The Hunger Games (SUA, 2012)

The Hunger Games

(SUA, 2012)

Regia: Gary Ross

Cu: Jennifer Lawrence, Josh Hutcherson, Stanley Tucci, Donald Sutherland, Woody Harrelson, Elizabeth Banks, Toby Jones

Rating: 2.5/5

Mult-așteptatul spărgător de box-office ”The Hunger Games” ajunge pe marile ecrane după câteva luni de promovare asiduă, în care am ajuns să aflăm - din câteva trailere foarte bine făcute, de altfel - cam tot ce urmează să se întâmple în acest film. Pe scurt, personajele trăiesc într-o dictatură în care oameni bogați (și stilați) din Capitoliu asupresc 12 districte, cerând în fiecare an ca „tribut” un adolescent și o adolescentă care să participe la Jocurile Foamei - un reality-show în care participanții trebuie să se omoare unul pe celălalt, până când va rămâne un singur supraviețuitor. În prim-plan îi avem pe reprezentanții celui mai sărac district: Katniss (Jennifer Lawrence) și Peeta (Josh Hutcherson).

Impresionează la ”The Hunger Games” combinația destul de reușită între tehnologie avansată (suprafața de joc este controlabilă în totalitatea, iar prădători digitali pot fi invocați prin apăsarea unui singur buton) și arhaică (concurenții se înarmează cu arcuri, săbii etc.) Prin urmare, concurenții par într-adevăr să lupte pentru supraviețuire împotriva unui adversar nedrept. Mai puțin impresionante sunt moda pe care o adoptă cei bogați (nici Bowie nu ar purta așa ceva) și efectele speciale sub-standard. Oricum ar fi, Jennifer Lawrence este principalul atu al acestui film. După prestația excelentă din ”Winter's Bone”, ”The Hunger Games” îi oferă posibilitatea de a explora un nou personaj feminin puternic, independent, chiar răzvrătit, chiar dacă produsul de față este mult mai corporatist. Cât despre restul distribuției, Josh Hutcherson nu are ocazia să arate ce poate, Liam Hemsworth de-abia dacă apare în film, iar Woody Harrelson, Stanley Tucci si Toby Jones fac ceea ce fac demult în blockbustere: over-acting & comic relief. Elizabeth Banks ar merita o mențiune separată, fiind aproape de nerecunoscut.

Unii comentatori au încercat să suplimenteze acest film cu un mesaj politic. Din puncul meu de vedere, o alegorie nu se aplică pentru situația actuală. ”The Hunger Games” nu își găsește locul alături de ”Fahrenheit 451” sau ”1984”, ci mai degrabă în compania altor fantezii SF, de genul ”Logan's Run” (sau ”Zardoz”, dacă vreți). At best, este un film despre puterea de manipulare a mass-media, despre obsesia pentru reality show-uri și vedete, lucruri care ar fi putut fi mai bine puse în valoare. În final, pentru un film de două ore și douăzeci de minute, ”The Hunger Games” nu este plictisitor, dar nici nu oferă multe momente cu adevărat inspirate. Pare să fie încă o poveste clădit după un blueprint, cu toate elementele incluse (adolescenți în prim, personaj feminin puternic, un triunghi amoros, câteva elemente fantastice, simbolism evident etc.) Acum 15 ani, Gary Ross a regizat un film cu adolescenți foarte frumos, ”Pleasantville”. Mi-a părut rău că magia din acel film nu s-a translatat în ”The Hunger Games”. 

