RO 2010 Reminder - "Aurora"

Cel mai bun film românesc al anului trecut care nu a mai rulat anul trecut, are în sfârșit premiera oficială week-end-ul acesta (in select cities, cum ar zice americanii). Scris și regizat de Cristi Puiu, cu același Cristi Puiu omniprezent, în fiecare cadru, în rolul principal, ”Aurora” merită să își găsească un public, chiar dacă cele trei ore de proiecție vor fi cu siguranță o probă de foc până și pentru un cinefil înfocat.

Review-ul meu de acum o jumătate de an îl găsiți aici: http://poisonwhiskey.blogspot.com/2010/07/ro-2010-partea-9-aurora.html. Enjoy!

RO 2010 - Partea a 15-a: Portretul luptătorului la tinerețe

Portretul luptătorului la tinerețe

(România, 2010)

Regia: Constantin Popescu jr.

Cu: Constantin Diţă, Bogdan Dumitrache, Catalin Babliuc, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin

Rating: 3.5/5

Odată cu acest film, mi-am îndeplinit unul dintre scopurile pentru acest an: de a vedea (și scrie despre) 15 filme românești. „Portretul luptătorului la tinerețe” este o cronică a rezistenței anti-comuniste din anii '50, centrată în jurul condus de Ioan Gavrilă-Ogoranu (Constantin Diță). Realizatorii aleg o structură narativă interesantă (care ridică anumite dificultăți): acțiunea filmului, care se petrece între 1950 și 1957 este prezentată în episoade sau tablouri, fără a se concentra pe un personaj principal și explorând din belșug și partea adversarilor (adică securiștii). În a doua jumătate a filmului, filmul se concentrează din ce în ce mai mult pe Ogoranu și pe grupul său din ce în ce mai restrâns, dar nu lipsesc abterile înspre alte evenimente.

„Portretul luptătorului la tinerețe” este cel mai aproape, din ultimii ani, de a fi un film epic românesc. Are multe dintre calitățile/trăsăturile unui astfel de film: lungimea (în jur de 2 ore și jumătate), plasarea acțiunii în trecut, bucata de timp pe care o acoperă (aproximativ 7 ani), abordarea unui grand sujet (lupta anti-comunistă/insurecția) și o distribuție bogată (mulți figuranți, dar și multe „vedete” în roluri pasagere: printre securiști îi regăsim pe Mimi Brănescu, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin, Teodor Corban sau chiar Mihai Bendeac, iar printre partizanii care mor destul de repede îi recunoaltem pe Alexandru Potocean („Nunta mută”, ”4,3,2” etc.) sau pe Paul Ipate („Hârtia va fi albastră” și deja mult prea multele reclame la Vodafone)).

În același timp, nu se poate spune că „Portretul luptătorului...” se încadrează în stilul absurd-minimalist care a consacrat cinematografia românească din ultimii ani, dar putem identifica unele trăsături ale „noului val” în acest film: absența muzicii (cu excepția a două secvențe: una în care partizanii cântă „Mă dusei să trec la Olt” pentru a sărbători moartea lui Stalin și alta în care reușesc să prindă un post de radio care transmite un blues) și faptul că este filmat din mână. Că nu e muzică ajută pentru a mări tensiunea în anumite secvențe, dar le face mult prea lungi pe altele. Cât despre filmatul din mână, e drept, acesta nu este specific cinema-ului românesc și poate fi întâlnit în alte filme cu care „Portretul...” s-ar putea identifica oarecum: ”Savind Private Ryan” sau - mai ales? - ”Che”, al lui Steven Soderbergh.

”Portretul luptătorului la tinerețe” este un film lung și ia timp până să se facă înțeles. Are și alte minusuri. M-a deranjat în special platitudinea personajelor negative, care vorbesc în sintagme învățate la partid și îi snopesc în bătaie pe legionari... ăăă, partizani. Nu mă îndoiesc că aceștia erau în realitate unidimensionali, dar - din punct de vedere narativ - nu te ajută să ai vreo 4-5 personaje care par să fie copia psihologică a aceluiași om. Nici luptătorii nu sunt personaje foarte complexe, iar datorită structurii narative inedite, filmul pare câteodată confuz, iar montajul creează lungimi nedorite. Totuși, până la urmă, cred că este un film bun și până la final răsplătește răbdarea de a sta și de a-l urmări.

RO 2010 - Partea a 14-a: Despre alte mame

Despre alte mame

(România, 2010)

Regia: Mihai Ionescu, Tiberiu Iordan 

Cu: Marius Cordoş, Gavril Pătru 

Rating: 2.5/5

Cinci prieteni petrec o zi în Gara de Nord, filmând materialul brut al unei posibile viitoare docu-drame despre oamenii obișnuiți pe care îi întâlnești în gări, dar și vorbind despre mamele lor și alte chestii. După miezul nopții, însă, un ofițer de la criminalistică le cere să îl ajute, sperând că printre imaginile filmate de ei s-ar putea regăsi, din greșeală, un indiciu important.

