A Dangerous Method (SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

A Dangerous Method

(SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

Regia: David Cronenberg

Cu: Michael Fassbender, Keira Knightley, Viggo Mortensen, Vincent Cassel, Sarah Godon

Rating: 4/5

Filmul lui Cronenberg pornește de la întâmplări adevărate petrecute înainte de primul război mondial, care îi au în centru pe Sigmund Freud (Mortensen), pe mai tânărul său coleg Carl Jung (Fassbender) și pe pacienta, ulterior amanta acestuia din urmă, Sabina Spielrein (Knightley). Emma Jung (Godon) și Otto Gross (Cassel) sunt celelalte două personaje mai importante. Cât de mult aderă filmul la realitatea istorică nu aș putea să spun. Conflictul profesional dintre Freud și Jung este amplificat la rândul său, dar în același timp cele două personaje par în anumite momente mai apropiate decât ar fi putut să fie vreodată. Toate acestea contează mai puțin. Cronenberg face o serie de studii de caracter, iar dinamica relațiilor dintre personaje ne acaparează din primele minute.

Comparativ cu filmele de început ale lui Cronenberg (”The Brood”, ”Videodrome”, ”Naked Lunch” etc.), dar chiar și cu cele mai recente (”Spider”, ”A History of Violence, ”Eastern Promises”), ”A Dangerous Method” este mult mai reținut din punctul de vedere al imaginilor pe care le prezintă (deși felul în care Keira își contorsionează trupul și își împinge mandibula în față în primele sale secvențe ne face să ne întrebăm dacă nu există cumva niște tentacule în spatele pielii acesteia). Cronenberg pare mult mai interesat de a face un film foarte riguros: încadraturile sunt exacte, iar lungimea scenelor pare să fie predeterminată astfel încât să producă efectul maxim asupra spectatorului. Filmul are astfel un ritm rapid, deși acoperă o perioadă de peste un deceniu. De fapt, majoritatea filmelor lui Cronenberg au un pacing un alert, întreținut de necesitatea de a acoperi o perioadă destul de mare de timp (cel mai bun exemplu cred că este ”Dead Ringers”).

În ”A Dangerous Method”, aproape toate scenele se petrec între două personaje. Chiar dacă sunt mai multe prezente, întotdeauna dialogul se poartă între două dintre ele, iar acțiunile celei de-a treia nici nu contează așa mult (cu excepția primei scene în care Jung, Spielrein și Emma apar împreună). În plus, există nenumărate repetiții ale aceluiași decor, chiar dacă personajele s-au schimbat. De exemplu, scenelor în care Jung discută cu Freud în biroul acestuia din urmă îi răspund scenele dintre Freud și Spielrein de mai târziu, din același loc. La fel, relației medic-pacient dintre Jung și Spielrein îi răspunde cea dintre Jung și Gross. Mai semnificativ, Freud și Jung sunt văzuți în prima parte a filmului plimbându-se prin grădinile palatului Belvedere, alături de mulți alți vienezi, dar la final îl vedem doar pe Freud, singur în întregul parc. Foarte interesante aceste decizii ale lui Cronenberg, care ne permit să observăm cum evoluează relațiile dintre personaje și să ne schimbe în repetate rânduri percepția asupra lor. Și ceea ce discută este relevant, pentru că avem ocazia să le cunoaștem ideile (nu doar cele profesionale) și prejudecățile.

În final, vreau să îi scot în evidență pe cei trei actori din rolurile principale, dintre care bărbații (Mortensen și Fassbender) fac probabil cele mai subtile, mai reținute roluri din carieră, iar Knightley unul dintre cele mai exuberante. Și o mențiune specială pentru încă o coloană sonoră spot-on compusă de Howard Shore, colaboratorul de peste trei decenii a maestrului Cronenberg.

