Into the Abyss (SUA/UK/Germania, 2011)

Into the Abyss

(SUA, 2011)

Regia: Werner Herzog

Rating: 4.5/5

E greu să nu apreciezi cariera lui Werner Herzog. Inițial una dintre cele mai aparte voci ale Noului Cinema German în anii '70, a devenit în noul mileniu unul dintre cei mai prolifici documentariști și unul dintre puținii auteuri adevărați de la Hollywood. Cel mai recent film al său, ”Into the Abyss”, sondează problema pedepsei cu moartea, luând ca studiu de caz o triplă omucidere din 2000 în statul Texas, comisă din prostie, lăcomie și lipsită de sens. Herzog le ia interviuri celor doi condamnați (unul la închisoare pe viață, celălalt urmând să fie executat peste 8 zile), dar și rudelor victimelor, precum și unor persoane care sunt în contact cu sistemul: preotul închisorii, un fost căpitan al unei Death House, locotenentul care a anchetat crima etc.

Ceea ce frapează în acest documentar este, pe de o parte, umorul care pare să nu se potrivescă cu situația,  pe de altă parte angajamentul lui Herzog de a trata cu seriozitate subiectul, tocmai el, ale cărui invenții în propriile documentare sunt legendare. Sunt câteva momente cu adevărat absurde, care trebuie descoperite de spectator. Ajunge să spun doar că, punând întrebări despre veverițe și trafic de spermă, Herzog reușește să atingă punctele sensibile ale personajelor sale și astfel, precum spune el, să îi facă să își deschidă sufletul. Nu avem de-a face cu un film angajat politic sau cu o cronică a vieților celor implicați. Din contră, este un film despre viață cu V mare, despre ceea ce este uman în toate aceste personaje și despre ceea ce epilogul filmului numește the urgency of life, un termen prin care Herzog definește tema filmului (mai are obiceiul de a găsi astfel de sintagme - de exemplu, ”Bad Lieutenant” este despre the bliss of evil).

Pentru mine, ”Into the Abyss” este cel mai bun film al lui Herzog de după ”Grizzly Man” și unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut. Spre deosebire de celelalte documentare recente ale sale, nu îl vedem pe Herzog în acest film, poate doar în reflexia geamurilor de după care îi vorbesc condamnații. Îi auzim vocea, dar fără să ne ofere un comentariu, precum o făcea adesea până acum. De asemenea, mult mai mult timp este alocat interviurilor propriu-zise, insistându-se asupra expresiilor de pe fețele celor intervievați, camera încercând chiar să anihileze eventualele obstacole (cum ar fi geamurile de protecție). Scoțându-se din propriul film și lăsând imaginile să vorbească în locul său, Herzog pătrunde dincolo de suprafața poveștii, în acest abis pe care îl explorează de aproape 50 de ani.

Material reciclat (VII)

Lebenszeichen

M-a surprins cat de multe dintre obsesiile si temele clasice Herzog-iene se regasesc in primul sau lungmetraj. Un personaj care innebuneste intr-un mediu ostil... Lungi secvente care vin in contra-punct cu naratiunea, filmate in stil documentar... ”Interludii” cu diferite animale... Modul in care este folosita... Filmele lui Herzog sunt atipice, incomode. Este greu sa le privesti din aceeasi perspectiva din care privesti filmele in general si sa iti si placa. Eu cred ca iti trebuie o tare de spirit anume, greu de definit, ca sa apreciezi cu adevarat un film de Herzog. Mi-a parut bine sa descopar ca primul sau film este la fel de lipsit de compromisuri artistice ca marile sale succese (si cele cateva rateuri...)

Iar scena cu morile de vant (care par sa acompanieze adesea nebunia) ar trebui sa fie antologica.

Le samourai

Nu am apucat sa il revad si probabil ca nici nu o sa mai am timp... Dintre toate filmele lui Melville pe care le-am vazut, ”Le samourai” este cel mai overrated. Nu vreau sa spun ca este un film prost (chiar din contra), dar din punctul meu de vedere singurul motiv pentru care a devenit un punct de referinta si este omagiat chiar si in zilele noastre (cel mai recent in ”Drive”) este interpretarea lui Alain Delon, care construieste un personaj impenetrabil, ca o stanca.