„Despre alte mame”este un film finanțat independent, fără să sugă bani din fondurile publice, astfel încât își poate permite să fie prost. Numai că - spre deosebire de alt film românesc de anul acesta - nu este chiar prost. Bineînțeles, lungile discuții anecdotice despre mame și tendința aproape patologică a realizatorilor de a lungi secvențele reușite (precum intervenția unui „trubadur” sau o discuție despre traducerea înjurăturilor) lasă un gust amar, iar în ciuda strădaniilor tuturor celor implicați, se simte că unii sunt amatori încercând să pară mai profesioniști decât sunt.

Dar (căci există un dar), avem noroc: actorii sunt sinceri și reprezintă tipologii clare. Nu le prea au ei toți cu dialogurile și monologurile (care și așa sunt cam extinse), dar îi receptăm ca pe niște oameni adevărați, despre care aflăm totuși destule și putem să simpatizăm cu destinul lor inerent tragic. Mai mult, întrebările pe care și le pun ei la un moment dat despre ce ar pune într-un film care ar povesti ziua lor sunt perfect valabile și în acest moment se întâlnesc puncte de vedere diferite: unul ar prezenta numai cu au filmat, au vorbit și au băut. Altul l-ar pune și pe „trubadurul” cu chitara ș.a.m.d. Toți ar căuta un sens al acestei zile („ce l-ar interesa pe spectator”), iar faptul că ei (și regizorii filmului) par conștienți că acesta mai degrabă nu există atestă o preocupare serioasă pentru cinema și o dorință de a face un film onest, relevant, percutant.

În plus, este relativ bine filmat, predominând cadrele lungi, dar nu neapărat cadrele-secvență. Dezavantajul este că, astfel, prin montaj se încalcă linia de perspectivă de câteva ori și efectul este un pic brutal, dar să zicem că nu este un aspect foarte deranjant. În schimb, cadrul-cheie al filmului, filmat prin intermediul ecranului camerei de filmat a protagoniștilor este foarte reușit, precum și filmările de noapte, cu lumina difuză a luminilor gării care parcă ne face să simțim frigul și umezeala aerului. În ciuda gargarei sentimentale, „Despre alte mame” poate fi receptat în primul rând la nivel vizual. Nu este de mirare că, în anumite momente, chiar dacă niciunul dintre cei cinci nu este în prim-plan, spectatorul s-ar identifica mai bine cu operatorul dintre ei (care nici nu dezvăluie atâtea despre mama sa și poate substitui mai îndeaproape privirea din sala de cinema).

Sigur, toată povestea cu filmarea indiciului cheie (cam prea anti-”Blow-up” pentru gustul meu) nu este cea mai fericită idee/rezolvare, iar alte defecte există. Dar spre deosebire de alte debuturi independente românești - precum „WebSiteStory” sau „3 păzește!” - „Despre alte mame” arată a film adevărat. Și nu e așa de rău pe cât pare.

RO 2010 - ”Medalia de onoare” Update

Recomandare!

Week-end-ul acesta este premiera oficială a unuia dintre cele mai bune filme românești ale anului, ”Medalia de onoare”, în regia lui Călin Peter Netzer, cu Victor Rebengiuc. Un film despre care poate merita să se vorbească mai mult, având în vedere că a fost multi-premiat în circuitul festivalier, la Salonic, Torino, Miami, dar și la TIFF (cel mai bun regizor și cel mai bun actor). Victor Rebengiuc este în formă maximă, iar filmul este inteligent, are și umor (negru), dar și pathos, evocând o „epocă” aparte, nu demult trecută: România la mijlocul anilor '90.

”Articolul” meu mai vechi un picuț este aici: http://poisonwhiskey.blogspot.com/2010/07/ro-2010-partea-7-medalia-de-onoare.html

RO 2010 - Partea a 13-a: Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu

Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu

(România, 2010)

Regia și scenariul: Andrei Ujică

Rating: 4/5

Aproximativ 25 de ani de carieră politică în 3 ore de film compilat integral din imagini de arhivă, fără niciun fel de comentariu din off și fără subtitrări sau orice alt fel de precizări scrise care nu apăreau în original pe materialul de arhivă. Dincolo de imposibilitatea de a clasa filmul (e documentar? nu e?... ca o mențiune, nota de 4/5 e absolut fără nicio relevanță), acesta mai ridică problema subiectivității interpretării sale, pentru că fiecare îl vede cu propriile sale prejudecăți, cu propriile sale opinii politice și cu propriile sale amintiri.

Personal, nu mă fascinează personajul Nicolae Ceaușescu. Dar m-a fascinat un film care a menținut un pacing dramatic și chiar suspans pe parcursul a trei ore de istorie pe care o cunoșteam, cu un personaj care nu prezintă absolut nicio evoluție. Nu există progres psihologic, îndeplinirea unor idealuri, nici măcar revenirea asupra sau constatarea greșelilor vieții în momentele de final. Doar o limbă de lemn și o gândire pe măsură. În tot filmul există doar un singur moment în care Nea Nicu arată ca un lider, acela în care condamnă, „în uralele mulțimii”, intrarea armatei sovietice în Cehoslovacia. Dar următoarele sale discursuri (în special în fața liderilor străini) arată ca o groaznică parodie a celui de dinainte, iar Ceaușescu se afundă în ridicol pe măsură ce gesturile sale devin mai ample și mai nervoase, iar cuvintele sale evocă la nesfârșit miticul „materialism dialectic și istoric marxist-leninist”.

