Black Swan (SUA, 2010)

Black Swan

(SUA, 2010)

Regia: Darren Aronofsky

Cu: Natalie Portman, Vincent Cassel, Barbara Hershey, Mila Kunis, Winona Ryder

Rating: 4/5

Ce rămâne să se spună despre povestea ”Lebedei Negre” care nu se știe deja? Pe scurt, este vorba despre tânăra și foooooooarte ambițioasa balerină Nina (Portman), care primește rolul (rolurile) principal în ”Lacul lebedelor”, dar are probleme cu interpretarea Lebedei Negre. Terorizată de directorul artistic al companiei (un excepțional Vincent Cassel), de mama „despotică” (Hershey) și de celelalte fete din companie, Nina ajunge repede în pragul nebuniei. A, da, și avem o scenă de sex inedită!

În realitate, însă, Nina este probabil „nebună” de la început. Tulburările de comportament alimentar sunt evident încă de la început, iar, în metrou sau pe coridoare întunecoase, Nina se întâlnește cu dubluri de-ale sale încă de dinainte să primească rolul și să fie „asaltată” psihologic și sexual de către personajul lui Cassel. Contează mai puțin aici care anume este sursa psihozei și natura acesteia. La fel ca și în ”Repulsion”, al lui Roman Polanski, important este modul în care este surprinsă căderea/ascensiunea înspre psihoza absolută, în care personajul lui Deneuve - acolo - și cel al lui Portman - aici - sunt capabile de orice, inclusiv de auto-distrugere.

Originea acestui film este, cu siguranță, în giallo-urile anilor '70. Aronofsky păstrează până și ideea unui cast internațional. Pe de altă parte, nu poate scăpa nici comparația cu ”Pantofiorii roșii”, capodoperea in Technicolor a lui Powell și Pressburger, despre o balerină scindată între carieră și bărbatul pe care îl iubește, care (SPOILER?) sfârșește într-un plonjon în gol, precum personajul din ”Lacul lebedelor”. Dacă aluziile la giallo-urile lui Argento sunt mai degrabă non-specifice, trimiterile vizuale la ”The Red Shoes” sunt directe (mai ales piruetele efectuate de Nina care se termină, invariabil, asupra chipului lui Cassel). 

În rest, Aronosfy filmează (aparent) simplu. Baletului de pe scenă sau din sălile de repetiție îi răspunde baletul imaginilor filmate din mână, care investighează fiecare colț al decorurilor mai degrabă sărăcăcioase ale culiselor, dând filmului un aspect uneori foarte grainy, numai pentru a accentua tensiunea. Ca film horror, ”Black Swan” este eficient. Deși nu o ia razna complet, Aronofsky ne duce în locuri în care nu credeam că un film totuși mainstream poate să ajungă. Deși - grație excesului de publicitate de dinainte de Oscar-uri - am văzut deja o mare parte din imaginile iconice ale filmului, nu de multe ori am rămas cu gura căscată la secvențele de bravură pe care Aronofsky le propune. Pe de altă parte, consider că acest ultim film este ușor mai idiosincratic decât precedentele creații ale regizorului. Spre deosebire de ”The Fountain” și - mai ales - ”The Wrestler”, aici își înfrânează mai greu dorința de a crea un film de gen și de a nu oferi tridimensionalitate universului. ”The Wrestler”, cu toate invențiile (audio-)vizuale, avea un personaj cu o mai bine conturată fațetă metafizică (și chiar una politică), iar filmul reușea destul de bine să prezinte realist lumea wrestling-ului. De cealaltă parte, lumea baletului din ”Black Swan” este mai degrabă fictivă. Nu mă deranjează prea mult acest lucru, mai ales fiindcă obsesiile și maniile care le cuprind pe personaje sunt prezentate „corect”, cu inventivitate cinematografică și un extraordinar simț al gradării narative.

În ciuda faptului că nu mi se pare unul dintre cele mai bune filme ale lui Aronofsky și consider că filmul nu depășește anumite limite pe care pare să și le chiar impună din start, nu pot să neg că este o experiență unică din punct de vedere vizual, un film visceral care folosește la efectul lor maxim fiecare mișcare de aparat, fiecare gest actoricesc pentru a contura decompensarea și progresia unei psihoze și - poate chiar mai important decât atât - reușește să fie entertaining pentru aproape două ore (o durată apreciabilă pentru un film „despre balet”).