Silent Running (SUA, 1972)

Silent Running

(SUA, 1972)

Regia: Douglas Trumbull

Cu: Bruce Dern, Cliff Potts, Ron Rifkin

Rating: 2.5/5

Povestea este simplă. Într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat (2008?, 2108?, 2508?, 3008?), pe Pământ nu mai există floră și faună, iar singura vegetație care mai există este în spațiu, în niște sere uriașe montate la câteva nave spațiale uriașe. Bineînțeles, nimănui nu îi mai pasă de plante, cu excepția personajului lui Bruce Dern, simbolic numit Freeman Lowell. Când guvernul Pământean decide abandonarea proiectului și distrugerea serelor, Freeman face ceea ce orice om dilit de 8 ani de îngrijit plante ar face: își omoară colegii din echipaj și o ia la goană cu întreaga navă înspre străfundurile sistemului solar, iar singurii săi camarazi sunt trei roboți (care nici nu vorbesc).

„Silent Running” este debut în regie al lui Douglas Trumbull, care înainte de a fi regizor a semnat efectele speciale vizuale (fotografice) la o serie de SF-uri impresionante (mai ales ”2001”, dar și ”The Andromeda Stain”, sau, mai târziu, ”Close Encounters of the Third Kind” și ”Blade Runner”). Și, cu siguranță, imaginile navelor spațiale uriașe cu serele atașate lor, precum și imaginea planetei Saturn și felul în care muzica însoțește aceste imagini... toate acestea sunt impresionante. Însă restul filmului (grosul lui) mi se pare slab regizat și lungit (povestea și imaginile pe care Trumbull le găsește nu pot susține un film de o oră și jumătate). Iar Bruce Dern - pe care în general îl tolerez destul de bine - este groaznic de enervat, cabotin și inexpresiv (sau, mai bine zis, alternează între două expresii: rabid lunatic și puppy-dog eyes)

Filmul te invită să nu îți pui prea multe întrebări (de exemplu, cum e posibil ca vegetația să dispară de pe Terra, dar oamenii să supraviețuiască sau cum sunt niște roboți care de-abia sunt în stare să țină un ghiveci în mână capabili să-i opereze genunchiul lui Freeman după ce acesta este rănit? de unde vine gravițatia pe navă? cum e posibil ca un om care a îngrijit plante de ani și ani să nu își dea seama că acestea au nevoie de lumina soarelui pentru a supraviețui? etc. etc. etc.). Nu prea reușește să se facă credibil și - mai mult de atât - nici nu reușește să ridice mari întrebări sau să facă un portret al singurătății umane absolute.

În final, cel mai mare merit al filmului este că - spun istoricii - este primul film ecologic. Și bănuiesc că astea înseamnă totuși ceva.