Fascinant nu este personajul Nicolae Ceaușescu, ci personajul mai degrabă absent al acestui film, despre care ne sunt sugerate multe: acea foarte originală democrație românească (pe care dictatorașul o laudă într-un discurs), întreținută de aparatul de stat și de partid care genera acest infailibil cult al personalității, dar și de diverșii lideri străini care îi strâng mâna lui Nea Nicu și îi laudă realizările, parcă întrecându-se unul pe altul să-i facă o primire mai fastuoasă: Carter îl numește „un mare lider de stat”, coreenii de nord au pregătit o uriașă coregrafie pe un stadion în cinstea lui, iar regina în plimbă prin Londra cu caleașca... Între documentar, eseu cinematografic și „film artistic de montaj”, ”Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” este și un film de groază. Cu cât Ujică se abține mai mult de la explicații și de la un montaj senzaționalist, cu cât filmul este mai rece, cu atât devine mai frapant.

RO 2010 - Partea a 12-a: Eva

Eva

(România, 2009)

Regia: Adrian Popovici

Cu: Amy Beth Hayes, Vincent Regan, Michael Ironside, Patrick Bergin, Maia Morgenstern

Rating: 1/5

Wow! Are rost să explic despre ce este vorba? În mare, filmul este un fel de dramă/poveste de dragoste/telenovelă amputată, având ca fundal România de dinainte și în timpul Celui de-Al Doilea Război . Mondial. Este vorbin în engleză, cu actori britani în roluri principale și ceva români episodici, care vorbesc o engleză stricată, care pare câteodată să îi molipsească și pe vorbitorii nativi de engleză din acest film. Cum vorbesc actorii e o problemă, dar și mai mare problemă este jocul lor. Foarte puține scene le ies și niciuna nu arată a fi regizată.

Impresia pe care „Eva” o lasă este că realizatorii au pus cap la cap toate scenele pe care le-au filmat, omițând doar cele care dădeau sens poveștii. În vreo două locuri, parcă își amintesc că au uitat să zică ceva și atunci folosesc flash-back-uri inutile. Scenariul este varză, povestea nu este credibilă nici măcar o secundă, realitățile istorice sunt ignorate/necunoscute, iar replicile te zgârie pe urechi (în special excesul de voice-over afectatal eroinei). Cu excepția interpretei din rolul titular, Amy Beth Hayes, care măcar arată bine, restul actorilor sunt sub-mediocri, dar partenerul ei, Vincent Regan, este absolut groaznic.

Având pretenția de a fi filmat hollywood-ian, filmul arată șters, decolorat, și nu ca în ”Saving Private Ryan” (unde se încerca simularea inregistrărilor de arhivă), ci pur și simplu fad. Nu există nicio logică pentru când sunt folosite traveling-urile, când camera este fixă și când se filmează din mână - totul pare deci ad-hoc. A, da, și mai este muzica originală (?), oribil de fals-sentimentalistă, care îți urlă ce trebuie să simți, dacă altfel nu îți poți da seama. 

Mai e ceva? Probabil că da, dar m-am săturat...

RO 2010 - Partea a 11-a: Morgen

Morgen

(România/Ungaria/Franța, 2010)

Regia: Marian Crișan

Cu: András Hatházi, Yilmaz Yalcin, Elvira Rimbu, Dorin C. Zachei

Rating: 3/5

Ca regizor, Marian Crișan este cunoscut pentru scurtmetrajul său „Megatron”, câștigător al unui mic Palme d'Or la Cannes în 2008. Debutul său în lungmetraj își plasează acțiunea în Salonta (localitate de graniță din județul Bihor), unde un paznic la un supermarket se trezește pe cap cu un turc care vrea să treacă granița ilegal pentru a ajunge într-un final în Germania. Evident, cei doi nu înțeleg ce vorbesc, dar SE înțeleg unul pe celălalt, de unde și miza acestei povești.

Nu, „Morgen” nu este un film excepțional. Dar propovăduiește idealul granițelor desființate și este o oglindă a Europei integrate și neintegrate. Cea mai genială decizie (probabil a realizatorilor) a fost de a nu subtitra dialogul turcului. Astfel, spectatorul se identifică cu personajul principal, care altfel ar fi mai greu accesibil și nu neapărat simpatic (nu zic ca nu este un personaj reușit, dar este portretul unui om dificil).

Din punct de vedere stilistic, „Morgen” respectă regula o scenă - un cadru, este filmat din mână și imaginea este mult mai tremurată decât în cele mai recente filme românești. Mai neplăcut este că ea tremură mai tare în unele scene decât în altele, fără să existe neapărat o justificare logică/narativă/stilistică, doar poziția cameramanului pare a fi mai dificilă. Problema cu planurile-secvență lungi este că în multe dintre ele nu se întâmplă prea multe. Există și momente mai reușite, precum prima întâlnire a lui Nelu cu turcul. În acest cadru , acțiunea se desfășoară pe trei planuri: în cel mai apropiat, Nelu pescuiește lângă o baltă, mai în depărtare turcul se ascunde în spatele unui pod de mașina poliției de frontieră, care traversează lent cadrul în planul cel mai îndepărtat. Există o excepție de la această regulă, un cadru inserat în mijlocul altui cadru, care prezintă o imagine printr-un obiectiv infraroșu, o concesie interesantă și unică în filmul românesc, care lasă totuși impresia de nucă în perete.

