Stoker (SUA/UK, 2013)

Stoker

(SUA/UK, 2013)

Regia: Park Chan-wook

Cu: Mia Wasikowska, Matthew Goode, Nicole Kidman, Alden Ehrenreich

Rating: 2.5/5

Așa cum spuneam când am scris despre ”The Last Stand”, Hollywood-ul e pe cale să fie cucerit de coreeni. Nu din punct de vedere militar, așa cum se întâmplă în filme precum ”Olympus Has Fallen” sau ”Red Dawn”, în care America este invadată de coreeni de nord, dar și din punct de vedere artistic, în spatele camerelor de filmat. De data asta este rândul lui Chan-wook Park, realizator aclamat pentru ”Oldboy”, care vine să ne thrillerească hitchcock-ian cu povestea Indiei Stoker (Mia Wasikowska), o fată foarte inteligentă, dar mizantropă, a cărei viață se schimbă după o serie de evenimente marcante: împlinirea vârstei de 18 ani, simultan cu moartea tatălui într-un accident rutier și apariția misteriosului unchi Charlie.

Reperul cel mai trâmbițat pentru acest film este Hitchcock, mai ales ”Shadow of a Doubt”, dar există trimiteri și la alte filme ale maestrului suspansului, cum ar fi ”Psycho” sau ”Spellbound”. Park se inspiră însă și din propriile sale filme și mi se pare că nu poate fi negată influența giallo-ului italian. Totuși, ”Stoker” nu îmi pare a fi altceva decât o nouă reinterpretare a lui ”Alice în Țara Minunilor”. Și nu spun acest lucru doar pentru că Mia Wasikowska (care a fost Alice pentru Tim Burton) joacă rolul principal, dar și pentru că există asemănări tematice (șocul unei pubertăți întârziate și a descoperirii de sine). În plus, am găsit trimiteri vizuale directe (precum o imagine din timpul genericului de început în care Alice pare minusculă căutându-și cadoul de ziua ei în grădina conacului în care trăiește), iar Park are un anume fler în a folosi cele mai minuscule detalii și de a supra-încărca cu aluzii și semnificații fiecare cadru care îmi amintește de narațiunea stufoasă a lui Lewis Caroll.

De-a lungul timpului, admirația mea pentru Park Chan-wook a fost inconstantă. Îmi amintesc șocul (aproape life-changing) de a vedea ”Oldboy” pe marele ecran, în urmă cu vreo 10 ani. Apreciez foarte mult ”JSA” și ”Sympathy for Mr. Vengeance”. Nu am fost la fel de impresionat de ”Lady Vengeance”, care nu mi s-a părut că are alt motiv să existe decât ca să închidă o trilogie. Ultimul său lungmetraj, ”Thirst”, nu mi-a plăcut, dar înțeleg de ce a fost apreciat de alții și nu îmi pot închipui alt realizator care să facă un astfel de film cu vampiri. Ceva mai recent, Park a făcut alături de fratele său un scurtmetraj filmat integral pe iPhone, ”Night Fishing”, o gură de aer proaspăt și un filmuleț care merită văzut și apreciat pentru cât de nebun este. Trecând la limba engleză, Park Chan-wook nu se compromite stilistic, dar nici nu reușește ceva remarcabil. ”Stoker” începe bine, dar pe măsură ce înaintăm începem să ne dăm seama cât de prost este scenariul, cât de puțin conturate sunt personajele (inclusiv India) și suntem suprasolicitați inutil de detaliile vizuale cu care Park ne scoate ochii. În final, it doesn't ammount to much, iar lungile arcuri narative intercalate pe care le străbat personajele din ”Oldboy” sau ”Mr. Vengeance” sunt înlocuite de racorduri și reflexii simple și de motivații cel puțin nonsubstanțiale.

Trei filme de Kubrick de văzut la TIFF 2012

Retrospectiva completă Stanley Kubrick de la KubrickFest TIFF 2012 se anunță a fi piesa de rezistență a acestui festival. Dar care sunt filmele maestrului care trebuie neapărat văzute?

Mai jos sunt propunerile mele, trei la număr. O observație, totusi. Nu va fi vorba despre cele mai bune trei filme al lui Kubrick (acestea le veți găsi în topul de aici), ci despre cele trei recomandări cele mai potrivite momentului. Ready? Go!

Paths of Glory (1957)

Cu: Kirk Douglas, George Macredy

Războiul este una dintre marile teme kubrick-iene. Într-una din formele sale, este fie subiectul principal, fie fundalul pentru cele mai multe dintre filmele sale. Printre filmele cu adevărat de război, ”Paths of Glory” este unul dintre cele mai bune. Povestea unei misiuni „sinucigașe” și a celor trei soldați condamnați la moarte pentru eșecul ei devine teatrul unui conflict moral, între colonelul Dax (Douglas) - un om cu picioarele pe pământ, aproape pacifist - și generalul Mirau (Macready) - un carierist pentru care nu contează decât victoria și răzbunarea. Tonul filmului este pesimist, aproape oprimant și deloc măgulitor pentru niciuna dintre părțile implicate. Dar finalul, care pare desprins dintr-o cu totul altă lume, schimbă în câteva secunde mesajul filmului și atestă umanismul și sensibilitatea excepțională a acestui regizor, considerat mult prea adesea și mult prea ușor de către necunoscători ca fiind prea rece și distant.

