Micro Reviews (3)

Trei filme foarte proaspete, care probabil merită mai mult spațiu decât sunt eu dispus să le acord:

Cheatin' (Bill Plympton, 2013)

Plympton probabil că este acum recunoscut ca unii dintre maeștrii mondiali ai animației, chiar dacă probabil mai multă lume a văzut couch gag-urile pe care acesta le-a semnat pentru The Simpsons decât filmele sale, care rămân încă prost distribuite și greu accesibile. ”Cheatin'” poate nu este la fel de reușit precum preferatele mele ”The Tune” și mai ales ”Hair High”, dar este o fantezie audio-vizuală despre o relație sentimentală extrem de pasională. Sau, cum o descria Plympton însuși în pitch-ul său de pe Kickstarter: an animated adult tale of love, jealousy, revenge, and murder – full of nudity and violence, but also with my surreal sense of humor. The story is inspired by the work of James M. Cain (“Double Indemnity”, “The Postman Always Rings Twice”). Secvențelor onirice (și de la un moment dat chiar science-fiction) gândite de Plympton îi răspund, pe coloana sonoră, muzică din ”Traviata”, împrumuturi rock'n'roll, dar și compoziții originale de Nicole Renaud - parcă niciodată vreun film de-al acestui regizor pasionat de „americana” nu a avut un feeling atât de french. And in a good way...

Rating: 3.5/5

Enemy (Denis Villeneuve, 2013)

Încep să am impresia că filmele astea au tot timpul același twist, dar premisa este irezistibilă. La final, ”Enemy” lasă spectatorul să descifreze misterul (eventual cu ocazia unei a doua sau a treia vizionări), dar ideea e destul de clară chiar dacă nu ai interesul să pui totul în ordine. Cel puțin apariția Isabellei Rossellini în rolul mamei unuia dintre cei doi Jake Gykllenhaal ar trebui să fie edificatoare. Sincer, mie mi s-a părut a fi Cronenberg la mâna a doua (”Dead Ringers”, ”Spider” și ”Cosmopolis” la un loc), dar al naibii de entertaining. Am o slăbiciune inexplicabilă pentru Denis Villeneuve, care se dovedește în continuare un foarte abil (și versatil) regizor de filme de gen (vezi și ”Prisoners”).

Rating: 3.5/5

Aimer, boire et chanter (Alain Resnais, 2014)

Filmul final al lui Resnais este un mic divertimento, în sașe personaje, două dintre care fiind interpretate de cei mai fideli colaboratori ai regizorului din ultimele trei decenii - Sabine Azéma și André Dussolier. Este un fel de teatru filmat, în decoruri aparent simple, dar sub o lumină foarte îngrijită. Îmi imaginez că piesa de teatru care stă la baza filmului se vrea o satiră la adresa moralei burgheze (give me more of those, I say, we haven't seen enough), dar Resnais nu pare deloc interesat de aceste lucruri. Decorurile sunt frumoase și funcționale, dar în același timp artificiale, impersonale și inerte. În acest decor, freamătul continuu al personajelor și micile lor probleme nu fac decât să accentueze senzația că privim un fel de natură moartă. Renais pare decis nu doar să deconstruiască piesa lui Alan Ayckbourne, ci să o distrugă cu totul. E păcat că ultimul film său film nu are un emotional punch precum ”Coeurs” sau nonșalanța ludică al lui ”Les herbes folles”, dar ”Aimer, boire et chanter” este un petit bijou, o curiozitate semnată în finalul carierei de unul dintre puținii iconoclaști adevărați ai lumii filmului. 