Pithy Reviews (2)

All you need to know about the movies you should see, in under 45 seconds...

A Separation / Jodaeiye Nader az Simin (Asghar Farhadi, 2011)

Having won the Golden Bear and two Silver Bears for the male and female performers at this year's Berlin Film Festival, it already comes highly recommended. It's a powerful drama about divorce, class divide and justice in contemporary Iran. The character of the young girl is the pivot of all that goes on, even though the film seems to sometimes forget about her, in favor of the endless conflicts between the adults.

Rating: 3.5 out of 5

Grizzly Man (Werner Herzog, 2005)

Speaking of bears, here's a documentary that will leave you speechless. Herzog comes closest here to actually making a documentary, as most of the movie is edited from footage shot by Timothy Treadwell (the Grizzly Man himself), blissfully ignoring the "chaos, hostility and murder" going around him in the Alaskan wilderness. Powerful, pessimistic and uncompromising. 

Rating: 4.5 out of 5

A Star Is Born (George Cukor, 1954)

Changing the tune a bit, here's a true classic. A musical centered around a has-been (James Mason) and a rising star in Hollywood (Judy Garland) impresses with its striking portrayal of their failed marriage, with rather long takes and shot in Technicolor. The best scene is the production number to end all production numbers from her last movie, recreated by Garland for Mason in their living room.

Rating: 4 out of 5

TIFF 2011 - Ziua a III-a: Competiție, Herzog și Mistere din Lisabona

Ieri au avut loc primele proiecții a două dintre cele mai bune filme din TIFF-ul de anul acesta: Mistérios de Lisboa (Raould Ruiz, 2010) și Cave of Forgotten Dreams (Werner Herzog, 2010).

Primul dintre acestea este un film maraton, de 4 ore și jumătate (cu o pauză de 15 minute aproximativ a mijloc), o impresionantă frescă socială plasată în Franța, Spania și Italia din jurul anului 1800, după romanul foileton al lui Camilo Castelo Branco. În centrul filmului stă un preot care investighează secretele diferitelor sale cunoștiințe (din toată păturile sociale), prin intermediul a câteva zeci de povești într-o poveste. Mi-a amintit de un film polonez mai vechi pe care l-am văzut recent, „Manuscrisul de la Saragossa”, care însă se juca mult mai mult cu poveștile spuse de personaje. Dincolo de poveste, „Misterele Lisabonei” este un film extraordinar de frumos, pictural, ceva total  neobișnuit pentru o producție care a fost (măcar parțial) concepută și pentru micul ecran. Lumina naturală este folosită pe cât posibil (nu e chiar ”Barry Lyndon”, dar nici nu cred că vrea să fie), iar planurile secvență bine regizate te țin cu sufletul la gură. Filmul emană un calm, o liniște care invită la meditare, dar, în același timp, lasă micile drame de pe ecran să se desfășoare în ritmul lor natural.

„Peștera viselor uitate” este ultimul documentar al lui Werner Herzog, despre peștera Chauvet, picturile eu vechi de 30.000 de ani, oasele preistorice conservate și cercetătorii care o studiază. Problematic este că, la fel ca și Win Wenders cu ”Pina”, și regizorul german stabilit în Los Angeles a decis să filmeze în 3D, chiar dacă în interiorul peșterii dispune de foarte puțină lumină. Cu toate acestea, cred că Herzog a câștigat pariul cu noul format. Shaky-cam-ul și apropierea de stâncile pictate creează o experiență foarte viscerală (chiar dacă, poate, întoarce stomacul unora). Avem ocazia să vedem cum fiecare linie trasată interacționează cu relieful peșterii, cu șanțurile, depresiunile și zgârieturile de gheare de urs de pe pereții care au fost folosiți drept șevalet. Uneori, avem impresia că putem să privim într-o crevasă dacă întoarcem capul numai un pic la dreapta sau la stânga. Este prima dată când obiectele dintr-un film 3D nu îmi par mai mici decât sunt în realitate, ba chiar mă copleșesc, grație insistenței lui Herzog de a se apropia cât de mult cu camera de filmat de aceste picturi extraordinare. Fascinat de ideea de proto-cinema pe care aceste picturi i-o sugerează, Herzog ne invită să îi admirăm filmul pe pereții unei alt fel de peșteri – sala de cinema.