Așadar, „Morgen” nu este un film genial. Dar nu am simțit greutatea celor 100 de minute de proiecție, iar povestea m-a atras. Mai notez că nici actorilor nu le reușesc prea bine toate scenele (mai ales cele bogate în conversație), dar plusează la capitolele autenticitatea limbajului, a accentelor și naturalețea mișcărilor, care sunt cele mai dificil de reprodus.

RO 2010 - Partea a 10-a: Nuntă în Basarabia

Nuntă în Basarabia

(România/Moldova/Luxemburg, 2010)

Regia: Nap Toader (AKA Napoleon Helmis)

Cu: Vlad Logican, Victoria Bobu

Rating: 1.5/5

Vlad și Vica, el bucureștean, ea basarabeancă, el dirijor, ea pianistă, se cunosc în România și se căsătoresc la scurtă vreme. Pentru a face și o nuntă tradițională (și ca să strângă ceva „bănuți” în plus), ei merg la Chișinău, unde familia și cunoscuții miresei îl întâmpină pe mire cu tot felul de prejudecăți și obiecții, care mai de care mai nejustificate.

„Nuntă în Basarabia” este un fiasco. Un film eșuat încă din stadiul de idee. Chiar dacă propovăduiește iubirea frățească dintre România și Basarabia, filmul nu caută acele elemente comune pe care le au toți oamenii și care ar fi putut da un substrat acestei pelicule. În schimb, sunt cultivate conflictele mărunte, cât mai multe, cât mai telenovelistice. Prostia se acumulează pe ecran, iar prestația satisfăcătoare a actorilor din rolurile principale nu e de ajuns să o facă suportabilă. În ultimele 15 minute, mă gândeam serios să părăsesc sala, convins că nu urmează să se mai întâmple nimic. Și, din păcate, am avut dreptate - concluzia filmului este tembelă.

Precedentul film al lui Helmis/Toader în România, „Italiencele”, cu toate carențele sale, e departe de dezastrul basarabean de față. Chiar dacă se pot identifica teme comune celor două filme (în special relația estului cu un Occident rece și absent), este evident că Helmis nu știe nici să construiască un film coerent, nici să regizeze actori. Am văzut filme mai slabe decât „Nuntă în Basarabia”, dar puține m-au convins că omul din spatele camerei este la fel de netalentat precum în cazul de față.

RO 2010 - Update

http://www.cinemagia.ro/stiri/mirela-oprisor-cea-mai-buna-actrita-la-sarajevo-16085/

The gist of it: Mirela Oprișor, interpreta personajului Adriana Hanganu din Marți, după Crăciun, de Radu Muntean, a primit premiul The Heart of Sarajevo pentru interpretare, din partea unui juriu condus de Cristi Puiu. Premiul este în valoare de 2500 de euro.

Review-ul meu e mai jos în blog:

RO 2010 - Partea a 8-a: Marți, după Crăciun

RO 2010 - Partea a 9-a: Aurora

Aurora

(România, 2010)

De și cu: Cristi Puiu

Rating: 4/5

În încheierea seriei (cel puțin până la noi premiere românești), câteva cuvinte despre „Aurora”. Doar câteva, pentru că părerea mea este că filmul trebuie văzut știind cât mai puține despre ce e vorba. Dacă noile filme ale lui Radu Munteanu și Călin Peter Netzer impresionează mai mult, raportate la operele anterioare ale autorilor, „Aurora” (de la care ne-am fi așteptat eventual la mai mult) este totuși cel mai bun film românesc al anului, până acum. Categoric, filmul trebuie văzut la cinematograf. La cele 3 ore de proiecție, este nevoie de un mediu care să-ți mențină atenția ceva mai mult decât o sufragerie comodă sau un birou cu un laptop.

În ciuda lungimii, „Aurora” se mișcă destul de bine. Puiu spune povestea fără să ne dea toate detaliile, spectatorul trebuie să încerce să ghicească cine sunt personajele, de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat și ce urmează să se întâmple. Regizorul piperează acest joc cu mult umor negru, care deseori stârnește râsete absurde.

Nu sunt încă 100% convins dacă Cristi Puiu este singurul actor care putea juca rolul principal, dar acum, în retrospectivă, mi-e greu să-mi imaginez pe altcineva jucând un personaj atât de morocănos, calculat, dar și capabil de ieșiri neașteptate. Într-un fel, personajul și filmul sunt la fel: distanți, obseați de precizie, nu le este ușor să se explice, dar sunt deciși și lovesc exact acolo unde trebuie! 

RO 2010 - Partea a 8-a: Marți, după Crăciun

Marți, după Crăciun

(România, 2010)

Regia: Radu Muntean

Cu: Mimi Brănescu, Mirela Oprișor, Maria Popistașu

Rating: 4/5

„Marți, după Crăciun” este al patrulea film al lui Radu Muntean. Acesta a debutat în lung-metraj cu filmul produs de MediaPro (o descriere suficientă) „Furia”, continuând apoi cu foarte apreciatele „Hârtia va fi albastră” și „Boogie”, descriind o traiectorie ascendentă  ce culmină cu acest „Marți, după Crăciun”. Reluând temele din Boogie (se pare că Muntean a descoperit și el drama minimalistă și o face foarte bine), filmul le repune în discuție cu mai multă maturitate și fără prea mult mișto ieftin.