Black Swan (SUA, 2010)

Black Swan

(SUA, 2010)

Regia: Darren Aronofsky

Cu: Natalie Portman, Vincent Cassel, Barbara Hershey, Mila Kunis, Winona Ryder

Rating: 4/5

Ce rămâne să se spună despre povestea ”Lebedei Negre” care nu se știe deja? Pe scurt, este vorba despre tânăra și foooooooarte ambițioasa balerină Nina (Portman), care primește rolul (rolurile) principal în ”Lacul lebedelor”, dar are probleme cu interpretarea Lebedei Negre. Terorizată de directorul artistic al companiei (un excepțional Vincent Cassel), de mama „despotică” (Hershey) și de celelalte fete din companie, Nina ajunge repede în pragul nebuniei. A, da, și avem o scenă de sex inedită!

În realitate, însă, Nina este probabil „nebună” de la început. Tulburările de comportament alimentar sunt evident încă de la început, iar, în metrou sau pe coridoare întunecoase, Nina se întâlnește cu dubluri de-ale sale încă de dinainte să primească rolul și să fie „asaltată” psihologic și sexual de către personajul lui Cassel. Contează mai puțin aici care anume este sursa psihozei și natura acesteia. La fel ca și în ”Repulsion”, al lui Roman Polanski, important este modul în care este surprinsă căderea/ascensiunea înspre psihoza absolută, în care personajul lui Deneuve - acolo - și cel al lui Portman - aici - sunt capabile de orice, inclusiv de auto-distrugere.

Originea acestui film este, cu siguranță, în giallo-urile anilor '70. Aronofsky păstrează până și ideea unui cast internațional. Pe de altă parte, nu poate scăpa nici comparația cu ”Pantofiorii roșii”, capodoperea in Technicolor a lui Powell și Pressburger, despre o balerină scindată între carieră și bărbatul pe care îl iubește, care (SPOILER?) sfârșește într-un plonjon în gol, precum personajul din ”Lacul lebedelor”. Dacă aluziile la giallo-urile lui Argento sunt mai degrabă non-specifice, trimiterile vizuale la ”The Red Shoes” sunt directe (mai ales piruetele efectuate de Nina care se termină, invariabil, asupra chipului lui Cassel). 

În rest, Aronosfy filmează (aparent) simplu. Baletului de pe scenă sau din sălile de repetiție îi răspunde baletul imaginilor filmate din mână, care investighează fiecare colț al decorurilor mai degrabă sărăcăcioase ale culiselor, dând filmului un aspect uneori foarte grainy, numai pentru a accentua tensiunea. Ca film horror, ”Black Swan” este eficient. Deși nu o ia razna complet, Aronofsky ne duce în locuri în care nu credeam că un film totuși mainstream poate să ajungă. Deși - grație excesului de publicitate de dinainte de Oscar-uri - am văzut deja o mare parte din imaginile iconice ale filmului, nu de multe ori am rămas cu gura căscată la secvențele de bravură pe care Aronofsky le propune. Pe de altă parte, consider că acest ultim film este ușor mai idiosincratic decât precedentele creații ale regizorului. Spre deosebire de ”The Fountain” și - mai ales - ”The Wrestler”, aici își înfrânează mai greu dorința de a crea un film de gen și de a nu oferi tridimensionalitate universului. ”The Wrestler”, cu toate invențiile (audio-)vizuale, avea un personaj cu o mai bine conturată fațetă metafizică (și chiar una politică), iar filmul reușea destul de bine să prezinte realist lumea wrestling-ului. De cealaltă parte, lumea baletului din ”Black Swan” este mai degrabă fictivă. Nu mă deranjează prea mult acest lucru, mai ales fiindcă obsesiile și maniile care le cuprind pe personaje sunt prezentate „corect”, cu inventivitate cinematografică și un extraordinar simț al gradării narative.

În ciuda faptului că nu mi se pare unul dintre cele mai bune filme ale lui Aronofsky și consider că filmul nu depășește anumite limite pe care pare să și le chiar impună din start, nu pot să neg că este o experiență unică din punct de vedere vizual, un film visceral care folosește la efectul lor maxim fiecare mișcare de aparat, fiecare gest actoricesc pentru a contura decompensarea și progresia unei psihoze și - poate chiar mai important decât atât - reușește să fie entertaining pentru aproape două ore (o durată apreciabilă pentru un film „despre balet”).