Tinker Tailor Soldier Spy (UK/Franța/Germania, 2011)

Tinker Tailor Soldier Spy

(UK/Franța/Germania, 2011)

Regia: Tomas Alfredson

Cu: Gary Oldman, Colin Firth, Tom Hardy, Toby Jones, Mark Strong, Benedict Cumberbatch, Ciarán Hinds

Rating: 3.5/5

Ultimul film de mare profil bazat pe un roman de John Le Carré (dar fără spioni în timpul Războiului Rece) a fost ”The Constant Gardener”, un film incisiv, actual, implicat politic și social. ”Tinker Tailor Soldier Spy” este, din contră, o întoarcere la conflictele din trecut, un film anacronic din toate punctele de vedere, atât în ceea ce privește subiectul cât și stilul în care este realizat. Cu ajutorul unor decoruri extraordinare (nebăgate în seamă de o anumită academie de film), a câtorva efecte speciale subtil integrate și a unei cantități impresionante de grain pe peliculă, regizorul Tomas Alfredson creează iluzia anilor '60, timpul în care personajul principal al mai multor romane semnate Le Carré, George Smiley, trebuie să găsească o cârtiță infiltrată la cel mai înalt nivel al serviciilor secrete britanice.

Romanul a mai fost adaptat o dată într-o miniserie de șase episoade, cu Alec Guiness ca protagonist. Condensând materialul într-un film de două ore, scenariștii Bridget O'Connor și Peter Straughan construiesc un narativ dislocat, plin de elipse și digresiuni, imitând misterul care ni se dezvăluie non-cronologic. Nu este un film greu de urmărit, dar solicită atenție la detalii. Este lent, dar intens, dens și stratificat. Din acest motiv cred că ar putea plictisi sau chiar frustra un public mai puțin receptiv la astfel de filme cerebrale. O critică ceva mai justificată pe care i-aș aduce-o filmului este că excesul de stil și reconstituirea minuțioasă a epocii sunt mai degrabă un element alienant decât imersiv. Lui ”Tinker Tailor Soldier Spy” îi lipsește un pay-off satisfăcător, nu fiindcă misterul dezvăluit ar fi dezamăgitor, chiar din contră: la final, avem impresia că de-abia am început să râcâim suprafața intrigilor și relațiilor dintre acești bărbați cinici, ridați, îmbătrâniți.

Aș adăuga două mențiuni speciale. Prima este pentru Alberto Iglesias și a sa coloană sonoră ritmică, antrenantă. Iar a doua este pentru Gary Oldman. Deși întregul cast este excelent din toate punctele de vedere (poate cam light la capitolul feminin), dar rolul pe care Oldman îl creează este extraordinar. Un personaj ursuz, a cărui chip este o mască permanentă, a cărui calm pare să ascundă o amenințare latentă... El nu ni se dezvăluie decât într-o singură scenă, care îți dă fiori reci în momentul în care Oldman livrează o replică pe care pastișele după James Bond păreau să o fi anihilat-o demult, dar care aici devine chintesența întregului personaj: We are not so different... you and I...

Captain America: The First Avenger (SUA, 2011)

Captain America: The First Avenger

(SUA, 2011)

Regia: Joe Johnston

Cu: Chris Evans, Hugo Weaving, Hayley Atwell, Tommy Lee Jones, Stanley Tucci, Toby Jones

Rating: 2.5/5

Al câtelea film cu supereroi de anul acesta este „Căpitanul America”? Se pare că am cam pierdut șirul și am început și să obosesc de atâtea origin stories, care sunt, în esență, aceeași. Dar ”Captain America” e ultimul film Marvel de dinainte de ”Avengers”, mega-producția care îl va reuni pe căpitanul din titlu cu The Hulk, Iron Man, Thor și cine mai încape în distribuție. Noutatea, șpilul pe care îl oferă acest ultim asalt înainte de bătălia finală este plasarea acțiunii în 1943, când un puști slab și scund (Chris Evans) este transformat de armata americană, de tatăl lui Tony Stark și de un cercetător de origine germană (Stanley Tucci) într-un super soldat, care în curând se va găsi în pădurile europene, confruntându-se cu primul său arch-nemesis, Johann Schmidt AKA The Red Skull (Hugo Weaving).