Rating: 3.5/5

End of Watch (SUA, 2012)

End of Watch

(SUA, 2012)

Regia: David Ayer

Cu: Jake Gyllenhaal, Michael Peña, Anna Kendrick

Rating: 4/5

Sunt puțin surprins chiar și eu de rating-ul mare pe care i-l dau acestui film. ”End of Watch” arată precum un interracial buddy-cop movie la intersecția dintre ”Lethal Weapon” și ”Training Day” (care îl are în comun pe regizorul David Ayer, pe atunci doar scenarist), filmat parțial în stil found-footage (personajul interpretat de Jake Gyllenhaal își înregistrează misiunile) și care pentru o bună parte de timp este foarte episodic, prezentând diferite razii pe o perioadă de timp de câteva luni. Plasat în Los Angeles, într-o zonă cu criminalitate foarte ridicată și multiple conflicte inter-etnice pentru controlul traficului de droguri, filmul este unul dintre cele mai realiste, gritty și viscerale filme de gen făcute vreodată. Iar una dintre laudele supreme pe care filmul a primit-o a fost din partea lui William Friedkin - autor al ”The French Connection” - care l-a numit „probabil cel mai bun film cu polițiști făcut vreodată”.

Dacă filmele de acest gen mizează pe mis-match-ul artifical, glumeț, dintre cele două personaje, Gyllenhaal și Peña sunt foarte credibili în rolul a doi polițiști parteneri care sunt și foarte buni prieteni și petrec la fel de mult timp discutând despre soțiile lor pe cât patrulează pe străzile din South Central. Mai mult, spre deosebire de filmele anterioare scrise sau regizate de David Ayer (nu doar ”Training Day”, dar și ”Street Kings”), nu se insistă foarte tare asupra corupției sau problemelor de jurisdicție din interiorul forțelor de ordine. Ce contează aici este relația dintre cei doi protagoniști și lenta progresie a narațiunii înspre un showdown și un deznodământ pe care spectatorul le intuiește de ceva vreme, dar pe care personajele principale nu le pot anticipa. Un alt lucru interesant este că Ayer nu își glorifică personajele - deși aceștia își pun viața în pericol de mai multe ori pentru a salva multe vieți, ei nu sunt prezentați și nu se consideră ca fiind eroi. Momentul cel mai exemplificator în acest sens este discuția în care cei doi povestesc cum au fost certați de neveste pentru că s-au aruncat într-o casă în flăcări pentru a salva copiii altora. 

”End of Watch” a fost o surpriză plăcută și e cu siguranță un candidat pentru una dintre pozițiile din a două jumătate a topului de final de an. Dacă ar fi să am câteva rezervări în privința sa, ar fi faptul că pare să fi venit cu câțiva ani prea târziu, într-o epocă în care suntem supra-saturați de filme found-footage, care încep să devină din ce în ce mai neinteresante. Nu ar fi fost rău ca acest film să apară în aceeași perioadă cu ”Redacted”, un film destul de slab al lui DePalma, dar care simulează destul de dibace înregistrările „ad-hoc”, folosind nu numai înregistrări ale personajelor principale, dar și ale unor camere de supraveghere sau clip-uri postate pe youtube. Din acest punct de vedere, cred că este mai bine că ”End of Watch” este doar parțial found-footage și că acest stil de filmare este împrumutat și pentru cadre sunt evident filmat de un obiectiv „obiectiv”. O altă hibă ar fi ultima secvență, care încearcă să ne scoată din film cu zâmbetul pe față, ceea ce este inutil și contra-productiv, dar putem să ne închipuim că filmul s-a terminat cu 2-3 minute mai repede și să ignorăm acest aspect. 

Source Code (SUA/Canada/Franța, 2011)

Source Code

(SUA/Canada/Franța, 2011)

Regia: Duncan Jones

Cu: Jake Gyllenhaal, Vera Famiga, Michelle Monaghan, Jeffrey Wright

Rating: 4/5

Un science-fiction cu adevărat bun este foarte rar în zilele noastre, în care ecranele sunt populate de scenarii apocaliptice, roboți uriași care se bat între ei și invadatori extratereștri urâți și slăninoși. Filmele lui Duncan Jones sunt o excepție de la regulă. Acum doi ani, lung-metrajul său de debut, ”Moon”, a luat lumea prin surprindere. Un film „retro” din mai multe puncte de vedere, ”Moon” nu încerca să impresioneze cu efecte speciale extraordinare (pentru care oricum nu s-ar fi găsit bani), în schimb folosea un decor à la ”2001” și un singur actor pe ecran (Sam Rockwell, în rol multiplu, e drept) pentru a crea o poveste provocatoare care se situază undeva între ”Silent Running”, ”Logan's Run” și ”The Island”, numai că mai modestă și mai inteligentă decât ambele.