2001: A Space Odyssey (1968)

Cu: Keir Dullea, Gary Lockwood

”2001” este cel mai bun film al lui Kubrick - capodopera sa - și unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. Dacă nu l-ați văzut, acum este cel mai bun moment. Dacă l-ați văzut deja, revedeți-l! (I know I am) Orice aș putea spune despre acest film nu i-ar face dreptate. Situat undeva la granița dintre science-fiction, documentar și film mut, ”2001” este unul dintre cele mai interesante experimente de succes pe care le-a suportat forma cinematografică. Imaginile sale de neuitat, ritmul lent impus de realizator și atenția pentru detalii garantează noi descoperiri cu fiecare revizionare. Și, ar mai trebui spus, este cel mai optimist film făcut vreodată de Kubrick.

Eyes Wide Shut (1999)

Cu: Tom Cruise, Nicole Kidman, Syndey Pollack

Aceasta poate părea o alegere ciudată, dar am să mă explic. Au trecut deja 13 ani de la premiera acestui film atât de controversat. Pentru unii, unul dintre cele mai autentice filme făcute de Kubrick vreodată, pentru alții, cel mai mare rateu al său. După mai mult de o decadă, este cazul ca filmul să fie reevaluat și apreciat la justa valoare. ”Eyes Wide Shut” filtrează cinematografia lui Max Ophüls, unul dintre cineaștii preferați ai lui Kubrick. Regăsim aici, pe de o parte, câteva dintre temele preferate al lui Ophüls (chestiunea fidelității, iluzii amoroase, stratificarea socială etc.), iar pe de altă parte, modul în care este filmat ne amintește de stilul regizorului german: bogăția decorurilor, fluiditatea mișcărilor de aparat etc. Dar departe de a fi un banal omagiu adus unui cineast care pare uitat de multă vreme, ”Eyes Wide Shut” se dovedește a fi cel mai personal film al lui Kubrick, despre o latură a naturii umane pe care o explorase mult prea puțin înainte: intimitatea.

Rabbit Hole (SUA, 2010)

Rabbit Hole

(SUA, 2010)

Regia: John Cameron Mitchell

Cu: Nicole Kidman, Aaron Eckhart, Dianne Wiest, Sandra Oh

Rating: 4/5

Bazat pe o piesă de teatru, ”Rabbit Hole” se concentrează asupra unui cuplu a căror copil de patru ani a murit într-un accident în urmă cu opt luni, iar aceștia nu reușesc să își reconstruiască viața. Pentru un film bazat pe o piesă de teatru, este surprinzător cât ”Rabbit Hole” reușește să transmită fără să folosească dialogurile. Imaginea semnată  Frank G. DeMarco (care a colaborat cu Mitchell deja la cultele ”Hedwig and the Angry Inch” și ”Shortbus”) este rafinată și subtilă, deloc ostentativă (precum în multe adaptări care încearcă să compenseze teatralitatea printr-un delir vizual neconvingător). Dar reușita filmului se bazează în cea mai mare parte pe modul în care Mitchell reușește să își regizeze actorii și pe prestațiile excelente ale acestora. Nicole Kidman este nucleul filmului, ea resimțind cel mai puternic lipsa copilului, iar interpretarea  acesteia este excepțioanlă, reacțiile ei și timing-ul fiind perfecte. Dianne Wiest și Sandra Oh au fiecare câteva scene foarte reușite, iar Aaron Eckhart, deși interpretează partenerul pe care îl privim ca fiind în planul doi, este pe măsura lui Kidman (și, de altfel, cred că este cel mai bun rol al său de până acum).

Tema principală a acestui film, doliul, a fost folosită relativ des în ultimii ani sub forma în care este prezentată și aici: reacțiile pe care le provoacă unei familii/unui cuplu după moartea tragică, accidentală a unui copii. Se poate ilustra prin două alte filme: ”Rachel Getting Married”, de Jonathan Demme și ”Antichrist”, de Lars von Trier. În primul film, Anne Hathaway joacă un fost manechin, dependentă de siferite substanțe, care primește o permisie de la centrul de reabilitare (care se pare că este noua ei casă), pentru a participa la nunta surorii sale. Ea este responsabilă pentru accidentul în care a murit fratele ei mai mic (ea conducea mașină, pe vremea când era adolescenă), iar întreaga familie încearcă încă să treacă peste acest eveniment. Filmul are un ton optimist-sentimentalist, se bazează pe realismul și naturalețea interpretărilor și a filmărilor, dar are o coloană sonoră sublimă, sculptată din sunetele și muzica ambientale.

”Antichrist”, pe de altă parte, se raportează mai bine la ”Rabbit Hole”, fiind deasemenea povestea unui cuplu. Însă von Trier accentuază drama, izolând cele două personaje și folosind prilejul pentru a sonda nu numai psihicul masculin și feminin, dar și relația acestora (sau poate doar a lui) cu instinctele primordiale, cu secole de istorie a persecuție, cu ginocidul, cu cinematograful lui Dreyer (și Tarkovski) etc. ”Antichrist” este un film mai profund, dar și mai auto-indulgent. Putem doar visa la un univers paralel în care von Trier ar fi colaborat din nou cu Nicole Kidman pentru ”Antichrist”... Asta nu înseamnă că Charlotte Gainsbourg nu este excepțională și că nu mor de curiozitate să o văd în următorul von Trier, apocalipticul ”Melancholia”.

Revening la ”Rabbit Hole”, trebuie să subliniez că nu multe drame de interior reușesc să fie atât de eficiente precum filmul de față. Probabil acest lucru se datorează și faptului că tragedia este foarte bine contracarată de câteva momente mai ușoare, amuzante, bine dozate pe parcursul filmului. Acesta este și momentul în care Mitchell abandonează excentricitățile care l-au consacrat (oarecum) și se concentrează asupra regiei, asupra relațiilor dintre personaje, asupra modului în care decorurile le influențează pe acestea și reușește să creeze un film mai onest și mai relevant decât tot ce a făcut până acum.