3 Cool Films

Așa cum le recomandă și titlul, cele trei filme pe care le voi aborda astăzi au fost îndelung așteptate de cinefili. Toate provin de la Cannes 2013 și în mod normal aș scrie pe larg despre fiecare, dar time is money și începe să îmi placă formatul acesta, mai concis de 3 (sau mai multe) filme în 1 postare.

A Touch of Sin (Jia Zhangke, 2013)
Poate că nu sunt cel mai mare cunoscător al lui Jia Zhangke, dar am rezonat puternic cu fiecare film de-al său pe care l-am văzut. ”A Touch of Sin” nu a făcut excepție. Această poveste în patru părți inspirată de cazuri reale în care oameni obișnuiți au răbufnit violent împotriva opresiunii se petrece în patru colțuri diferite ale Chinei și pune în evidență corupția care se întinde uniform asupra unui teritoriu imens și divers din punct de vedere cultural. Structural, ”A Touch of Sin” este destul de free-form, cele patru episoade ocupând desfășurându-se pe perioade inegale de timp, iar racordurile între ele fiind destul de laxe. Ceea ce le unește este răzvrătirea violentă care apare în concluzia fiecărei povești, fie că este vorba despre minerul care se îmbarcă într-un killing spree, de recepționera care îl elimină pe clientul abuziv al salonului de masaj unde este angajată sau de tânărul nefericit în dragoste care își curmă viața aruncându-se de pe balconul apartamentului său. Garantat, ”A Touch of Sin” nu este deloc o reclamă bună pentru China contemporană.
Rating: 4.5/5

La Vénus à la fourrure (Roman Polanski, 2013) 
În ultimii ani, cinema-ul lui Polanski a devenit din ce în ce mai „mic” și din ce în ce mai teatral. După ”Carnage”, care folosea doar patru actori într-un singur decor (un apartament), Polanski plusează (minuseaza?) cu acest ”Venus in Furs”, care are doar două personaje, un regizor (Matthieu Amalric) și o actriță aspirantă (Emmanuelle Seigner), schimbând replici într-o sală de teatru. Din punctul de vedere al regiei, nu cred că există ceva în acest film care să fie specific cinematic, în afară de traveling-ul de început și de sfârșit. În rest, cam orice idee de mise-en-scene pe care o are Polanski ar putea fi la fel de bine aplicabilă pe scenă și chiar ar putea părea mai interesantă (și asta vine din partea unuia căruia nu îi prea place teatrul). Totuși, jocul actorilor și efectele de lumini fac ca ”Venus in Furs” să fie mult mai suportabil ca film de cinema decât ”Carnage”. Iar, până la urmă, dialogurile sunt inteligente, iar schimbul radical de roluri care are loc pe parcursul celor 90 de minute poate duce la multe interpretări delicioase din punct de vedere intelectual. Genre...

Rating: 3/5

Only Lovers Left Alive (Jim Jarmusch, 2013)
În sfârșit, un film care chiar rulează în cinematografele din România. Am mai vorbit despre Jarmusch pe acest blog de mai multe ori (cel puțin aici, aici și aici), deci trebuie să recunosc că am o oarecare reverență pentru acest atât de original auteur. Iar ”Only Lovers Left Alive” are cel puțin cantitatea necesară de umor sec, referințe rafinate și personaje bizare care să îl facă, cel puțin pentru mine, o adevărată plăcere. Ceea ce nu înseamnă că nu pot să fiu și un pic critic în privința lui. Tom Hiddleston m-a deranjat cel mai tare în acest film - un actor foarte talentat, dar personajul pe care îl interpretează aici este atât de plictisit, deprimat și mizantrop încât ar putea îndepărta și cel mai binevoitor privitor. Tilda Swinton își joacă rolul de vampiriță milenară exact în registrul potrivit, dar anostul Hiddleston a trebuit contracarat de excentricitatea lui John Hurt (care îl joacă pe Christopher Marlowe!) și Mia Wasikowska (care fură o bună parte din scenele de la mijlocul proiecției). Per ansamblu, ”Only Lovers Left Alive” este foarte hipstery și satisfăcut de sine, dar eu l-am găsit mai mult decât enjoyable.
Rating: 3.5/5

Night on Earth (SUA/Franța/UK/Germania/Japonia, 1991)

Night on Earth

(SUA/Franța/UK/Germania/Japonia, 1991)

Regia: Jim Jarmusch

Cu: Winona Ryder, Gena Rowlands, Armin Mueller-Stahl, Roberto Benigni

Rating: 3.5/5

Jim Jarmusch. Un film. Cinci povești diferite (care nu se întrepătrund). Fiecare are loc într-un mare oraș american (Los Angeles, New York) sau european (Paris, Roma și Helsinki). Fiecare se petrece în cea mai mare parte a timpului într-un taxi și fiecare mizează pe caractere inedite.

