Nymphomaniac: Volume II (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume II

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stellan Skarsgård, Stacy Martin, Shia LaBoeuf, Jamie Bell, Mia Goth, Udo Kier, Willem Dafoe

Îmi face mai puțină plăcere să scriu despre ”Nymphomaniac: Volumul II” decât despre prima parte. Dacă aceea era o fantezie, dar cu un narativ destul de clar, volumul al II-lea este mult mai apăsător, atmosfera este mult mai întunecată, aventurile personajului principal sunt mult mai puțin amuzante sau incitante. Primul capitol (al cincilea în cronologia celor două volume alăturate), cel în care apare Jamie Bell în chip de torționar erotic, pare prea lung, iar unele dintre secvențele din bucățile ulterioare par tăiate prea agresiv la montaj. De asemenea, personajul lui Stellan Skarsgård suferă câteva schimbări. În primul rând, chiar dacă scenele de dialog dintre el și Gainsbourg sunt încă foarte bune (iar spectatorul oscilează de la o scenă la alta între căruia dintre ei să îi dea dreptate), ele sunt din ce în ce mai rare și din ce în ce mai puțin digresioniste (adică Bach primește un episod întreg și Beethoven nimic?). Iar Seligman însuși devine progresiv mai antipativ, până când ajunge să se reveleze ca fiind adevăratul villain al poveștii. ”Volumul II” nu mai este o joacă. Lumea îi întoarce fața lui Joe, supunând-o la o întreagă serie de decepții și umilințe, iar Joe însuși întoarce fața lumii. Lars von Trier revine în zona lui „de confort”, undeva între Tarkovski (hai să numărăm referințele, de la Andrei Rubliov la Oglinda) și romantismul german (vezi secvența cea mai reușită, cea a copacului din vârful muntelui, desprins parcă dintr-o pictură a secolului al XIX-lea). 

Se pune problema dacă, puse cap la cap, cele două părți ar forma un tot unitar și dacă această grandioasă epopee a unei nimfomane trebuie judecat ca un singur film sau nu. Evident, nu se poate vorbi despre volumul II fără să vorbești despre primul. O întrebare mai pertinentă (și mai dificilă) este dacă putem să vorbim despre ”Nymphomaniac”, întreg sau pe părți, fără să încercăm să înțelegem ce loc ocupă acest film în filmografia lui von Trier. Uneori mai în glumă, alteori mai serios, von Trier face auto-trimiteri la majoritatea filmelor sale, cel puțin de la „Breaking the Waves” încoace. De exemplu, Jerome îi cere lui Joe să se culce (și) cu alți bărbați, aceeași cerere pe care Stellan Skarsgård i-o adresează lui Emily Watson. Doctrina rigidă a nimfomanelor din prima parte pare să reflecte principiile Dogma '95. Scenele de sex hardcore din „Idioții”, atât de scandaloase la acea vreme, au devenit parcă o apariție banală la von Trier. Și, bineînțeles, există reluarea (ironica?) a secvenței de deschidere din ”Antichrist”, cu aceeași coloană sonoră. Impresia pe care o lasă este că ar încerca, dintr-o lovitură, să facă tabula rasa cu aproape două decenii de filme. 