Ca și Dragoș Bucur în „Boogie”, Mimi Brănescu îl joacă pe Paul, un bărbat pe la 35 de ani, căsătorit cu un copil mic (genul de hipster reformat forțat), care trăiește o criză a vârstei sale. Spre deosebire de Boogie, Paul are o amantă - stomatoloaga fetiței sale - și pare să fie mult mai fericit alături de ea. Și, într-adevăr, filmul ne oferă o surpriză, Paul recunoscându-și relația și dorind să înceapă o viață nouă cu Raluca.

„Marți, după Crăciun” este filmat în modul deja obișnuit... cadre lungi (de lungimea unei scene), cele mai intime mai strînse, cele mai distante mai largi. Fiecare scenă acumulează tensiune și odată cu finalul eliberează și o parte din ea (dar nu toată!). Narațiunea evoluază lent, în ritmul vieții, în timp ce ne apropiem de data menționată în titlu (care însă va rămâne în afara filmului). Trebuie menționat că acesta este primul film al lui Radu Muntean care nu se petrece în intervalul orar de 24 de ore.

Cu toate acestea, „Miezul” filmului însă îl reprezintă jocul actorilor. Dacă Mimi Brănescu pare ușor nepotrivit pentru rol, dar impresionează prin sinceritatea ea, personajele feminine sunt cele care primesc cele mai multe laude. Astea spre deosebire de filmele precedente ale lui Muntean, mai ales „Boogie”, unde soția și prostituata erau mai degrabă împinse pe fundal, favorizate fiind talentele „băieților”. În rolul amantei, Maria Popistașu nu atinge absolutul, dar joacă bine, este o prezență plăcută, iar în secvența în care Paul vine cu fetița și soția (care încă nu știe adevărul) la cabinetul ei, reușește să interpreteze pefect amestecul de emoție, spaimă și suferință care domină personajul în acel moment.

Mirela Oprișor, însă, strălucește în rolul soției. Deși pare ștearsă la început (ca soția jucată de Anamaria Marinca în „Boogie”), ea izbucnește odată cu superba secvență care începe cu ea încercând să comunice cu soțul, devine apoi o mărturisire și se termină cu o ceartă conjugală perfect mimată. De asemenea, ea rostește una dintre replicile care mi-a plăcut cel mai mult în ultimul timp: „Ești o mare dezamăgire pentru mine, Paul.”

--------------

Cea mi-a plăcut personal la acest film (dincolo de interpretări și abilitatea cu care este construit) se leagă de cameo-ul lui Dragoș Bucur. Acesta apare în două scene ca (presupunem) cel mai bun prieten al lui Paul. Într-una dintre ele, el ia în mână un DVD cu „A fost sau n-a fost?”, întrebându-se daca a fost sau nu cumpărat de la Cărturești, asta după ce Bucur tocmai a jucat cu mare succes într-un alt film al lui Corneliu Porumboiu, „Polițist, adjectiv”. Genul ăsta de interplay între filme ale noului val este neașteptat și, apoi, distractiv, fiind în aceeași ligă cu Truffaut și Godard împrumutând personaje unul de la celălalt sau - într-un exemplu mai apropiat - cu Lucian Pintilie trecând prin cadru în filmul lui Alexandru Tatos, „Secvențe”.

Asta ca să nu mai vorbim de cuplul tată-fiu Mimi Brănescu - Victor Rebengiuc (prezent și în „Medalia de onoare”, de altfel) pe care regizorii „noului val” o împrumută unul de la celălalt cu dezinvoltură.

RO 2010 - Partea a 7-a: Medalia de onoare

Medalia de onoare

(România, 2009)

Regia: Călin Peter Netzer

Cu: Victor Rebengiuc, Camelia Zorlescu

Rating: 4/5

Acum ceva ani, C.P. Netzer realiza primul lung-metraj, „Maria”, un film care nu (m-)a impresionat în mod special și care nu și-a câștigat locul printre filmele care anunțau „noul val”. Se remarca doar prin prestația actriței Diana Dumbravă, care a primit ceva premii, fiind chiar nominalizată de Academia Europeană de Film la premiul pentru cea mai bună actriță (europeană) a anului. Nu știu de ce Netzer a așteptat atâția ani să facă un nou film, dar adevărul este că așteptarea a meritat.


„Medalia de onoare”, ca și „Felicia, înainte de toate” a făcut turul festivalurilor în 2009 și apoi a ajuns în competiție la TIFF în 2010. Acțiunea filmului de petrece în 1995. Victor Rebengiuc este pensionar, veteran de război, care locuiește cu soția sa într-un apartament din București, deși nu își mai vorbesc de câțiva ani. Într-o zi, el primește o medalie pentru fapte eroice din război și - după ce se convinge că merită să o primească - viața lui se schimbă: recapătă respectul fiului și soției, devine erou în scara blocului, copiii vin la el să le povestească despre război, iar Ion Iliescu însuși îi prezintă medalia într-o ceremonie solemnă la Cotroceni. Dar nu durează mult, pînă când află că medalia i-a fost acordată din greșeală și atunci începe adevărata luptă pentru a-și păstra demnitatea regăsită.