Jarmusch abordează mai multe dintre temele lui preferate în acest film: ciocnirea diferitelor culturi, fascinația și repulsia pe care o provoacă, în același timp, America, idealuri neîmplinite sau simplele drame umane de fiecare zi. Nu există o tema unică care să unească toate cele cinci povești (în afară de premisa principală: un taximetrist care duce pe cineva și fiecare învață sau nu o lecție...) M-au impresionat mai mult primele 3 dintre ele. În prima, Winona Ryder este o taximetristă în L.A. care visează să ajungă mecanic, iar Gena Rowlands este o agentă de casting care caută o actriță potrivită. Acest segment ia ușor peste picior mentalitatea celor care lucrează în industria filmului la Hollywood, dar este o introducere bună pentru ce urmează, prin prisma celor 2 interpretări solide și a trecerii de la zi/seară la noapte, care va reprezenta fundalul întregului film.

A doua poveste îi pune față în față pe Giancarlo Esposito și Armin Mueller-Stahl în New York. Acesta din urmă este un imigrant din RDG, fost clovn, devenit taximetrist pentru a face ceva bani. Această poveste se leagă de următoarea, în care Isaach De Bankolé este un imigrant ivorian în Paris, tot șofer de taxi, dar mult mai bine integrat. Atât de bine, încât este chiar arogant și franțuzit, dar întâlnirea cu o clientă oarbă (Béatrice Dalle) s-ar putea să-i mai taie din înfumurare.. sau poate nu...

A patra poveste este cea mai „slabă”. Roberto Benigni conduce un preot (Paolo Bonacelli) prin Roma, prilej pentru comicul italian (și, cred, singurul colaborator frecvent al lui Jarmusch pe care îl regăsim în acest film, în afară de Tom Waits, care semnează muzica) de a-și face numărul, spovedindu-se îndelung și înfierând preotul până la infarct. Segmentul este amuzant, dar pare o concesie făcută de regizor prietenului său italian. Ultima poveste încearcă să păstreze umorul celei de dinainte, dar și să-i grefeze un pic de tragedie. Acțiunea se petrece la Helsinki, unde Mika (Matti Pellonpää) duce acasă trei cetățeni beți. Momentul emoționant apare când Mika se destăinuie celorlalți, dar, per ansamblu, segmentul nu are nimic special. Finalul este foarte reușit, însă. Mika îl lasă pe Aki, cel mai beat dintre cei trei, în fața casei sale, în timp ce imaginea se luminează lent, venind zorii. Se închide astfel cercul deschis cu înnoptarea din primul segment, dar trebuie menționat că, așa cum ne arată cele cinci ceasuri care servesc drept tranziții între părțile filmului, cele cinci povești se petrec în același timp, dar, datorită diferențelor de fus orar, la ore diferite. Frumoasă idee, subtil pusă în aplicare.

Deși nu cred că ”Night on Earth” este unul dintre filmele mai bune ale lui Jarmusch, nu pot să nu îl recomand. Este o vizionare mai mult decât agreabilă (chiar dacă inegală), plină de umor și emoție, cu mai multe interpretări de excepție decât încap în mod normal într-un astfel de film. Îmi imaginez că scurtmetraj-ul românesc „Acasă” (”Home”), de Paul Negoescu, cu Gabriel Spahiu și Marian Râlea, s-ar încadra perfect ca o a cincea poveste la această antologie (și, de fapt, nu sunt sigur că filmul lui Jarmusch nu a și fost sursa de inspirație). În privința lui ”Night on Earth”, mai amintesc doar imaginea semnată de Frederick Elmes, care reușește să capteze aspecte inedite ale nopții și să dea o culoare aparte fiecărui oraș, neuitând să scoată în evidență interpretările extraordinare ale actorilor.

Down by Law (SUA, 1986)

Down by Law

(SUA, 1986)

Regia: Jim Jarmusch

Cu: John Lurie, Tom Waits, Roberto Benigni, Nicoletta Braschi, Ellen Barkin.

Rating: 4.5/5

New Orleans. În aceeași seară, Jack (Lurie), un pește de doi bani și Zack (Waits), un DJ oarecum talentat care nu reușește să rămână prea mult timp la nicun post de radio, sunt victime ale unor înscenări și ajung la pușcărie în aceeași celulă. Lor li se alătură în curând Roberto (Benigni), un turist italian condamnat pentru ucidere din culpă, care nu vorbește prea bine engleza, dar în scurt timp le oferă celor doi un plan de evadare. Odată scăpați, cei trei sunt pierduți în delta Mississippi-ului și încearcă să găsească o ieșire. Roberto este singurul care își păstrează calmul și buna dispoziție, în timp ce tensiunile dintre Jack și Zack cresc.

