de militanți Black Panthers se pregătesc de război și citesc un manifest al rasei lor. Din off, Sean Lynch citește din romane pulp, benzi desenate și texte marxiste. O femeie numită Eve Democracy este intervievată într-un parc și răspunde doar prin da sau nu. O tânără fuge prin oraș, mâzgăling pereți și mașini cu graffiti-uri de genul ”CINEMARXISM” sau ”SOVIETCONG”. Într-o librărie nazistă, un tip citește din ”Mein Kampf”, clienții lui îl salută nazist și plesnesc doi ostatici mao-iști. Filmul lui Jean-Luc Godard alternează între toate aceste planuri, stilul narativ unic al autorului și melodia celor de la Rolling Stones fiind motorul acestui - să zicem - documentar.

”Sympathy for the Devil” a fost lansat și sub numele de ”One Plus One”, care are distincția de a fi un Director's Cut, singura diferență este că melodia terminată a fost inserată barbar de producător la sfârșitul filmului, în speranța de a-l face mai comercial (degeaba, zic eu...) Din punct de vedere istoria, filmul apare după ”perioada de glorie” a lui Godard și la începutul perioadei mai ciudat a acestuia, în care filmele sale sunt puternic ideologizate. Departe de mine de a comenta convingerile lui Godard sau chiar stilul său. Nu cred că e cazul de data aceasta. Sincer, mi-e greu să fiu de acord cu el, dar, la fel de sincer, îmi plac filmele sale. Ador forma cu adevărat liberă pe care o cultivă, îmi plac insert-urile cu materiale propagandistice, îmi plac observațiile sociale și umane pe care filmele lui Godard le fac dincolo de speech-urile pline de citate ale personajelor.

Substratul din ”Sympathy for the Devil” se învârte în jurul acelorlași idei: revoluție, abandonarea intelectualismului, respingerea culturii ”burgheze”. Există și prezentare aparent în opoziție (dar care eu cred că Godard o ia de fapt foarte în serios) a modului în care lucrează, pe de o parte, forța creativă (reprezentată de repetițiile prelungite ale formației) și forța distructivă (predicată de Godard și de „revoluționarii” anilor '60). Nefiind în aceeași categorie cu ”Pierrot le fou”, ”Week End” sau ”Le mépris”, ”Sympathy for the Devil” este totuși un film seducător, prin planurile lungi, neîntrerupte, de câteva minute bune, prin surprizele de pe coloana sonoră și prin finalul... suspendat.

Shine a Light (SUA, 2008)

Shine a Light

(SUA, 2008)

Regia: Martin Scorsese

Cu: Mick Jagger, Keith Richards, Ron Wood, Charlie Watts

Rating: 4/5

Performance!

Un concert privat organizat de Bill Clinton cu ocazia împlinirii a 60 de ani devine prilej pentru ca Scorsese și The Rolling Stones să dea frâu unei avalanșe de muzică și lumini care va deveni acest ”Shine a Light”, cel mai impresionant (chiar dacă și cel mai mainstream) film de concert al ultimei decade. Rafturile de DVD-uri sunt pline de concerte filmate, dar ”Shine a Light” este un film adevărat. Iar pentru a-l duce la capăt, Scorsese și directorul de imagine Robert Richardson (coloborator frecvent) au adunat o adevărată armată de operatori, printre care nume sonore de Oscarizați și Oscarizabili precum Robert Elswit, Emmanuel Lubezki sau Andrew Lesnie.

”Shine a Light” începe cu un prolog foarte amuzant de 10 minute, în care îi vedem - alternativ - pe Rolling Stones repetând sau în concert și pe Scorsese cu echipa pregătind filmările. Imaginea este când color, când alb-negru, într-o varietate de format-uri. Apoi, toată lumea se întâlnește la Beacon Theater din New York, apare și Bill Clinton & soția, apoi invitații lui. Tema principală a acestui prolog este playlist-ul concertului, pe care Scorsese încearcă să-l afle (”Nu trebuie să fie în ordine”, spune el), iar Jagger îl tot amână, până cu câteva minute înainte de concert. Dacă acestă introducere promite oarecum un documentar cu scene de concert (precum ”Gimme Shelter”, să zicem), pentru restul filmului Scorsese ”se mulțumește” să filmeze concertul, întrerupându-l din când în când cu întregistrări de arhivă, interviuri cu membrii formației, a căror rol nu este de a trasa un narativ al filmului sau de a povesti istoria Rolling Stones, ci mai degrabă au funcția de interludii amuzante, explică dinamica grupului și, uneori, pun în perspectivă anumite momente din concert.

Este ușor să transformi o cronică a acestui film într-o recenzie muzicală. Și, pe bună dreptate, nu se poate să nu te impresioneze prima interpretare live a melodiei ”As Tears Go By”, sau solo-urile de saxofon ale lui Bobby Keys, pe care acesta le reia la peste 35 de ani de când le-a întregistrat prima oară, sau liniile melodice ale pianistului Chuck Leavell (pe care nu îl vedem prea mult, dar îl auzim aproape în continuu), sau apariția lui Buddy Guy, care rupe un blues cu băieții. Dar esența filmului este modul în care Scorsese și echipa lui surprind momentele muzicale și le transpun în film. Mertitul le revine nu numai regizorului și operatorilor, dar și editorului David Tedeschi, departamentului de sunet și celui de lumini. Astfel, tonul filmului se pliază pe fiecare melodie în parte. ”Jumpin Jack Flash”, care deschide concertul, este iute și haotică și la fel este și montajul. Planurile strânse alternează cu cele largi, sărim de la un membru al formației la altul etc. Pentru o baladă, cum este ”As Tears Go By” de exemplu, cadrele sunt mai lungi și mai apropiate, este surprinsă emoția interpretării... Pentru ”Far Away Eyes”, o melodie country, camera se apropie atât de mult de Jagger încât ai impresia că stai lîngă el. ”Shine a Light” reușește să te pună în pielea publicului într-un mod în care nici măcar un concert live nu ar reuși. Îți oferă ocazia unică de a observa toate detaliile care ar trece neobservate: picăturile de salivă care sar în aer, mucuri de țigară, atingeri tandre între cei de la backing vocals, transpirația de pe hainele interpreților, împungerile în joacă ale acestora pe fundal în timp de Jagger aleargă ca un copil cu ADHD dintr-o parte în alta a scenei, reușind în același timp să cânte melodiile, să flirteze cu invitații și să antreneze publicul.

Unii oameni au fost dezamăgiți de acest film așteptându-se la mai mult de la Scorsese decât să filmeze un concert. Ei bine, într-un deceniu în care Scorsese a luat un Oscar în sfârșit pentru ”The Departed” și a dus la capăt proiecte ambițioase precum ”Gangs of New York” și ”The Aviator”, ”Shine a Light”, dacă nu este cel mai bun dintre acestea, este cu siguranță cel mai neașteptat, un film de o vitalitate extraordinară și o pledoarie pentru un alt tip de cinema popular. Și, oricum, Scorsese a dovedit în nenumărate rânduri că poate să facă un documentar muzical ca la carte. Este de ajuns să menționez cel despre Bob Dylan, ”No Direction Home” sau mai vechiul, dar foarte ambițiosul ”The Last Waltz”. Acesta din urmă începe cu o recomandare: This film should be played loud! Aceeași frază poate să preceadă și ”Shine a Light”.