The Master (SUA, 2012)

The Master

(SUA, 2012)

Regia: Paul Thomas Anderson

Cu: Joaquin Phoenix, Philip Seymour Hoffman, Amy Adams

Rating: 4/5

„Eliberat” de pirați pe internet, dar nu și de distribuitori pe ecranele din România, ”The Master” este cel mai recent film al americanului Paul Thomas Anderson și unul dintre hiturile arthouse ale anului trecut, cu câteva premii la Veneția și multiple mențiuni în topurile de la sfârșitul anului. O narațiune eliptică îl urmărește pe Freddie Quell (Phoenix), veteran al WW II alcoolic și lovit de PTSD, care ajunge să fie cooptat de corpolentul patriarh Lancaster Dodd (Hoffman) în secta pe care acesta o conduce alături de tânăra sa soție (Amy Adams) și care se numește simplu ”The Cause”.

Relația dintre aceste două personaje este miezul filmului, care nu se vrea - așa cum s-a crezut - o deconspirare a Scientologiei și nici un portret al Americii revenindu-și după Cel de-al Doilea Război Mondial. Dodd este un manipulator care reușește să se convingă și pe sine că este posibil să contacteze viețile anterioare ale oamenilor. Fiecare persoană pe care o cunoaște este, pentru el, un posibil ucenic și are un fler unic pentru a-i face pe ceilalți să i se destăinuie. Freddie Quell, însă, nu este personajul care să intre în schema clasică a discipolului care este sedus de învățătorul său și, ulterior, ajunge să îl trădeze după ce are revelația ipocriziei acestuia. Quell este prototipul „rebelului fără cauză”, care nu poate fi controlat și nu poate fi ținut în loc împotriva dorinței sale. Relația dintre cei doi, aproape un love-story, se construiește din tensiunea între dorința unuia de a-l controla pe celălalt și libertatea aproape totală a celuilalt de a-și asculta impulsurile. Scurta lor perioadă de interdependență se întinde între 2 secvențe excelente: prima „procesare” a lui Freddie de către Dodd și ultima lor conversație, care te lasă pur și simplu încremenit.

În această ecuație, celelalte personaje nu își prea găsesc locul. Nici măcar Amy Adams, chiar dacă există cel puțin o scenă care ne sugerează că ea îi pune soțului său ideile în cap. Mai mult, dacă până acum filmele lui PTA aveau ceva de spus despre perioada în care se petrecea acțiunea (fie că este vorba de ”Boogie Nights” sau de ”There Will Be Blood”) și comentau despre politica, istoria, spiritualitatea și aspectele sociale ale Americii acelei perioade, aici comentariile socio-politice lipsesc aproape în întregime, fiind înlocuite de interesul pentru portretele celor două personaje principale. Compus din momente disparate din viețile celor doi (întâi doar Freddie, apoi și Dodd) de pe o perioadă de aproximativ un deceniu, ”The Master” este uneori greu de urmărit din cauza absenței unei narațiuni mai convenționale. Însă două lucruri captează și mențin atenția spectatorului atunci unde regia lui PTA nu reușește: muzica lui Johnny Greenwood (mai subtilă un pic acum decât în ”There Will Be Blood”) și imaginea lui Mihai Mălaimare jr., care - după trei filme cu Coppola - se află la prima producție importantă a sa de la Hollywood și este primul director de imagine în vreo 15 ani care filmează în 65mm.

The Ides of March (SUA, 2011)

The Ides of March

(SUA, 2011)

Regia: George Clooney

Cu: Ryan Gosling, George Clooney, Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti, Marisa Tomei, Jeffrey Wright

Rating: 3/5

Când Clooney a debutat în regie în 2003 cu ”Confessions of a Dangerous Mind”, nu știam la ce să mă aștept. Acel film s-a dovedit a fi una dintre revelațiile anului pentru mine, dar în rest a trecut relativ neobservat (cu excepția unui Urs de Argint la Berlin pentru extraordinarul rol făcut de Sam Rockwell). Clooney, însă, a fost recunoscut ca regizor pentru următorul său film, ”Good Night and Good Luck”, un film serios, politic, incisiv și ușor monoton. Despre ”Leatherheads” cred că nu mai are rost să aduc vorba. Mie mi s-a părut amuzant, dar nimeni nu s-a obosit să îl bage în seamă. Cum să primim atunci acest ”The Ides of March”, un nou film serios, a cărui titlu sugerează comploturi antice și tragedie shakespeare-iană, iar a cărui poster xeroxat după o imagine iconică din ”Persona” sugerează un complex thriller psihologic.

Filmul se dovedește a fi mai mult un thriller pur și simplu decât orice altceva. Film politic nu este... nu cred că mai are cineva iluzii despre cum se conduc campaniile prezidențiale. Iar toată politica filmului este simplificată pentru un public larg, care înțelege că există Democrați (care ar fi mai buni și trebuie să câștige) și Republicani (personaj colectiv absent în această peliculă, dar care în realitate probabil ar mătura pe jos cu candidatul interpretat de Clooney, pe care - sincer - nu văd cum l-ar putea vota majoritatea americanilor). Nici la capitolul intrigă filmul nu strălucește. Avem câteva laitmotive (relația extraconjugală, gesturi disperate necugetate etc.) cu care scenariul se joacă, acestea fiind puse în scenă by the numbers, fără riscuri, de un regizor deja experimentat în a face astfel de filme. 