Este greu de spus că Victor Rebengiuc face rolul carierei sale (mă gîndesc, oare care nu este rolul carierei sale?) Premiat în mai multe rânduri pentru acest film (inclusiv la TIFF), el construiește un personaj aflat la granița între ridicol, umilință, nebunie și nostalgie. Un bătrân încăpățânat, care își recunoaște greu greșelile comise, convins că posedă cunoștințe medicale extinse fiindcă l-a ajutat pe băiatul său să învețe în facultate, iar acum dă sfaturi partenerelor de jocuri ale soției sale; disperat să își regăsească locul său în viața celor din jur... Sunt revelatoare momentele în care el încearcă să scape de medalie, apoi, după ce este convins că nu este nicio greșeală, urmează procesul de amăgire prin care se convinge că a înfăptuit o mare faptă vitejească. Apoi, după ce află adevărul, este senzațional în încercările disperate de a păstra medalia, culminând cu scena în care încearcă să-l forțeze pe adevăratul posesor al medaliei, un veteran schilodit de război (Radu Beligan, într-o apariție magnifică de doar 5 minute) să semneze că nu are pretenții la posesia medaliei.

Filmul are un ritm foarte bun, reușind să păstreze tonul tragicomic pe parcursul răsturnărilor de situație. Conform regizorului, fiecare scenă a fost gândită ca un plan-secvență, anticipat de un cadru centrat pe un detaliu (chiar dacă, tot după regizor, aceasta concepție nu s-a păstrat în totalitate după montaj). Câteva secvențe orchestrate pe muzică de Philip Glass (un compozitor minimalist!) îl prezintă pe Rebengiuc singur, în autobuz sau plimbîndu-se pe lângă monumente dedicate eroilor de război. Aceste secvențe - chiar dacă sunt un pic cam dese/multe - impresionează prin forța lor reținută, jocul actorului și montajul ducând încet povestea mai departe și anticipând ceea ce urmează.


În final, trebuie să amintesc scena care a provocat cele mai multe râsete și aplauze la TIFF: ceremonia de la Cotroceni în care Ion Iliescu își joacă propriul rol. Deși Rebengiuc este perfect în rol, surprinzătoare este și ușurința cu care Iliescu se joacă pe el însuși, dând filmului parcă o ușoară ironie care - am eu impresia - nu a fost intenționată. Dar chiar dacă poate rupe un pic ritmul filmului, scena este delicioasă și și-ar merita locul printre cele mai reușite scene ale anului cinematografic românesc.

RO 2010 - Intermezzo

Saving the Best for Last:

               Medalia de onoare
               Marți după Crăciun
               Aurora

RO 2010 - Partea a 6-a: Caravana cinematografică

Caravana cinematografică

(România, 2010)

Regia: Titus Muntean

Cu: Doru Boguță, Mircea Diaconu, Iulia Lumânare

Rating: 3/5

Anii '50. Plouă cu găleata. Locuitorii unui sat din Ardeal primesc vizita „caravanei cinematografice”, adică doi activiști de la „regiune” cu o dubiță veche și ceva filme de propagandă sovietice. Tânărul activist, foarte zelos și puternic îndoctrinat, se străduiește să aducă cultura în rândul maselor, dar și să o combine pe tânăra bibliotecară a satului...

„Caravana...” este genul de film pe care românii nu prea l-au făcut în ultimul timp... Filmat clasic (imaginea este semnată Vivi Drăgan Vasile), cu coloană sonoră originală, sound design bogat (în special zgomotul picăturilor de ploaie lovind diferite obiecte, care însoțește aproape întreaga peliculă) etc. Problema este că regizorul Titus Muntean parcă nu prea știe ce film vrea să facă. Să fie pur și simplu doar o comedie care face mișto de comuniști? Are oare pretenții de satiră? Sau poate e chiar o dramă care se ascunde sub învelișurile de mai sus? Într-un fel, filmul încearcă să fie de toate și nu prea reușește să fie niciuna - în mod convingător. Iar exemplul grăitor mi se pare secvența în care activiștii îi iau la rost pe săteni, aranjând interogatorii succesive în care aceștia încep să se toarne fiecare pe fiecare. Substratul tragic al acestei secvențe (revelator pentru întreaga epocă) este subminat de trivialitatea relatărilor și de banalitatea cu care acestea sunt prezentate (o serie de flash-back-uri cu aspect desuet) și interpretate...

Mircea Diaconu, în rolul „șefului satului” este singurul actor care transmite ceva. Lipsit de ajutorul scenariului, prin jocul său reușește să exprime starea de spirit și frământările oamenilor obișnuiți din epocă.

RO 2010 - Partea a 5-a: Felicia, înainte de toate

Felicia, înainte de toate

(Romania, 2009)

Regia: Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf
Cu: Ozana Oancea, Ileana Cernat

Rating: 3.5/5

Realizat în 2009 și amânat în premieră românească până ân iunie 2010, filmul de față este debutul regizoral al omului din spatele „noului val”, scenaristul Răzvan Rădulescu, alături de olandeza Melissa de Raaf. Lipsit de miza scenariilor anterioare semnate de Rădulescu, filmul prezintă câteva ore din viața Feliciei, româncă plecată în Olanda de vreo 14 ani, revenită în țară pentru o scurtă vizită. La finalul șederii ei, Felicia trebuie să prindă avionului care o va duce în Olanda, pentru că a doua zi trebuie să-și ia fiul dintr-o tabără.