Dar se întâmplă și altceva aici. ”Nymphomaniac” nu este numai un joc de-a ghicitul și număratul auto-referințelor. Von Trier vorbește și despre modul în care filmele sale au fost percepute și despre toate controversele pe care acestea le-au general. ”Nymphomaniac” este primul său film după auto-cenzura pe care și-a impus-o, în urma declarațiilor... nefericite pe care le-a făcut la Cannes. Și e evident că von Trier are, totuși, ceva de spus în public. Discuțiile dintre Joe și Seligman sunt adevărate „declarații de presă” - despre rasism (discuția despre „negrotei” pare să apere criticile aduse lui Manderlay), misoginism (ca răspuns la acuzațiile primite de ”Antichrist”) și, evident, antisemitism vs. antisionism, exact ceea ce l-a băgat în încurcătură in the first place. E clar că ”Nymphomaniac” nu este un film despre o nimfomană, despre aventurile ei sexuale, despre modul în care societatea o percepe etc. etc. etc. Cu atât mai puțin nu este un film despre dragoste sau despre depresie. În schimb, Lars von Trier își scindează personalitatea între Joe și Seligman și, pe parcursul a peste 4 ore (în versiunea pe care am văzut-o noi) poartă o conversație cu sine însuși. Și trebuie să recunosc că, oricât de schizofrenic sună, von Trier pare extrem de lucid în privința sa. Își cunoaște punctele forte, știe când a greșit și recunoaște că există momente în care, ca om sau ca regizor, pur și simplu nu se poate abține. Cu ”Nymphomaniac” își declară dreptul de a face ce fel de filme vrea, iar efectul asupra spectatorului (1/2 repulsie, 1/2 fascinație) este probabil cel pe care și-l dorește de fiecare dată.

Rating (pentru ambele volume, luate la un loc): 4.5/5

Nymphomaniac: Volume I (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume I

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia și Scenariul: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stacy Martin, Stellan Skarsgård, Shia LaBoeuf, Christian Slater, Uma Thurman

Rating: pending...

Cred că nu mă înșel dacă afirm că pentru generația de cinefili căreia îi aparțin (și probabil și pentru alte două generații, înainte și după aceasta), Lars von Trier este ceea ce Fellini, Bergman sau Antonioni erau pentru părinții noștri. Și anume unul dintre cei mai lăudați regizori europeni, membru al unui exclusivist arthouse powerhouse, controversat, dar a cărui integritate (artistică, cel puțin) nu poate fi pusă la îndoială și a cărui fiecare nou film este așteptat cu sufletul la gură, atât de fani, cât și de detractori. Mai mult, este unul dintre puținii autori de filme de artă ale cărui pelicule au fost distribuite în mod regulat pe ecranele din România (cel puțin în ultimii 15 ani or so). Campania de promovare a lui ”Nymphomaniac” a fost, cred, fără precedent. Clipuri teaser lansate la intervale regulate, postere minimaliste (cele două paranteze foarte sugestive sunt o capodoperă în sine) și un trailer „târziu”, cu Rammstein pe fundal. Filmul ajunge la noi (la fel ca în majoritatea țărilor), nu în varianta „integrală” de 5 ore, ci în două părți a câte aproximativ 2 ore, într-o variantă ușor prescurtată, dar și cenzurată. 

Îmi vor păstra verdictul final după ce voi vedea și a doua parte (care are premiera stabilită pe 7 februarie) și probabil voi mai avea ceva de spus și după eventuala vizionare a unui director's cut. Dar câteva aprecieri trebuie consemnate. În primul rând, nu pot să nu observ că fantoma lui Kubrick bântuie din când în când acest film (de ex: von Trier începe à la ”2001”, cu ecranul negru, iar valsul lui Shostakovich din ”Eyes Wide Shut” se aude de mai multe ori pe parcurs). În al doilea rând, după două filme destul de depresive, deprimante, pesimiste și împovărate precum Antichrist și Melancholia și cunoscându-i antecedentele din perioada Dogma (mai ales Idioții și Breaking the Waves), nu mă așteptam ca von Trier să ne ofere un film amuzant, cald, ocazional trist și (cel puțin până la proba contrarie care ar putea veni în partea a doua) onest. Vizual, este jucăuș și provocator, iar - la o săptămână după ”The Wolf of Wall Street” - mă bucur să văd că cei mai inspirați regizori ai momentului nu se mai simt limitați de un aspect ratio sau de vreun stil de montaj și își lasă imaginația să zburde pe ecran.