Cu ”Source Code”, Duncan Jones recidivează. Jake Gyllenhaal joacă rolul unui soldat ușor amnezic, care este trimis în mod repetat să retrăiască ultimele 8 minute din viața unui profesor care a murit într-un atentat cu bombă într-un tren care merge înspre Chicago. Misiunea soldatului este să descopere identitatea celui care a plantat bomba în tren, pentru ca preveni un viitor atac mult mai distrugător. Și cam atâtea se pot spune ca să nu stricăm surprizele filmului. Recunosc, din trailere filmul îmi părea un pas în jos, un SF mult mai puțin ambițios decât este de fapt. Într-un fel, însă, faptul că ”Source Code” se joacă cu clișee și este, din anumite puncte de vedere, un film convențional, este un atu. Filmul arată ca un SF de serie B, dar este un SF de serie B bine făcut, care nu ezită să folosească twist-uri care întorc datele problemei cu 180 de grade. Dincolo de acest SF de serie B există și un mystery tot de serie B, fiindcă încă din primele imagini ni se oferă indicii care ne-ar ajuta la identificarea atentatorului și, mai mult, există și misterul personajului lui Gyllenhaal, despre care nici noi și nici el nu știe prea multe la început. Combinația aceasta de SF/mystery este caracteristica unor filme foarte bune, de obicei adaptate după Philip K. Dick, de la ”Blade Runner” la ”Minority Report”. ”Source Code” este fratele lor mai mic și mai sărac (buget redus), dar nu mai puțin inteligent și ghiduș.

Interesant este și casting-ul și deciziile pe care le iau actorii. Gyllenhaal este cel mai puțin remercabil, jucând un rol destul de clasic de action hero, ceea ce nu este un lucru rău, acest rol fiindu-i atribuit în scenariu. Jeffrey Wright se distrează și el jucând un rol la marginea stereotipului, omul de știință care a inventat o tehnologie revoluționară, despre care știi că s-ar putea să nu fie foarte cinstit fiindcă folosește o cârjă pentru a se deplasa. În schimb, Vera Farmiga (principalul contact al soldatului blocat în capsula din care este tot trimis înapoi în timp), Michelle Monaghan și ceilalți actori care interpretează pasagerii trenului destinat să fie aruncat în aer până când Gyllenhaal rezolvă misterul joacă personaje foarte umane, pe care ajungem să le privim cu simpatie și cu înțelegere. Este de neașteptat ca un astfel de film să investească atât de mult în personajele sale, chiar dacă unele dintre ele mai nesemnificative și nu au mai mult de câteva replici.

”Source Code” folosește puținele efecte speciale pe care și le permite pentru câteva secvențe care nu excelează din acest punct de vedere, dar sunt esențiale în economia plot-ului (exploziile repetate), dar și pentru câteva cadre mai complexe, înspre final. Și că vorbim de final, fără să dau în vileag prea multe, ”Source Code” pare să aibă o problemă în a găsi momentul potrivit în care să se termine. Ultimele 3 minute îngrămădesc parcă trei finaluri diferite. Acestea fiind spuse, părerea mea este că momentul în care se termină este exact momentul în care trebuia să se termine, filmul neavând sens altfel, Duncan Jones reușind foarte economic să închidă câteva plot holes. ”Source Code” este un must-see al sezonului și - ceea ce sper să spun despre cât mai multe filme în viitor - este mai bun ca ”Inception”.