Forța filmului constă în eficacitatea dialogurilor, care sunt - după părerea mea - în egală măsură rezultatul talentului și inspirației actorilor, scenariului, indicațiilor regizorale, dar și a alegerii inteligente a decorurilor... pentru că altfel se vorbește în intimitatea apartamentului, altfel se vorbește în taxi, altfel la aeroport, altfel în casă scărilor. Pe lângă numeroasele schimburi de replici, Ozana Oancea (interpreta Feliciei) are o sumedenie de monologuri (pentru că asta sunt de fapt) la telefon, majoritatea vorbite în olandeză. Aici este un alt punct forte al filmului, faptul că în acest caz un monolog este recepționat de public ca o conversație, elipsele dialogului devenit monolog nu doar că pot fi deduse, dar lasă impresia că ele chiar au fost auzite. Mai trebuie remarcată, pe lângă autenticitatea dialogurilor, și pe cea a personajelor.

Totuși, deși „Felicia...” e un film care mi-a plăcut și care a ocupat aproape 2 ore în care nu m-am plictisit absolut deloc, nu pot să nu remarc că minuțiozitatea cu care este construit filmului, cu migală și precizie de ceasornic, lasă o impresie de ușoară greutate. Mi se pare că realizatorii au „mers la sigur”, nu au riscat nimic, iar spectatorului i se cam oferă ceea la ce se așteaptă, nici mai mult nici mai puțin.


„Felicia...” a devenit instant un răsfățat al criticii de film din țară, oarecum în ciuda indiferenței publicului. Debutul Ozanei Oancea a fost salutat în unanimitate (si premiat la TIFF!) pe bună dreptate.

RO 2010 - Partea a 4-a: WebSiteStory

WebSiteStory

(Romania, 2010)

Regia: Dan Chișu
Cu: Crina Semciuc, Diana Gurscă, Oreste

Rating: 1/5

Al doilea debut al anului îi aparține lui Dan Chișu, despre care nu știu prea multe și nici nu mă înteresează (?) așa mult. Premisa de la care pornește „WebSiteStory” este ideea că îi ziua de azi e mai ușor decât niciodată pentru absolut oricune să ia o cameră de filmat și să facă un film, să înregistreze accidente, ieșiri, întâlniri, întâmplări sau doar să țină un video-jurnal, iar toate acestea se pot regăsi pe unul dintre cele câteva site-uri de internet dedicate auto-broadcast-ului.

Povestea, pe de altă parte, se prezintă în felul următor: avem două prietene. Una are ceva issues (taică-su, colegii de la liceu, bla-bla) și ține un videoblog kinda despre asta, iar a doua tocmai află un adevăr șocant de la părinții săi. Cele două ies în oraș, a doua se îmbată criță, sunt agățate de două personaje dubioase (Ficat și Albanezu?), a doua leșină, în timp ce prima (cea cu issues) este violată și călcată cu mașina (NU în această ordine). Trezindu-se, prietena ei află ce s-a întâmplat și jură să se răzbune. Numai că din când în când, filmul cam uită de chestia asta, așa că mijlocul filmului e ocupat de un flirt cu un posibil boyfriend cu pretenții de stand-up comedian, iar răzbunarea este amânată până când nu îți mai pasă.

Din premisă au mai rămas câteva frânturi din jurnalul Mirei (parcă așa o chema pe prima tipă), o confesiune a prietenei care deschide și închide filmul și câteva clipuri amuzante luate de pe youtube pe genericul de final. Execuția filmului este mai mult decât amatoricească. Chiar barbară, pe alocuri... Alteori pur și simplu de prost gust: după ce vedem o confesiune pe blog, asistăm la un show de stand-up în care își bat joc de chestia asta. La fel, dupa viol și omor. Cameo-urile nu pot salva filmul ăsta, fie ele Dragoș Bucur sau reportera care acum mulți ani râgâia pe o casetă clandestină a Antenei 1 interceptată de cârcotași. Oreste, total nepotrivit în rolul de dur, reușește să se ridice din mâlul care este acest film și să fie destul de campy cât să fie suportabil.

Concluzie: ”Redacted”, un film de Brian DePalma care nu mi-a placut foarte mult, prezintă evenimente din viața unor soldați americani în Irak doar prin intermediul înregistrărilor video ale acestora. Dar filmul este și versatil din punctul de vedere al explorării tehnicilor digitale, în special în secvența - care se leagă cu filmul lui Chișu - în care diferiți oameni obișnuiți reacționează pe YouTube la atrocitățile comise de soldați. În acest debut de mileniu III, în plină epoca digitală, când tehnologia și mijloacele de distribuție par a fi la îndemâna tuturor, este, poate, nevoie de o reexaminare a ceea ce înseamnă cinema și, neapărat,  de găsirea a noi expresii și limbaje cinematografice.”WebSiteStory” nu are nimic din toate acestea. E un kitsch ieftin și prost.