În esență, filmul este o serie de confesiuni pe care Joe (Charlotte Gainsbourg) le face lui Seligman (Stellan Skarsgård), după ce acesta o găsește bătută pe o alee lăturalnică. Cele cinci capitole, cinci povești morale, sunt destul de distincte stilistic și tonal (de la euforia capitolului I, în care Joe își deapănă primele aventuri sexuale, până la spitalul Berman-esque al episodului intitulat ”Delirium”). Însă discrepanța dintre ele este atenuată de secvențele în care Gainsbourg și Skarsgård discută. Aceste lungi scene dialogate, back-and-forth, sunt superb negociate de către von Trier, care reușește să nu le facă să pară plictisitoare, fie și când le filmează ca un simplu champ-contrechamp. Asocierile pe care personajul lui Skarsgård le găsește, comparând poveștile lui Joe cu arta pescuitului sau cu structura muzicii lui Bach sunt adevăratul deliciu al acestui film. Cei doi interpreți simulează o relația pacient - terapeut, iar dialogurile sunt un joc prin care aceștia se provoacă și de dezvăluie unul celuilalt.

Acest prim volum este un film frumos, iar mie cel puțin mi-a plăcut foarte mult. Sper că partea a doua să răspundă la unele întrebări care mi-au rămas (de exemplu: de ce are Seligman, evreul anti-sionist și nepracticant, o icoană creștină în casă?) și să fie la fel de proaspătă și inventivă.

The Girl with the Dragon Tattoo (SUA/Suedia/UK/Germania, 2011)

The Girl with the Dragon Tattoo

(SUA/Suedia/UK/Germania, 2011)

Regia: David Fincher

Cu: Rooney Mara, Daniel Craig, Christopher Plummer, Stellan Skarsgård, Robin Wright

Rating: 3.5/5

Înainte de a începe, vreau să clarific două lucruri. În primul rând, filmul nu este un remake, ci a doua adaptare a romanului lui Stieg Larsson. Înțeleg aversiunea față de remake-urile americane care apar imediat după un film străin, dar ”The Girl with the Dragon Tattoo”, din varii motive, nu merită această aversiune. Nu există niciun moment în care acest film să arate ca cel care l-a precedat. În al doilea rând, David Fincher este unul dintre cei mai buni regizori contemporani, dar asta nu înseamnă că nu dezamăgește uneori. ”The Game”, ”The Curious Case of Benjamin Button” sau chiar, după părerea mea, ”Zodiac”, deși le consider filme bune, par să fie eforturi uriașe din partea realizatorului, iar rezultatele „slăbuțe”. 

Sunt convins că filmul de față este cel mai bun rezultat pe care îl poți obține și să fii și fidel sursei. Comparat cu filmul lui Niels Arden Oplev, care are estetica unui film de televiziune, filmul lui Fincher este un noir pervers, pulpy, gritty și unul dintre cele mai remarcabile exemple de imagine digitală ale anului. Fincher reînnoiește colaborarea cu operatorul Jeff Cronenweth, iar Trent Raznor și Atticus Rose revin și ei pentru a semna excelent coloană sonoră, un asediu electronic minimalist care infiltrează fiecare scenă. Acestea fiind zise, filmul are totuși peste două ore jumate și nu are niciun motiv să fie atât de lung. Am apreciat faptul că pentru Fincher cazul la care lucrează Blomkvist nu este la fel de important ca personajele sale, dar faptul că ”The Girl with the Dragon Tattoo” se prelungește cu o jumătate de oră nu este necesar. Continuarea este anunțată, dar eu unul nu îl văd pe Fincher pierzându-și vremea cu o a doua parte.

Și, în final, două cuvinte despre actori. Trebuie din start să spun că nu mi-a plăcut Noomi Rapace în primul film, dar că interpretarea ei s-a îmbunătățit în episoadele următoare. Totuși, prefer imaginea, corpul și figura lui Rapace, în timp ce Mara mi se pare că este ajutată de machiaj. Dar interpretarea sa este una dintre cele mai bune ale anului, ajutată fiind și de Daniel Craig, care acceptă să treacă în planul doi (atât în unele momente ale filmului cât și în materialele de promovare). Christopher Plummer este excepțional în cele câteva scene ale sale și aduce un plus de teatralitate într-un film care mizează pe un realism dur, iar Stellan Skarsgård joacă un rol care nu pare să necesite prezența unui actor (foarte) cunoscut, unless...