Regizorul își narează, ca de obicei, filmul în stilul propriu. Acest lucru poate aliena pe unii, dar eu îl găsesc seducător. El nu caută să facă neapărat un film despre o peșteră pictată din Franța, ci un film despre umanitate. Post-script-ul filmului și ai săi crocodili mutanți albinoși este criptic și aduce o notă de pesimism unui film care celebrează spiritul creator al omului timpuriu. Dar este concluzia perfectă a unui film care are defectele sale, dar este seducător, devastator și nu poate fi comparat cu nimic altceva, la fel cum Herzog însuși și filmele sale există într-o lume numai a lor.

-------------------------------------------

Shadows Short: ”Night Fishing”/”Paranmanjang”

Filmat integral cu un iPhone 4 (asistat de un buget serios pentru lumini, ceva efecte speciale, filmări subacvatice etc.) și premiat la Berlin, filmul realizat de frații coreeni Park (Chan-kyong și mai celebrul Chan-wook) este o povestea absurdă, suprarealistă, cu un pescar bântuit de o fantomă (or the other way around…) Aduce a horror japonez de prin anii 60-70, în special secvențele de noapte, care apar în alb-negru, semănând cu planuri din „Onibaba”, deși acesta este probabil mai degrabă un reper de-al meu decât al realizatorilor. În „distribuție” mai apare și o trupă de muzicieni îmbrăcați în negru, care impun atmosfera funestă încă din prologul filmului propriu-zis. În ciuda faptului că sare destul de abrupt de la un tablou la altul, a calității nu tocmai grozave a imaginii și a faptului că nu pare să aibă durata potrivită (la 33 de minute, se situează undeva între scurt-metraj și mediu-metraj…), în ciuda toturor acestora, mie mi-a plăcut și am apreciat efortul de a face un film ușurel, bazat pe o singură idee, cu priză (bănuiesc) la public.

Competiția de lungmetraj: ”The Untitled Kartik Krishnan Project”

 

Filmul indian din competiție aparține unui foarte tânăr regizor și a fost realizat cu mijloace minime, timp de un an, filmând în week-end. Evident, nu putem pretinde foarte multe de la un astfel de film și, într-adevăr, lipsa de mijloace se simte. Cea mai mare parte a filmului este în alb-negru, doar finalul este color, există tot felul de artificii audio-vizuale care lasă impresia de amatorism și filmul are pe alocuri lungimi care m-au făcut să mă gândesc că ar fi fost receptat mai bine sub formă de scurtmetraj. Cu toate acestea, interpretările sunt (neașteptat de) bune, iar unele cadre atestă talentul vizual al regizorului. Povestea este despre un IT-ist care are o idee pentru un film, contactează un regizor și încearcă să pornească proiectul (fără titlu), dar fără niciun rezultat. În final, însă, are loc o schimbare de ton, care ne face să reprivim tot ce am văzut până atunci dintr-o altă perspectivă… Mai SF, așa… ”Proiectul fără titlu al lui Kartik Krishnan” este genul de film pe care îmi place să îl văd la TIFF (nu neapărat în competiție): imperfect, rough around the edges, dar onest și cu șpil. Sper să mai aud de regizorul Srinivas Sunderrajan, chiar dacă nu îi voi recunoaște numele decât în scris.

My Son, My Son, What Have Ye Done (SUA/Germania, 2009)

My Son, My Son, What Have Ye Done

(SUA/Germania, 2009)

Regia: Werner Herzog

Cu: Michael Shannon, Willen Dafoe, Chloe Sevigny, Udo Kier, Grace Zabirskie, Brad Dourif

Rating: 2.5/5

Doi polițist de la Omucideri (Dafoe și Michael Peña) ajung la scena unei crime. Suspectul principal este rapid identificat, iar victima este mama sa (Grace Zabirskie). Tănărul Brad McCullum- jucat de Michael Shannon - se refugiază în casa sa de vizavi și pretinde că are doi ostatici. Cu ajutorul apropiaților suspectului, polițiștii reconstituie, prin flashback-uri, ultimul an din viața acestuia, care a început cu o excursie în Peru, după care acesta s-a afundat din ce în ce mai tare în nebunie, începând să audă o voce internă și să vorbească  despre Dumnezeu.

