Rabbit Hole (SUA, 2010)

Rabbit Hole

(SUA, 2010)

Regia: John Cameron Mitchell

Cu: Nicole Kidman, Aaron Eckhart, Dianne Wiest, Sandra Oh

Rating: 4/5

Bazat pe o piesă de teatru, ”Rabbit Hole” se concentrează asupra unui cuplu a căror copil de patru ani a murit într-un accident în urmă cu opt luni, iar aceștia nu reușesc să își reconstruiască viața. Pentru un film bazat pe o piesă de teatru, este surprinzător cât ”Rabbit Hole” reușește să transmită fără să folosească dialogurile. Imaginea semnată  Frank G. DeMarco (care a colaborat cu Mitchell deja la cultele ”Hedwig and the Angry Inch” și ”Shortbus”) este rafinată și subtilă, deloc ostentativă (precum în multe adaptări care încearcă să compenseze teatralitatea printr-un delir vizual neconvingător). Dar reușita filmului se bazează în cea mai mare parte pe modul în care Mitchell reușește să își regizeze actorii și pe prestațiile excelente ale acestora. Nicole Kidman este nucleul filmului, ea resimțind cel mai puternic lipsa copilului, iar interpretarea  acesteia este excepțioanlă, reacțiile ei și timing-ul fiind perfecte. Dianne Wiest și Sandra Oh au fiecare câteva scene foarte reușite, iar Aaron Eckhart, deși interpretează partenerul pe care îl privim ca fiind în planul doi, este pe măsura lui Kidman (și, de altfel, cred că este cel mai bun rol al său de până acum).

Tema principală a acestui film, doliul, a fost folosită relativ des în ultimii ani sub forma în care este prezentată și aici: reacțiile pe care le provoacă unei familii/unui cuplu după moartea tragică, accidentală a unui copii. Se poate ilustra prin două alte filme: ”Rachel Getting Married”, de Jonathan Demme și ”Antichrist”, de Lars von Trier. În primul film, Anne Hathaway joacă un fost manechin, dependentă de siferite substanțe, care primește o permisie de la centrul de reabilitare (care se pare că este noua ei casă), pentru a participa la nunta surorii sale. Ea este responsabilă pentru accidentul în care a murit fratele ei mai mic (ea conducea mașină, pe vremea când era adolescenă), iar întreaga familie încearcă încă să treacă peste acest eveniment. Filmul are un ton optimist-sentimentalist, se bazează pe realismul și naturalețea interpretărilor și a filmărilor, dar are o coloană sonoră sublimă, sculptată din sunetele și muzica ambientale.

”Antichrist”, pe de altă parte, se raportează mai bine la ”Rabbit Hole”, fiind deasemenea povestea unui cuplu. Însă von Trier accentuază drama, izolând cele două personaje și folosind prilejul pentru a sonda nu numai psihicul masculin și feminin, dar și relația acestora (sau poate doar a lui) cu instinctele primordiale, cu secole de istorie a persecuție, cu ginocidul, cu cinematograful lui Dreyer (și Tarkovski) etc. ”Antichrist” este un film mai profund, dar și mai auto-indulgent. Putem doar visa la un univers paralel în care von Trier ar fi colaborat din nou cu Nicole Kidman pentru ”Antichrist”... Asta nu înseamnă că Charlotte Gainsbourg nu este excepțională și că nu mor de curiozitate să o văd în următorul von Trier, apocalipticul ”Melancholia”.

Revening la ”Rabbit Hole”, trebuie să subliniez că nu multe drame de interior reușesc să fie atât de eficiente precum filmul de față. Probabil acest lucru se datorează și faptului că tragedia este foarte bine contracarată de câteva momente mai ușoare, amuzante, bine dozate pe parcursul filmului. Acesta este și momentul în care Mitchell abandonează excentricitățile care l-au consacrat (oarecum) și se concentrează asupra regiei, asupra relațiilor dintre personaje, asupra modului în care decorurile le influențează pe acestea și reușește să creeze un film mai onest și mai relevant decât tot ce a făcut până acum.