Thor (SUA, 2011)

Thor

(SUA, 2011)

Regia: Kenneth Branagh

Cu: Chris Hemsworth, Anthony Hopkins, Natalie Portman, Tom Hiddleston, Stellan Skarsgård, Rene Russo

Rating: 3/5

Hammer-time!

În vederea mega-producției de anul viitor, ”The Avengers”, universul Marvel începe să se întregească și pe marele ecran. După două încercări lipsite de succes de a-l impune pe The Incredible Hulk și mult mai reușitele ”Iron Man”-uri și înainte de ”Captain America”, poposește pe ecrane probabil cel mai ciudat film din serie: ”Thor”, povestea unui zeu războinic și arogant alungat de tatăl său (Odin - Anthony Hopkins) din tărâmul etern în care locuiesc zeii și exilat pe Pământ, unde trebuie să se dovedească vrednic de a deveni viitorul conducător al regatului zeilor. Norocul său este că primele persoane pe care le întâlnește pe pământ sunt o tânără și frumoasă cercetătoare (Portman) și mentorul ei sceptic, dar dornic de a da o mâne de ajutor (Skarsgård), care îl vor pune pe drumul cel drept.

Spre deosebire de alte filme cu super-eroi, ”Thor” âeste regizat de Kenneth Branagh, un tip cu pedigree uriaș atât ca actor shakespearian, cât și ca regizor (nu numai de drame elisabetane). Nu este greu, însă, să îți dai seama ce l-a atras pe Branagh la povestea zeului din Walhalla devenit erou de benzi desenate. Odin, zeul-tată, este prototipul patriarhului stern shakespearian, precum Henric al IV-lea, Lear sau Prospero. Thor, la rândul lui, este o versiune a lui Henric al V-lea, pe care Branagh l-a jucat în filmul eponim, cel mai reușit al său. Totuși, Odin și Thor sunt totuși mai mult scheme de personaje, dar Branagh (cu ajutorul actorului Tom Hiddleston) construiește un personaj cu adevărat complex în rolul lui Loki, fratele lui Thor, fiu adoptiv al lui Odin, scindat de dorința de a face bine și ambiția de a deveni (măcar) egalul fratelui său, care ajunge - din aproape în aproape - personajul negativ al filmului. Loki-ul lui Branagh, tradițional un zeu al farselor (evocat, de altfel, și în ”The Mask”) este un anti-erou complex și, ca să păstrăm comparațiile shakespeariene, un fel Richard al III-lea al Universului.

”Thor” este un film inegal. Povestea zeilor, a confruntărilor pentru supremație și a luptelor cu giganții de gheață este destul de convențională, cu un narativ slab, contrabalansat de efectele speciale destul de reușite și un excepțional design original al Asgard-ului, tărâmul zeilor care arată ca muntele Olimp corcit cu Metropolis-ul lui Fritz Lang. 3D-ul, pe de altă parte, e degeaba. Când filmul ajunge pe Pământ, apar și actorii buni care chiar joacă (Porman și Skarsgård), iar umorul care rezultă din noua condiție, de pământean, a lui Thor, este bine dozat. Povestea este mai solidă pe partea aceasta a filmului, chiar dacă interferarea elementelor din celelalte filme Marvel (cel puțin două cameo-uri cu greutate) deranjează din când în când. 

”Thor” are un stil vizual aparte. Nu sunt sigur că se potrivește în restul universului Marvel, dar nici nu este un film de sine stătător. Nu știu dacă va exista continuare, deși unele personaje vor reapărea în ”The Avengers”. Poate e mai bine să nu anticipăm și să ne mulțumim, cel puțin deocamdată, cu spectacolul ușor și relaxant al acestui film, unul dintre cele mai ciudate blockbustere din ultimii ani.