”My Son, My Son, What Have Ye Done” nu este un film foarte bun. Exercită un interes aparte datorită faptului că este regizat de Werner Herzog și produs de David Lynch, un duo cel puțin inedit. Pe de altă parte, cast-ul enumerat mai sus este impresionant și, într-adevăr, este mai multă nebunie în acest film decât în o sută altele. Problemele vin din faptul că, de această dată, Herzog nu gestionează foarte bine cadența narativă. În ciuda faptului că filmul acoperă evenimente dintr-un an întreg, printre care excursia din Peru, repetițiile la o piesă de teatru grecească (unde Brad îl joacă pe Oreste - get it?) și mai multe scene între Brad, mama sa și logodnica lui, filmul este închistat narativ în cele câteva ore în care poliția îi asediază casa. Acest lucru nu creează o claustrofobie care s-ar putea potrivi subiectului, ci mai degrabă deranjează cu fiecare reîntoarcere în trecut.

Burden of Dreams (SUA, 1982)

Burden of Dreams
(SUA, 1982)

Regia: Les Blank

Cu: Werner Herzog, Klaus Kinski, Claudia Cardinale

Rating: 4.5/5

”Burden of Dreams” este un documentar despre aventurile lui Werner Herzog și ale echipei sale în timpul filmărilor la ”Fitzcarraldo”, povestea unui idealist, amator de operă, care se decide să ia în piept natura, Amazonul și scepticismul altora pentru a-și îndeplini visul (și anume, să construiască un teatru de operă în inima junglei Peruviene). Producția filmului a fost plină de ghinioane și tragedii și a durat patru ani. Fără îndoială, filmul ”Fitzcarraldo” este mai interesant decât personajul real după care a fost inspirat, dar povestea realizării filmului este - din păcate? - cea mai interesantă.

Documentarul lui Les Blank revelează detalii inedite despre producție: Jason Robards (și nu Klaus Kinski) a fost distribuit în rolul principal inițial, cu Mick Jagger ca sidekick (acest rol nu a fost redistribuit, pentru că Herzog nu a putut concepe să-l înlocuiască pe Jagger)... conflictele generate de prezența constantă a diferite triburi de indieni... tabăra din junglă în care echipa și actorii au locuit câteva luni bune... Și, nu în ultimul rând, comentariile lui Herzog însuși, care, pe un ton senin, monoton chiar, atestă că lumea în care trăim este dominată de haos și crimă, pe care el le găsește la locul lor în jungla în care filmează. 

”Burden of Dreams” nu insistă asupra conflictelor dintre Kinski și Herzog. Retrospectiv, acesta este un lucru bun, pentru că acum avem ”Mein liebster Fiend”, documentarul lui Herzog despre Kinski, care explică lucrurile așa cum ar trebui. În schimb, Les Blank se ocupă îndelung de indienii care au fost distribuiți în film și care au participat ca muncitori la diferite secvențe, inclusiv celebra transportare a unei ambarcațiuni întregi peste un munte. Acest aspect seduce, nu numai prin modul în care este arătată cultura unică a băștinașilor, dar mai ales prin modul în care aceștia se comportă și colaborează cu „occidentalii” totali diferiți. Și mai remarcabil este că documentarul reușește să fie mai pesimist decât filmul însuși. Fitzcarraldo învinge toate obstacolele naturii, dar tot este înfrânt până la urmă (fiind sabotat de indieni), dar în final își îndeplinește, măcar parțial, visul, organizând un spectacol de operă pe vapor. Herzog învinge toate obstacolele naturii, clash-ul civilizațiilor și problemele financiare și își termină filmul (care urmează să devină un mare succes), îndeplinindu-și propriul vis. Și totuși, „victoria” lui pare mult prea neînsemnată...

Comparabil poate doar cu ”Hearts of Darkness: A Filmmaker's Apocalypse” (documentarul despre ”Apocalypse Now”, pe care nu l-am văzut), ”Burden of Dreams” este o cronică a unei dintre cele mai dificile producții cinematografice a tuturor timpurilor, care a generat mituri și schimbat traiectoriile multor cariere.