RO 2010 - Partea a 3-a: Kapitalism, rețeta noastră secretă

Kapitalism, rețeta noastră secretă

(România, 2010)

Regia: Alexandru Solomon
Cu: diferiți moguli, magnați și afaceriști

Rating: 3.5/5

Alexandru Solomon continuă seria de documentare care analizează relația noastră cu fostul regim („Marele jaf comunist”, „Cold Waves”). De data aceasta, subiectul sunt cei care - cu sau fără legături anterioare cu Securitatea sau aparatul de conducere al Partidului - au reușit să acumuleze averi uriașe imediat după Revoluție. Îi stiți.. Dinu Patriciu, Becali, Copos, Dan Diaconescu, Dan Voiculescu și poate puțin mai obscurii Ioan Niculae și George Pădure... Aceștia sunt intervievați într-o ambianță relaxantă, cu câte o oglindă în stânga și în dreapta imaginii, procedeu bivalent: 1. nu este nevoie de o tăietură de montaj pentru a ne arăta profilul personajului și 2. sugerează tendința personajelor de a acapara tot și toate și de a le modifica după propria înfățișare.

Genialitatea „Kapitalism”-ului este că îi lasă să vorbească singuri, fără să îi înghesuie cu întrebări (eventual à la Michael Moore). Rezultatul este undeva între hilar și grotesc: toți se laudă cu ce au făcut, toți se plâng că nu au adunat mai mulți bani, toți îi critică pe băieții deștepți care au furat de 20 de ani, toți invocă etica capitalistă. Nu mi-a plăcut foarte mult premisa filmului: întoarcerea lui Ceaușescu să vadă ce au făcut câțiva dintre protejații sistemului după 20 de ani de ”democrație” (durează mai mult pânăexplic ghilimelele, deci nu o voi face). Părerea mea e că fantoma putea fi lăsată în mormânt, deși ideea are un pay-off în discursul dublat al lui Ceașcă în care acesta invocă succesul sistemului P - pile, C - corupție, R - relații.

Două secvențe se remarcă: deja celebra sosire a lui Becali la Parlamentul European - parodia cu complicitatea involuntară a personajului - și finalul, cu imaginea capetelor ”televizate” ale mogulilor la o masă într-un restaurant de lux, pare-mi-se cu Ceașcă în centru, ca o Cină ce a de Taină perversă. Poftă bună!

RO 2010 - Partea a 2-a: Poker

Poker

(Romania, 2010)

Regia: Sergiu Nicolaescu
Cu: Horațiu Mălăele, Mircea Diaconu, Vladimir Găitan, Jojo

Rating: 1/5

Pe scurt, asta își închipuie Serge că înseamnă satiră politică și denunț al corupției care infiltrează toate păturile societății. Filmul, în schimb, este îmbibat în megalomania și ipocrizia realizatorului. Nu am să mă mai chinui să evidențiez platitudinea personajelor, tertipurile ieftine ale actorilor sau scenariul... ăăă... execrabil. Așa ceva nu ar trebui să existe pe ecrane.

RO 2010 - Partea I: Eu când vreau să fluier, fluier

Eu când vreau să fluier, fluier

(România, 2010)

Regia: Florin Șerban

Cu: George Piștireanu, Ada Condeescu, Mihai Constantin

Rating: 2/5

Anul cinematografic românesc a început în forță, cu „Eu când vreau să fluier, fluier” și al său Urs de Argint la Berlin. Filmul, regizat de debutantul Florin Șerban, și scris de acesta împreună cu Cătălin Mitulescu, spune povestea a câtorva zile din viața lui Silviu, un deținut într-un penitenciar pentru delincvenți juvenili. Acesta mai are doar două saptămâni până la eliberare, dar lucrurile se precipită odată cu întoarcerea mamei sale (plecată la muncă în Italia), care intenționează să-l ia cu ea pe fratele mai mic al lui Silviu. Acesta nu este de acord și până la urmă își va pierde cumpătul...

Chiar dacă nu aș spune că „Eu când vreau să fluier, fluier” e un film prost, aș identifica probleme serioase la nivelul scenariului. Lipsa de miză și direcție a acestuia frapează. Multe din acțiunile personajului principal ilogice, fără noimă, iar cascada de evenimente din ultimele 20 de minute se vrea deneoprit (ca într-un film existențial), dar scenariul nu convinge că este așa. Acțiunea se petrece aproape în totalitate în incinta penitenciarului. Cele câteva scene din final care părăsesc închisoarea sunt haotice și inutile.

George Piștireanu, deși oarecum potrivit pentru rolul principal, este neinspirat și nu reușește să transmită nimic (iar faptul ca își bâlbâie replicile nu prea ajută): Ada Condeescu mi s-a părut la fel de slabă, personajul ei fiind doar schițat de autori și ea lăsată să se descurce cu 0 material. Iar dialogurile dintre Silviu și Ana sunt pur și simplu prost scrise. Rămân totuși cu impresia că actorii cu adevărat amatori - adevărații deținuți - s-au achitat mai mult decât onorabil de rolurile primite. Își rostesc replicile cu naturalețe și sunt perfect credibili. Ar mai fi de menționat imaginea semnată de Marius Panduru, care deși câteodată filmează personajele în gol fără să se întâmple nimic, reușește să capteze atenția privitorului, prin dinamismul mișcărilor de aparat și folosirea inteligentă a decorului penitenciarului.