Nu sunt un mare admirator al lungmetrajului de debut al lui Jarmusch, ”Stranger Than Paradise”, în principal pentru că pare un scurtmetraj întins la 90 de minute (ceea ce și este). Însă acest al doilea feature al autorului arată ca un film adevărat. Și încă ca un film mare. Imaginea alb-negru este extraordinară. Scenele de noapte au un luciu aparte, iar toate cadrele au adâncime și un simț al perspectivei. Ca și alte filme ale lui Jarmusch, chiar dacă nu este împărțit în capitole, și ”Down by Law” are un feeling episodic, iar Jarmusch foloseaște același stil pentru tanziții: secvențe mai mult sau mai puțin întinse fiind încheiate de un fade-out urmate de câteva secunde de ecran negru, după care acțiunea continuă. Dacă Lurie și Waits nu mă impresionează (sunt ok, dar nu îmi pasă așa de mult), Roberto Benigni e genial de amuzant, fără obișnuitele giumbușlucuri care îi caracterizează filmele italiene, umorul său este groaznic de subtil, dincolo de engleza foarte stricată pe care o vorbește. Într-o scurtă apariție la începutul filmului, Ellen Barkin are o singură scenă, care este însă devastaroare și parcă duce filmul mai degrabă în teritoriul lui Cassavetes decât al lui Jarmusch (dar poate interpretez eu greșit...)

În finalul lui ”Down by Law”, cei trei fugari ies din mlaștină și ajung la o casă izolată. Jack și Zack în trimit pe Roberto în recunoaște, luându-l de fraier, dar, ca norocul, singura locuitoare a acelei case izolate este o  italiancă (Nicoletta Braschi, care se pare că nu a făcut filme decât cu Jarmusch sau cu Benigni), iar Roberto se îndrăgostește instantaneu și decide să rămână acolo. Jack și Zack pleacă mai departe, pe același drum, după care, la prima intersecție, o iau pe căi diferite. Stranie această viziune pe care Jarmusch o are despre America, în care americanii, indiferent de originile strămoșilor, sunt un popor uniform de indivizi rutinați, anhedonici, egoiști și plictisiți, în timp de străinii (sau nativii, cum e cazul în ”Dead Man”) sunt plini de viață, fascinați de peisajele, istoria și cultura Americii, singurii capabili să insufle din nou trăire în acest decor dezolant.

Mystery Train (SUA, 1989)

Mystery Train

(SUA, 1989)

Regia: Jim Jarmusch

Cu: Masatoshi Nagase, Youki Kudoh, Nicoletta Braschi, Steve Buscemi, Screamin' Jay Hawkins.

Rating: 4/5

Trei povești diferite converg înspre un hotel din Memphis, Tennessee în aceeași noapte. ”Far From Yokohama”: un cuplu de tineri japonezi veniți să viziteze locuri din America care au marcat istoria rock-'n-roll-ului. ”A Ghost”: o italiană care urmează să-și transporte a doua zi soțul mort în Italia este nevoită să împartă o cameră cu o localnică vorbăreață. ”Lost in Space”: trei bărbați nevoiți să fugă de lege au nevoie de o ascunzătoare.

 

Nu există un liant foarte puternic între toate aceste povești. În fiecare dintre ele apar însă un portret al lui Elvis (Prestley) și cei doi angajați ai hotelului, interpretați de bluesman-ul Screamin' Jay Hawkins și Cinqué Lee, care au câteva schimburi de replici foarte amuzante în doi. Acestora li se mai adaugă vocea lui Tom Waits, care se aude în fiecare poveste ca DJ al radio-ului local. În rest, deși unele personaje din diferite povești se cunosc, tematic ceva trei povești nu au nimic în comun. În schimb, ele par să urmeze un tipar structural (rătăcire prin oraș, cazare la hotel, moment climactic - mai mult sau mai puțin - în camera de hotel, iar a doua zi viața o ia de la capăt), iar tonul peliculei este unitar.

Sigur, Jarmusch a făcut și filme mai bune și filme mai interesante. Dar ”Mystery Train” te invită să te lași vrăjit de atmosfera Memphis-ului, de întâlnirile cu personaje stranii pe care le propune și de coloana sonoră care abundă în clasice ale rock-'n-roll-ului timpuriu.