Cu ce rămânem atunci? Ryan Gosling este destul de bun în rolul tânărului manager de campanie (sau ce o fi), dar este devansat în scenele în care trebuie să le dea replica mai experimentaților Philip Seymour Hoffman și Paul Giamatti. Scenariul scris de Clooney, Grant Heslov și Beau Willimon este bazat pe o piesă scrisă de acesta din urmă și a fost proaspăt nominalizat la Oscar - de ce nu? Filmul beneficiază și de o coloană sonoră over-dramatică, care parcă încearcă să compenseze banalitatea restului filmului, compusă de omniprezentul Alexandre Desplat (no really, check out his recent credits: ”The King's Speech”, ”Harry Potter 7” ambele părți, ”The Ghost Writer”, ”The Tree of Life”, ”A Better Life”, ”Carnage”, ”Extremely Loud & Incredibly Close” - damn!)

Moneyball (SUA, 2011)

Moneyball

(SUA, 2011)

Regia: Bennett Miller

Cu: Brad Pitt, Jonah Hill, Philip Seymour Hoffman, Robin Wright

Rating: 3/5

Nu a fost un an deloc rău pentru Brad Pitt. După excelenta prestație din ”The Tree of Life” (unul dintre cele mai bune roluri ale sale), biletul pentru Oscar pare să îi fi sosit odată cu ”Moneyball”, în care îl interpretează pe Billy Beane, manager al echipei de baseball Oakland Athletics și unul dintre inovatorii jocului. Întregul film gravitează în jurul lui Brad Pitt, care arată ca un Robert Redford „reîncarnat”, întinerit, într-o interpretare reținută, subtilă. Billy Beane-ul din acest film este un personaj trist, care are însă tot timpul un zâmbet de oferit celorlați. Este, în același timp, un loser etern, dar și marele câștigător, cel care - ni se spune în film - a schimbat jocul de baseball. 

Regizat de Bennett Miller (”Capote”), bazat pe un scenariu de Steven Zaillian și Aaron Sorkin și filmat de Wally Pfister, ”Moneyball” nu putea să iasă decât un film bine făcut, solid, calculat. Din păcate, nu este mai mult decât atât. Cu o durată de peste două ore, filmul este monoton, dar reușește cumva să mențină un ritm susținut și astfel nu devine plictisitor. Nu există o gradare prea bună și finalul vine destul de brusc. Înainte de a apărea, filmul începea să fie comparat cu ”The Social Network” (din varii motive). Acum, această comparație pare să aducă un deserviciu ambelor filme. Lui ”Moneyball” îi lipsește un regizor cu personalitate și nu se remarcă decât prin rolul făcut de Brad Pitt. Dar merită menționat și Jonah Hill în rolul „ajutorului” lui Billy Beane, un statistician care folosește matematica pentru a evalua jucătorii de baseball, evitând bias-ul antrenorilor și impresarilor. Pentru Hill, acesta cred că este singurul său rol serios și se descurcă destul de bine. 

Comedy Cluj - Ziua a 10-a

Un final potrivit pentru festival (deși filmul a fost în deschidere):

The Boat That Rocked aka Pirate Radio

(UK/Germania/SUA/Franța, 2009)

Regia: Richard Curtis

Cu: Bill Nighy, Philip Seymour Hoffman, Rhys Ifans, Nick Frost, Tom Sturridge, Kenneth Branagh, Emma Thomson.

Rating: 3.5/5

Având distribuția fenomenală de mai sus, ”The Boat That Rocked” este o comedie sort of inspirată de fapte reale despre viața pe un vapor care emitea rock-'n-roll pe un radio pirat în anii '60, în timp ce guvernul încearcă să scoată astfel de îndeletniciri în afara legii. 

Aș critica filmul pentru că pare editat dintr-un film mai mare, care avea timp să se ocupe de fiecare personaj și de fiecare poveste pe care ”The Boat That Rocked” îl propune. Probabil a fost greu să renunțe la câte un personaj și nu puteau pur și simplu să-i taie pe Hoffman, Nighy sau Ifans, așa că rezultatul este un film  cu multe digresiuni, care sare de la un fir narativ la altul, le abandonează ca să revină la el aproape aleator. Sigur, așa are abilitatea să te surprindă, dar îți dorești să nu o facă și să spună pur și simplu ce are de spus.

Pe de altă parte, filmul are o unitate stilistică și acumularea întâmplărilor conduce spre un climax destul de impresionant, dominat de imagini ale navei care se scufundă. Probabil o combinație de CGI, machete și imagini reale, arată destul de bine, iar secvența în care două dintre personaje „se ceartă” subacvatic este excelentă. De asemenea, pe întregul parcurs, totul este filmat în spații înguste (sau făcute să pară înguste), ceea ce atestă priceperea directorului de imagine, Danne Cohen (care are în antecedente multe filme de televiziune, dar și lungmetrajul ”This Is England”).

Dar, oricum, filmul se recomandă pentru interpreți. Hoffman face o variațiune pe rolul din ”Almost Famous”, Emma Thompson are o scurtă apariție, Bill Nighy, Rhys Ifans și Kenneth Branagh sunt la înălțime, Nick Frost este amuzant ca de obicei etc. etc. etc.