Filmul aduce ușor a film vechi, atât în ceea ce privește imaginea (în special schema de culori) cât și câteva dintre premisele sale (o mică trupă curajoasă se ia la harță cu cei mai ai dracu' naziști... pe alocuri, aduce chiar cu ”Inglourious Basterds”). Pe de altă parte, faptul că Captain America și dușmanii săi sunt echipați cu arme ultra-moderne sau primite direct de la zeul Odin (nu glumesc...) ne face să ne reamintim că totul e bazat pe niște benzi desenate (numai că totul este tratat ușor în cheie steam-punk). 

Nu pot să spun că mi-a plăcut ”Captain America”. Dacă actorii sunt convingători, iar efectele speciale reușite (în special transformarea musculosului Chris Evans în slăbănogul care este la început), povestea trece prin aceleași scheme obosite ale filmelor de gen. Îi lipsește suspansul, ritmul și, pe final, totul pare grăbit, fușerit, ca să intre într-o durată accesibilă publicului. 3D-ul nu ajută cu nimic filmul și chiar scoate în evidență momentele în care filmul este prost montat. Și, deși recunosc că finalul este surprinzător, nu un happy-end clasic, anti-climatic (în sensul bun al cuvântului) și cimentează un personaj care este cu adevărat credibil și nu doar o schiță (cum este, după părerea mea, Tony Stark în ”Iron Man”), filmul per ansamblu nu este cu nimic special. 

The Rite (SUA, 2011)

The Rite

(SUA, 2011)

Regia: Mikael Håfström

Cu: Colin O'Donoghue, Anthony Hopkins, Ciarán Hinds, Alice Braga, Toby Jones, Rutger Hauer

Rating: 2/5

”The Rite” este un film care promite mai mult decât se dovedește în stare să ofere. Începutul, care este neinspirat din punct de vedere regizoral, lasă totuși impresia că acesta nu este doar un simplu film despre exorcizări, precum cele încă câteva care au stabilit un curent oarecum la modă în ultimii ani. Dar, pe măsură ce devine din ce în ce mai clar că preotul tânăr va trebui să scoată dracul din preotul mai bătrân care a fost posedat, devine la fel de clar că ”The Rite” nu este nici un film care prezintă cazurile de posedare ca ceea ce sunt de fapt (manifestări acute ale unor boli psihice severe decompensate), nici un film care exploatează supranaturalul pentru a diseca condiția umană. Nup... ”The Rite” este un film despre un drac care intră în oameni și trebuie scos.

Singura atracție a acestui film este Anthony Hopkins, care joacă personajul secundar al bătrânului exorcist care ajunge să fie posedat într-un moment de pierdere a credinței. Oricum, Hopkins este mult mai „prezent” și mai implicat, chiar și la vârsta pe care o are, decât insipidul, dar tânărul Colin O'Donoghue, care joacă rolul preotului ucenic care trebuie să își descopere credința pentru a-l învinge pe Necurat. Hopkins joacă precum în toate rolurile sale cele mai bun, explorând limita dintre bine și rău, dintre nebunie și bun simț. Nu știi niciodată care este reacția pe care să o aștepți de la acest preot non-conformist și „surprizele” sale sunt singurele care țin filmul viu între sperieturi previzibile și o completă lipsă de suspans. Câțiva actori foarte buni, precum Toby Jones, Ciarán Hinds și Rutger Hauer sunt și ei în acest film, dar aparițiile lor (poate cu excepția lui Jones) sunt mult prea sumare pentru a conta.

Regizorul suedez Mikael Håfström a regizat un film care mi-a plăcut, ”Ondskan” (aka ”Evil”), care a și fost nominalizat la Oscar pentru film străin, precum și un horror nu chiar așa de rău după Stephen King, ”1408”, cu Samuel L. Jackson și John Cusack. În ”The Rite” nu regăsim nimic din suspansul sau vitalitatea acestor precedente filme, care chiar dacă nu erau grozave, explorau psihicul personajelor și erau bine regizate. ”The Rite” este o poveste puerilă, spusă fără chef și fără har.